Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

În prealabil postat de b.mihaela

Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. .

Dintr un articol publicat pe blog :

"Prietenia este atat de greu de descris in cuvinte, incat te simti dezarmat in fata miilor de ganduri pe care le nutresti fata de acest concept. Cu toate acestea, atunci cand te gandesti la un prieten este imposibil sa nu constientizezi trainicia acestei notiuni.

Prietenia adevarata este ca o floare rara, asa cumprietenul adevarat ... este cel care te accepta asa cum esti si te ajuta sa fii mai bun. Nu-mi trebuie multi prieteni, imi este de ajuns chiar si un singur prieten adevarat pentru ca el ...

... este persoana care te sprijina in incercarea de a-ti depasi limitele.
... este persoana care iti ridica moralul atunci cand ai nevoie si te sprijina ca sa nu cazi.
... este langa tine atunci cand ai cea mai mare nevoie si stie sa-ti insufle curaj precum si puterea de a pasi mai departe pe cararile vietii.
... este persoana care isi aminteste de tine atunci cand se roaga si iti doreste tot binele din lume.
Prietenul adevarat se roaga sa iti mearga bine si sufera cu tine atunci cand esti nefericit.
... este persoana care te apreciaza pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce ai, ceea ce stii sau pentru felul cum arati.
... este persoana care nu sta cu bratele incrucisate atunci cand treci prin momente dificile, ci iti acorda sprijin neconditionat, fara sa astepte nimic in schimb.
... este persoana care te intelege atat de bine si care iti da impresia ca aveti aceleasi orizonturi, ca priviti in aceeasi directie.
... este persoana cu care poti sa-ti impartasesti gandurile si care se bucura pentru tine chiar si pentru lucrurile marunte.
... este persoana care se gandeste la tine chiar si in momentele in care nu-i esti aproape si care nu te va lasa niciodata sa clachezi.
Prietenul adevarat este persoana care imparte cu tine singuratatea, tristetea, dar si bucuria si fericirea.

Un bun prieten ştie să se îngrijească de tine, lipsa ta va fi completată de surplusul lui, ce este al lui este şi al tău.

Un bun prieten îţi va da speranţă, un bun prieten te va face să fii tare, un bun prieten te va ajuta să vezi soarele ce se ascunde dincolo de norii negrii, un bun prieten te va motiva pentru a merge mai departe atunci când tu nu mai poţi şi nu mai vrei, cand vei dormi el va veghea asupra ta,

cand vei fi pe drum te va apăra, te va ocroti. Inima lui va bate în acelaşi ritm ca şi inima ta, acest prieten bun te va înţelege şi îngădui cu toate slăbiciunile tale."

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...--b1-p2126.htm

[marina31]

"Staretul Siluan insusi vorbea intotdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu si niciodata despre dreptate, dar eu (arhim.Sofronie, ucenicul staretului) dinadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus mai mult sau mai putin urmatoarele:
Despre Dumnezeu nu se poate spune ca este nedrept sau ca in El se afla nedreptate, dar nici nu se poate spune ca este drept, asa cum intelegem noi dreptatea. Sfantul Isaac Sirul zice: Nu indrazni a nuimi pe Dumnezeu drept. Caci unde este acea dreptate: noi am gresit, iar El si-a dat pe Fiul Unul-Nascut crucii? Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adauga: Noi am gresit dar Dumnzeu pe sfintii ingeri i-a pus in slujba mantuirii noatre. Dar si ingerii, plini fiind de dragoste, ei insisi au dorinta de a ne sluji si in aceasta slujire primesc asupra-si durerile. Dar iata ca si vietatile necuvantatoare si tot restul fapturii au fost date de catre Dumnzeu legii stricaciunii, caci nu li se cuvenea a ramane slobode de acea lege, atunci cand omul, pentru care ea fusese facuta, prin pacatul lui, ajunsese rob stricaciunii. Astfel ca, unii de bunavoie, iar altii nu de bunavoie, dar toata zidirea impreuna suspina si impreuna chinuieste pana acum, impreuna patimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptatii ci legea iubirii."

