Nunta + depresia

[Corinusha]

antonia, de acord cu tine in mare parte.

Dar in depresie nu ajunge. Ideea e sa nu renunte la tratament; depresia nu trece doar asa ca duci o viata duhovniceasca autentica. E o problema psihica care trebuie luata in atentie, asa cum a facut-o el; de-asta ia tratament.

Apoi, depresia NU se mosteneste. Asta e un mit. Te poti naste cu un temperament melancolic, ceea ce nu e nici pe-aproape la fel cu depresia. Depresia apare ca si consecinta la anumite trairi traumatizante; ca si la el, scandaliurile din familie. Si, cel putin 18 ani, nu poti scapa din familie doar pentru ca nu iti place comportamentul lor; familia nu ti-o alegi. Dupa ani de zile de scandaluri, nici nu e de mirare ca intri in depresie.
Omul, totusi e responsabil; daca nu era, se complacea in problema care o avea, nu lua tratament; si e un tratament care va trebui sa-l ia foarte mult timp, poate chiar toata viata; dar pentru asta nu trebuie dat la o parte. Un om depresiv care e sub tratament, nu e un pericol. E un om responsabil, care stie ca are o problema si care vrea sa o trateze.

Intrebare: el sta tot cu parintii?
O sa iti spun de am am intrebat, dupa ce imi raspunzi.

[ioana5760]

Da, sta tot cu parintii. Zice ca se descurca impreuna mai bine cu banii si ca are mancare gatita. Nu stie sa-si gateasca nimic.

În prealabil postat de Corinusha

antonia, de acord cu tine in mare parte.

Dar in depresie nu ajunge. Ideea e sa nu renunte la tratament; depresia nu trece doar asa ca duci o viata duhovniceasca autentica. E o problema psihica care trebuie luata in atentie, asa cum a facut-o el; de-asta ia tratament.

Apoi, depresia NU se mosteneste. Asta e un mit. Te poti naste cu un temperament melancolic, ceea ce nu e nici pe-aproape la fel cu depresia. Depresia apare ca si consecinta la anumite trairi traumatizante; ca si la el, scandaliurile din familie. Si, cel putin 18 ani, nu poti scapa din familie doar pentru ca nu iti place comportamentul lor; familia nu ti-o alegi. Dupa ani de zile de scandaluri, nici nu e de mirare ca intri in depresie.
Omul, totusi e responsabil; daca nu era, se complacea in problema care o avea, nu lua tratament; si e un tratament care va trebui sa-l ia foarte mult timp, poate chiar toata viata; dar pentru asta nu trebuie dat la o parte. Un om depresiv care e sub tratament, nu e un pericol. E un om responsabil, care stie ca are o problema si care vrea sa o trateze.

Intrebare: el sta tot cu parintii?
O sa iti spun de am am intrebat, dupa ce imi raspunzi.

Nici eu nu cred ca depresia se mosteneste. Fiecare om are o cruce de dus. Daca-L scoatem din ecuatie pe Dumnezeu, nu e deloc bine. Cunosc mai multe perssoane care au trecut prin situatii asemanatoare si au reusit sa scape de depresie si sa renute definitiv la medicamente dupa ce au luat legatura cu un duhovnic bun. Unele dintre ele, cazand din nou in mandrie, au avut parte de alte incercari. Incercarile din viata au rolul de a ne face mai intelepti. Hristos a venit in lume bland si smerit si vrea ca noi sa ne asemenam cu El. De aceea, scopul nostru trebuie sa fie dobandirea smereniei. Daca eu ma consider pe mine cel mai pacatos, nu ma mai poate supara o jignire din partea aaproapelui.

In cazul de fata, omul sta cu parintii. Are curajul de a locui in alta parte? Are dorinta de a se implica si el in treburile casei? Sau vrea ca sotia sa-i asigure totul... Cu depresivii trebuie sa mai fii si dur uneori si sa-i trezesti. Caci motivul suferintei poate fi nerealist. Cum sa nu se implice in treburile casei in secolul XXI? Pai unde geseste una care sa fie si devreme-acasa si sa i le faca pe toate? Cineva trebuie sa-l atraga in activitati practice altele decat patul...

[fallen]

În prealabil postat de Mihailc

Păcat că n-ai lăsat mesajul în prima versiune publicată... Adaosul hiperrealist i-a diminuat din profunzime.

