În prealabil postat de Mosh-Neagu
Exista o singura regula, in lumea asta vazuta: SA CREZI! Iar in cea nevazuta: SA VREA DUMNEZEU! Orice altceva, este surogat, si nu face decat sa complice starea noastra de liniste si pace.
Daca ar fi sa ne studiem mai bine, ar trebui sa incepem cu: Ce cautam noi aici? Care e menirea noastra, daca ar fi sa acceptam, ca si crestini, ca avem o menire?
Ascultam astazi predica parintelui, legata de vindecarea leprosilor. "Credinta ta, te-a mantuit/vindecat!" Ce e credinta, fratilor? Citeamm pe un alt topic despre cineva care a primit canon (sau pravila) sa citeasca in fiecare noapte la ora 12, Paraclisul Maicii, Domnului, iar cand a inceput sa citeasca, nu se mai oprea din cascat. De cate ori dorim sa citim ceva din Sf Scriptura sau din Sfinti Parinti, si brusc intram pe contra-sens, ca nu ne putem tine ochii deschisi nici cu scobitori. Dar daca deschidem televizorul, ne apuca ore tarzii, si tot nu ne prinde somnul... Ce se petrece cu noi? Nu avem acelasi grad de oboseala si intr-un caz si in celalalt? Dar ca sa treci de cealalta parte a baricadei, e nevoie de multa nevointa, fiindca suparam pe cineva care ar face orice sa... nu ne piarda. Si pe langa aceasta vointa neostoita, la un moment dat, Dumnezeu va trimite "ceva in plus": smerenia. Degeaba facem noi apel la smerenie, ca nu merge. Putem vorbi altora despre ea, pana cade varul de pe pereti, daca Dumnezeu nu trimite Harul, vorbim vorbe. Credinta e in prima faza un imbold. Pana ajunge la traire, e mult de munca, dar si rasplata este cu totul necuprinsa. Daca ar sti omul ce pierde, numai fiindca tot amana nevointa asta, sau o trateaza atat de superficial, si-ar plange de mila.
Spunea Parintele astazi ca, atunci cand ne rugam, sa credem ca am si primit!!! Ce usor de spus!... Cum poti sa crezi ca ai si primit, daca inca nu ai Harul de a te ruga cu credinta? Nu tine numai de noi, cel putin pentru inceput, ci mai ales de voia lui Dumnezeu. Omul isi poate lua ca si obiectiv, vindecarea. Se concentreaza, se controleaza, gandeste pozitiv, tine posturi stricte, bea numai sucuri, etc, dar pe Dumnezeu si acea smerenie care face conectia intre om si Creator, le neglijeaza aproape in totalitate. Apoi se plange ca nu reuseste. In credinta adevarata, inclusiv "nereusita" trebuie pusa tot in voia lui Dumnezeu. Ce vrem noi de fapt, sa facem in voia noastra, sau in voia Lui? OK, ne vindecam, si? Vom ajunge la peste 80 de ani, povara celor din jur, putregai chinuit de batranete si boli, intrebandu-ne de ce nu ne-a luat Dumnezeu mai demult? Dar cum ne-am pregatit sa asteptam moartea? Cand privesc cum isi asteapta sfarsitul monahii si cum fug mirenii de un eventual sfarsit, ma intreb de ce nu vede omul diferenta si sa incerce sa se schimbe, macar in ceea ce priveste "voia lui Dumnezeu"?
Concluzia ar fi ca, acolo unde este credinta adevarata, omul poate primi tot ce cere, daca asta nu face rau nimanui (nici macar pentru sine)... Dar... credinta este o notiune ipotetica si... optionala!
|