[cristiboss56]

sursa: Γερόντισσα Γαβριηλία: Η Ασκητική της Αγάπης, 19η έκδοση, Εκδόσεις Το Τάλάντο, 2006, pp. 363-364

Asemenea lui Simon Kirineanul trebuie să fim întotdeauna gata să alergăm în ajutorul aproapelui. Dacă ceri de la cineva ocupat un serviciu, ți-l va face. Dar nu ți-l va face niciodată leneșul.
Vai mie dacă nu iubesc…
De trei lucruri este nevoie. Primul, credința. Al doilea, credința. Al treilea, credința.
Ce ușor se ține postul când se urmărește o dietă pentru slăbirea trupească! Și cât de greu Miercurea și Vinerea deoarece o vrea Biserica.
La Biserică să ocupăm totdeauna același loc. Pentru Îngeri.
Dupre Liturghie să ședem în Biserică cât putem. Pentru Îngeri.
Când vorbim și suntem întrerupți, să nu continuăm. Lucrul cesta vrea să spună că nu trebuia să se audă ceea ce am fi vrut să spunem. Lucrul cesta îl fac Îngerii. Ei ne întrerup.
Acela carele nu vrea să vadă pre nimeni nu este om.
Nu suntem nicăieri pentru totdeauna.
Pentru toate care ni se întâmplă suntem de vină doar noi.
Când ne rugăm, să închidemm ușa.
Desăvârșita Dragoste, dupre Hristos, cuprinde respectul personalității celuilalt, indiferent de statutul său.

Gavrilia Monahia

[cristiboss56]

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm acelaşi păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.
Înfruntăm pe Dumnezeu, că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.
Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?
- Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu protivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.
Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.
Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!
Nu-i vorbă - trebuie să înţelegeţi şi aceasta - că dintre toate suferinţele, care turbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.
O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!...
Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, însemnează să o păţeşti la sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.
- Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi...
Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii - scrie - că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.
Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu, trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.
E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

[cristiboss56]

Crezi tu, oare, într-o viaţă viitoare fericită, fără de sfârşit? Crezi tu oare în chinurile viitoare fără de sfârşit gătite păcătoşilor care nu se căiesc? Nu crezi, sau crezi foarte slab, vag şi ceţos. Ai milă de tine! Dacă ai crede într-o viaţă fară de sfârşit atunci ai fi gata să sacrifici totul: şi munca şi averea ta, şi odihna şi sănătatea, şi însăşi viaţa. Tu însă vieţuieşti în nepăsare: omori vremea în zadar, îţi cheltui averea pe nimicuri, petreci în desfătări, nu te gândeşti la mânia viitoare şi de neînlăturat a lui Dumnezeu; nu-ţi răscumperi prin nimic păcatele tale cele fără de număr; nu arăţi pocăinţă sinceră. Adu-ţi aminte mai des, omule, de veşnicie; nu uita că tot ce este aici e putreziciune. Acolo însă, în viaţa cea veşnică, e pace veşnică, bucuriei veşnică, desfătare veşnică, lumină veşnică, minunată bună-mireasmă veşnică, contemplare veşnică a luminii celei neapropiate. Aşadar, slujeşte lui Dumnezeu, nu patimilor tale.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 228)

[cristiboss56]