Nu cred că bărbatul acela se aşteaptă la vindecare din partea Ioanei, ci la ceva mai mult decât atât: un sens în viaţă. Poate o să să vi se pară că exagerez, dar în momentul acesta, pentru el, Ioana este o icoană a lui Hristos şi încă una chiar făcătoare de minuni.

Sa vezi pe cineva ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe un raspuns la rugaciunile tale, mi se pare ok, dar ca pe o "icoana"(facatoare de minuni) nu e totusi putin cam mult? Nimeni nu poate face minuni decat cu voia si prin puterea lui Dumnezeu. Iar sa astepti ca altcineva, alta persoana, sa faca minuni in viata ta, sa-ti dea tot ce nu ai avut pana acum (sentimental vb) e o asteptare pu?in cam mare pe umerii persoanei respective. Afara de asta, nu este sanatos pt nimeni ca fericirea si confortul lui psihic sa depinda de altcineva (cautati detalii despre asazisa "personalitate adictiva" sau "borderline"). Din pacate, acest tip de tulburare e destul de frecvent intalnit la noi si se si "mosteneste", sau mb zis se "invata" de la parinti. E ok sa-ti iubesti mama, sa depinzi de ea, dar pana la o varsta; e normal apoi sa-ti iubesti sotul/ sotia, dar fara insa a deveni "dependent"...adica sa simti ca fara el/ea existenta ta nu mai are nici un sens.

În prealabil postat de fallen

Sa vezi pe cineva ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe un raspuns la rugaciunile tale, mi se pare ok, dar ca pe o "icoana"(facatoare de minuni) nu e totusi putin cam mult? Nimeni nu poate face minuni decat cu voia si prin puterea lui Dumnezeu. Iar sa astepti ca altcineva, alta persoana, sa faca minuni in viata ta, sa-ti dea tot ce nu ai avut pana acum (sentimental vb) e o asteptare pu?in cam mare pe umerii persoanei respective. Afara de asta, nu este sanatos pt nimeni ca fericirea si confortul lui psihic sa depinda de altcineva (cautati detalii despre asazisa "personalitate adictiva" sau "borderline"). Din pacate, acest tip de tulburare e destul de frecvent intalnit la noi si se si "mosteneste", sau mb zis se "invata" de la parinti. E ok sa-ti iubesti mama, sa depinzi de ea, dar pana la o varsta; e normal apoi sa-ti iubesti sotul/ sotia, dar fara insa a deveni "dependent"...adica sa simti ca fara el/ea existenta ta nu mai are nici un sens.

Cred că aici are dreptate fallen. Sensul vieţii nu îl căutăm în altă persoană... Riscăm să fim dependenţi de acea persoană, sau să uităm prima poruncă (de a-L iubi cel mai mult pe Dumnezeu) şi atunci lucrurile pot să deraieze...

[fallen]

În prealabil postat de Annyta

Cred că aici are dreptate fallen. Sensul vieţii nu îl căutăm în altă persoană... Riscăm să fim dependenţi de acea persoană, sau să uităm prima poruncă (de a-L iubi cel mai mult pe Dumnezeu) şi atunci lucrurile pot să deraieze...

Pai nu? Ce facem, ne facem idoli falsi? Din pacate, acest "model" e prea des intalnit in literatura belletristica, mai ales, atat romaneasca cat si universala.

[Mihailc]

În prealabil postat de fallen

Sa vezi pe cineva ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe un raspuns la rugaciunile tale, mi se pare ok, dar ca pe o "icoana"(facatoare de minuni) nu e totusi putin cam mult? Nimeni nu poate face minuni decat cu voia si prin puterea lui Dumnezeu. Iar sa astepti ca altcineva, alta persoana, sa faca minuni in viata ta, sa-ti dea tot ce nu ai avut pana acum (sentimental vb) e o asteptare pu?in cam mare pe umerii persoanei respective. Afara de asta, nu este sanatos pt nimeni ca fericirea si confortul lui psihic sa depinda de altcineva (cautati detalii despre asazisa "personalitate adictiva" sau "borderline"). Din pacate, acest tip de tulburare e destul de frecvent intalnit la noi si se si "mosteneste", sau mb zis se "invata" de la parinti. E ok sa-ti iubesti mama, sa depinzi de ea, dar pana la o varsta; e normal apoi sa-ti iubesti sotul/ sotia, dar fara insa a deveni "dependent"...adica sa simti ca fara el/ea existenta ta nu mai are nici un sens.