“ Blandetea , stapanirea maniei si purtarea frumoasa fata de cei ce ne-au suparat fac parte din intelepciunea pe care Mantuitorul a aratat-o in lume pe multe cai, dar cea mai insemnata dintre toate e pilda vietii Sale si a patimii indurate pentru noi. Mai intai, Domnul a luat asupra-Si trup si sange de dragul acelora care Il intristeaza atat de mult, a venit sa slobozeasca pe cei care intuneca, prin rautatile lor, chipul Sau si binefacerile Sale, si care astfel sunt neputinciosi de a mai savarsi vreo fapta buna. Pentru ca a scos din om duhuri necurate a ajuns sa fie numit nici mai mult nici mai putin decat ca Beelzebut, capetenie a demonilor, si alte lucruri si mai rele decat acestea,ceea ce insa nu L-a oprit de a merge mai departe pe drumul Sau.Unul dintre ucenicii sai s-a lasat cumparat de cel- rau, Domnul insa nu l-a scos din ceata Apostolilor, ci l-a lasat si pe mai departe in apropierea Sa, ca si pe ceilalti prieteni ai Sai. Sta la masa cu ucigasul Lui si ca sfetnic de taina Si-a ales pe tradatorul Sau.Il impartaseste cu Sangele Sau, se lasa imbratisat si, la urma, chiar sarutat de el.Intr-un cuvant, tot ce a fost nemaipomenit, totul a fost incercat pentru noi. A murit pentru cei pe care i-a umplut de bunatati si , chiar dupa ce au primit aceste binefaceri,ei au scos sabia asupra Lui, iar pritenul Sau comanda ceata celor ce cautau sa-L ucida. Sarutarea a fost semnalul prinderii, iar Cel ce patimea acestea se purta atat de senin si plin de bunavointa, incat pe unul dintre copoii aceia, ranit de un ucenic, nu l-a lasat cu rana nevindecata ci, punandu-I la loc urechea, indata i-a vindecat-o. Si Domnul nu i-a facut nimic aceluia si nici foc din cer nu a varsat peste nemernici, dupa cum nici trasnete din cer n-a trimis peste cei care ar fi fost vrednici nu numai de atat, ci si de mai rau, ei, care,cu toate ca vazusera marturiile puterii Lui suprafiresti si de bunatate nemaintalnita, totusi nici de cea dintai nu s-a infricosat, nici de cealalta nu s-au rusinat. Cel spre care cetele ingeretsi nu indrazneau sa priveasca de bunavoie in urma celor ce-L duceau ii legasera si mainile cu care dezlegase pe vamesi, pacatosi si bolnavi de legaturile atator boli si ii slobozise de tirania duhurilor necurate.
Pe sluga care L-a lovit cu palma nu a omorat-o cum s-ar fi crezut, ci , cu deosebita blandete si bunatate, i-a cerut doar socoteala si pe cat a putut a schimbat parerea tuturor asupra Sa. Osandit la moarte de judecatorii cei fara de lege, Domnul asculta in liniste sentinta, iar in cele din urma, dupa ce aceasta sentinta s-a dus la indeplinire, fiind batut in cuie,El e atat de departe de a-Si retrage dragostea fata de ucigasii Sai, incat, dimpotriva, roaga pe Tatal Sau sa nu le mai ia in seama acest pacat savarsit fata de Fiul Sau Unul-Nascut. Si nu numai ca nu i-a uitat, ci inca le-a luat si apararea cu un glas plin de toata dragostea si fierbanteala : “ Parinte , iarta-le lor, ca nu stiu ce fac “, intocmai ca un tata iubitor care se milostiveste de fiii care din pricina varstei au savarsit nebunii si indeamnape dascal sa priveasca cu bunavointa aceste greseli ale lor.
Cu astfel de vorbe si-a dat duhul Fiul Omului.Apoi cand S-a sculat din morti si a vrut sa faca partasi la biruinta Lui pe cei ale caror inimi ramasesera inca credincioase, fara a-Si mai aduce aminte in ce primejdii L-au parasite si ca au fugit ziua in amiaza-mare, Mantuitorul ii cheama pe ucenici, le hotareste locul de intalnire, iar cand Se arata mai tarziu in mijlocul lor,nu-I mai invinuieste ca au fugit, ba se pare ca nu mai tine minte ca L-au parasit si , cum intarisera cu totii vorba ca-I vor impartasii soarta pana la moarte, nici nu le aduce aminte de cele intamplate, gandindu-se numai la suferintele adevarate care vor veni, iar nu la cele de atunci. Nimic din ce s-ar fi cuvenit nu face, ci, impartasindu-le binecuvantarea pacii si a Duhului Sfant,le incredinteaza purtarea de grija a lumii intregi, facandu-I capetenii ale intregului pamant, aceasta in ce priveste intai ceata celor unsprezece apostoli. Cat despre “ verhovnicul” Petru, care, dupa atatea marturii de dragoste,totusi L-a tradat, lui ce i-a facut ? Nu numai ca nu a mai adus vorba de lepadarea lui si de legamintele pe care le-a calcat,ca adica chiar si moarte va suferi pentru Invatatorul sau, pentru ca scurta vreme dupa aceea sa se lepede de El, ci ii da si lui acum, intocmai ca si celorlalti Apostoli, putere de a-I vesti invierea, iar dupa ce i-a dat acesta cinste ,il intampina foarte prieteneste, ispitindu-l sa vada cat ii este de mare dragostea si intrebandu-l daca Il iubeste mai mult decat ceilalti. Cand Petru a simtit ca-l ispiteste in dragostea lui, a raspuns ca da, iar dupa aceea din nou l-a intrebat si I-a raspuns iarsi ca-L iubeste.(…)
Toate acestea,binenteles, nu pentru ca nu ar fi cunoscut deplin pe prietenul Sau. A crede asa ceva ar fi sa ne inselam, dupa cum tot asa ne-am insela daca am crede ca nici el nu ar fi cunoscut pe Domnul, caci in amandoua cazurile ne-am indeparta de adevar. Ci prin aceasta Domnul a vrut sa arate ca nu este suparat deloc pentru fagaduintele pe care I le facuse odinioara si le calcase; dar daca nu l-ar fi intrebat de mai multe ori pe Petru, nu ar fi putut trezi in el iarasi dragostea care incepuse sa se stinga. Fiindca, punand astfel de intrebari si primind astfel de raspunsuri Domnul a ajuns sa intareasca iarasi dragostea in chip deosebit, iar cand i-a adus aminte de vechea prietenie si au stat de vorba despre ea, Domnul nu numai ca a facut-o sa creasca, chiar daca ea nu ar fi avut radacina,El tot ar fi sadit-o.
Iata asadar cum stie Mantuitorul sa lepede orice urma de manie cand se cade. Dar chiar si cand provaduieste si invata, nu pune El, oare,mai mare pret pe blandete decat pe orice altceva? Caci ne spune doar ca nici rugaciunea si nici jertfa nu le primeste daca sunt facute in stare de manie sau de ciuda. Pana si iertarea pacatelor, acest dar al tuturor, pe care Domnul n-i L-a adus din cer, nu se va impartasi nici unui om care din pricina trebuintelor lui daca va sta manios si, chiar de ar varsa siroaie de lacrimi si de sudori in rugaciunile lui, iar trupul si-ar strapunge cu sabia sau l-ar arunca in foc, nici atunci nu-l va asculta Dumnezeu.Iata cat de mare a fost blandetea Mantuitorului , incat si cei ce cugeta la viata Lui se imblanzesc fata de cei care ii supara, lucru pe care Insusi l-a spus,ca, de Ma veti cunoaste mai de aproape si veti vedea cat sunt de bland asa va veti face si voi:” Invatati-va de la Mine,ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre “.
Dar mai este si un alt chip, in care gandul la viata lui Hristos rodeste in noi parga blandetii: sufletelor celor ce cauta legea Domnului ajung sa se aprinda de dragostea dupa Sfanta Impartasanie.Caci de acesta Sfanta Masa nu te poti apropia cand ai nima inciudata. De aceea, sufletele celor ce cugeta la Dumnezeu se vor apara si se vor pastra curate, caci sangele varsat inca de la inceput in scopul tuturor impacarilor nu va rabda, pe buna dreptate, ca sufletele lor sa ajunga sub stapanirea urgiei si a maniei.Pentru ca glasul Fiului (…),s-a inaltat pana la tronul Tatalui ca sa ceara iertare ucigasilor si n-a cerut sa le faca judecata celor ce L-au prigonit si nici razbunare n-a cerut, cum a strigat sangele lui Abel asupra fratelui sau Cain; dimpotriva, El a iertat totul, iar cand Il junghiau,El si atunci cerea iertarea ucigasilor Sai”.

Fragment preluat din cartea :" Despre viata in Hristos " autor Sfantul Nicolae Cabasila

[cristiboss56]

Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm.

Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar... bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră." I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune." Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri." I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi. Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască... Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).
Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm - totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84)

[cristiboss56]

Ale cui sunt frunzele copacilor? Ale lui Dumnezeu. Ale cui sunt gândurile bune care îți vin în minte? Ale lui Dumnezeu. Cine a dat copacilor, pomilor, însuşirea de a se forma şi creşte în ei o parte lemnoasă, de a se forma si dezvolta în ei frunze, flori si roade? Dumnezeu le-a dat-o. Cine te-a înzestrat cu darul gândirii şi al vorbirii? Dumnezeu. Folosesc oare arborii şi pomii însuşirile pe care le au de la Dumnezeu spre dauna lor? Nu. Foloseşte oare omul însuşirile şi puterile ce i-au fost date de Dumnezeu spre dauna lui? Da, foloseşte. Abuzează de minte, cea dată de la Dumnezeu pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale, abuzează de inimă, creată de Dumnezeu pentru a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, pentru a simţi comunicarea cu Dumnezeu; abuzează, în sfârşit, de liberul arbitru, care i-a fost dat omului pentru continua sa desăvârşire şi pentru a cultiva virtuţile.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viata mea în Hristos, Editura Sophia, p. 80-81)

[cristiboss56]

Nu pot să îmi împodobesc primele rânduri cu laude pentru Dumneavoastră. Scrieţi: „Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot". Halal progres, ce să zic!
Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea faţă de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, şi atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta. Binevoiţi să faceţi astfel: învăţaţi psalmii când veţi avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înţelegeţi mai bine şi care vă merg mai mult la inimă. Şi mai bine va fi dacă nu îi veţi învăţa totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai uşor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte; nu întoarce faţa Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău?, şi aşa mai departe. Spuneţi-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceţi treburile... Puteţi „scrie" aceste versuleţe pe orice pas pe care îl faceţi - şi veţi fi ca într-un veşmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu...
Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală... Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minute dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară... rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu... Dumnezeu este aproape şi de Dumneavoastră, măcar că Dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte... Daţi-I mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme... fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.
Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele... Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi...
Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi...
Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.
La fel vă puteţi ruga şi seara. Totuşi, întrucât aici vă puteţi face mai mult timp, rugaţi-vă şi cu rugăciunile învăţate din cărţi; ele vor ajuta să îndreptaţi către Dumnezeu cu mai multă putere și înțelegere cuvintele rugăciunii Dumneavoastră.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 22-23)

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=VCOmxZrCH9Y