Eram aproape sigur că voi fi înţeles greşit. Şi nu atât eu, cât anumite aspecte ale spiritualităţii creştine care sunt percepute îndeobşte ca nişte metafore exagerate, fără relevanţă în viaţa oamenilor. Dar ca să nu adâncesc neînţelegerea, întreb şi eu ca unul care încearcă să priceapă de la alţii unele lucruri:

- ce înseamnă a fi chip (eikon) şi asemănare a lui Dumnezeu?
- la ce se referă expresiile "a te îmbrăca cu Hristos" şi "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"?
- ce este o icoană a lui Hristos?

În Biserică şi în căsnicia îmbisericită nu există indivizi autonomi. Şi cel mai mare sfânt în viaţă are un duhovnic şi se împărtăşeşte din mâinile unui preot. Pentru ca sufletul să-şi lucreze mântuirea în această lume are nevoie de trup, iar trupul ca să fie viu nu poate să se lepede de suflet, declarându-şi autonomia şi independenţa. Dacă sufletul şi trupul se despart, niciunul nu mai poate face nimic pentru sine, dar cât sunt împreună salvarea amândurora mai este posibilă. Iar în căsnicia binecuvântată de Dumnezeu bărbatul şi femeia devin un singur trup, cam aşa aud eu că se propovăduieşte la biserică. Asta înseamnă că cei doi au renunţat în mod liber la condiţia de indivizi, fără a-şi pierde caracteristicile personale, optând pentru alt mod de existenţă, cel al comuniunii organice întru Hristos.
"Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi." (1Corinteni 12:21). Atât ochiul cât şi capul au posibilitatea să supravieţuiască şi fără mână sau picior, dar vor trăi tot restul vieţii cu un handicap.

Caracteristic unei icoane făcătoare de minuni este să ipostazieze voia şi puterea lui Dumnezeu. Nicio icoană nu face minuni prin lucrare proprie.

Un om nu poate fi el însuşi, în mod exclusiv, sensul vieţii cuiva. Dar poate fi un indicator către sensul vieţii cuiva, aşa cum duhovnicul nu este el însuşi Dumnezeu ca să-ţi ierte păcatele, dar lucrează în numele şi cu puterea lui Dumnezeu când îţi dă dezlegare şi îţi arată voia lui Dumnezeu când îţi dă sfat.

[Mihailc]

În prealabil postat de fallen

Pai nu? Ce facem, ne facem idoli falsi?

Există şi idoli autentici?

[AlinB]

Ioana, acum stim mai multe despre cum stau lucrurile.

Intr-adevar, 39 de ani este din pacate o varsta la care optiunile se restrang foarte mult, nu poti sa mai astepti prea mult, daca vrei un copil.
Desi si infierea poate fi o optiune deloc neglijabila.

Nu toti putem duce in spate orice, in sensul de a ne inahama voluntar la astfel de sarcini.

Uneori e greu de dus caracterul celui de langa tine si fara ca acea persoana sa fie clientul unui psihiatru.
O poti face, dar nu este intotdeuna cosntructiv, duhovniceste vorbind.
Unii pur si simplu se prabusesc sub aceasta greutate si mai rau este ca trag dupa ei si pe altii, copii in special.

Esti intr-adevar o persoana realista, si dilema ta este abordata foarte matur si realist dar noi din pacate stim prea putine despre el, despre profunzimea relatiei voastre, asa cum si tu stii prea putin despre natura exacta a problemei lui care asa cum ai inteles, poate ascunde probleme mai grave decat depresia.

Nu stim nimic despre sentimentele lui, te iubeste cu adevarat sau pur si simplu are nevoie de cineva?
Doreste o familie din toata inima sau doar pentru ca mai tarziu ar putea fi prea tarziu?
Iubeste copii sau ii considera inevitabili in casatorie?
Este capabil de a darui afectiune sau asteapta sa i se umple golurile?
etc.

In orice caz, partea cu mostenirea genetica ca sa o intelegi gresit, nu inseamna ca astfel de probleme se transmit.
Copilul s-ar putea sa aiba un fond psihic care sa-l predispuna, dar daca va fi crescut cum trebuie, si va avea o viata curata, nu cred ca exista un risc deosebit.
Problemele astea apar pe fondul unei vieti de familie deficitare in primul rand.

[Parascheva16]

În prealabil postat de ioana5760

Da, sta tot cu parintii. Zice ca se descurca impreuna mai bine cu banii si ca are mancare gatita. Nu stie sa-si gateasca nimic.

De ce nu stie sa gateasca? Ce a facut pana acum? Faptul ca e barbat nu e un motiv.