|
#21
|
|||
|
|||
Citat:
Câți ani avea pr Galeriu când te-a botezat, prin ce an l-ai cunoscut ? Pe cine îl simți ca fiind urmașul părintelui Galeriu în misiune ?
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2. |
#22
|
||||
|
||||
Citat:
Nici martor la minuni n-aș putea spune că am fost, însă la unele semne dumnezeiești da: La sfârșitul unei Liturghii, părintele Galeriu ținând un cuvânt în fața altarului, este împins violent de o femeie foarte tulburată, aflată sub evidenta influență a diavolului, care parcă striga prin gura ei acuzații de genul "Fariseilor!" și altele pe care nu le-am reținut. Părintele, având cca 80 de ani, fiind surprins, se clatină și cade, dar se ridică repede, cu un zâmbet dumnezeiesc și un chip transfigurat de o lumină ireală, îndemnându-ne să nu ne tulburăm. Un alt episod avându-l tot pe Părinte ca protagonist a fost în timpul unei predici, când toți cei care-l priveam i-am putut vedea fruntea înroșindu-se treptat, marcată de un semn în formă de cruce, care avea să persiste câteva secunde bune. De altfel, în apropierea Părintelui se petreceau și multe alte manifestări ale harului, fără a fi neapărat minuni evidente. Un fapt care cred iarăși că poate fi socotit ca o minune s-a petrecut cu bunica mea care, având o durere de umăr/braț ce o chinuia de ceva vreme, nemaisuportând durerea, a strigat către Dumnezeu: "Doamne, asta-i mâna (cu durerea). Vindec-o!" Și din acel moment durerea a lăsat-o.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
#23
|
||||
|
||||
Citat:
L-am cunoscut în '93, când avea 75 de ani. A avut patru băieți, dintre care unul i-a semănat într-o oarecare măsură, fiind singurul care a urmat Teologia, dar a profesat ca dentist (Rodion). La rândul lui, acesta a vut un fiu, Cristian Galeriu, care este acum paroh la Sf. Silvestru, ca urmaș al Părintelui, dar fără a avea același duh. Însă la aceeași biserică este un preot mai tânăr, pe nume Adrian, la care simt un duh de rugăciune, smerenie, autenticitate și blândețe, care poate fi socotit un continuator în duh al Părintelui, cel puțin la acea parohie. Cred că misiunea Părintelui, era mai ales aceea de a fi un preot al neamului, un duhovnic al tuturor, care realiza punți, unea, aducea oamenii în dialog, îndeosebi religia/credința cu știința. O făcea cu multă energie, cu ardoare, cu dragoste, dar și cu multă inteligență și deschidere, într-un mod în care nu cred că o mai face cineva acum.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
#24
|
|||
|
|||
Citat:
Citat:
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2. |
#25
|
|||
|
|||
Cum a primit familia ta biologică vestea convertirii la o tradiție creștină considerată (în mediile neoprotestante) profund contaminată de practici și învățături străine de spiritualitatea originară a Bibliei? Pe ce criterii ți-ai ales partenera de viață? În ce fel ți-a influențat viața de cuplu alegerile pe partea duhovnicească?
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi) |
#26
|
|||
|
|||
Citat:
Cum au decurs interacțiunile cu părintele Ioanichie Bălan, sau a fost doar una singură ? Cum ți se pare Sihăstria din zilele noastre, față de cea din 1993 ?
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2. |
#27
|
||||
|
||||
Deși aveau într-adevăr rezerve față de Ortodoxie, mare parte din învățătura lor de credință constând tocmai în critica celei ortodoxe, au avut suficientă deschidere încât să meargă cu mine chiar la botez. Discutasem cu ei, le împărtășisem preocupările și căutările mele spirituale, iar lucrurile pe care le descoperisem despre creștinismul originar în catehism, cărți teologice și Filocalie erau diferite de ceea ce respingeau ei în practica populară. Teama lor, în special a mamei, era că aș fi putut alege viața monahală.
Mama citise și ea Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt, iar pastorul Wurmbrandt, foarte prezent în unele emisiuni TV din anii '90, care propovăduia un creștinism universal ce dorea să treacă dincolo de delimitările confesionale, era foarte respectat de ei. Tot în acea vreme am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină ulterior soție. Era o persoană de o sensibilitate deosebită – care ulterior aveam să constat că are și un revers, aducându-I multă suferință – și, ca atare, capabilă de a atinge profunzimi sufletești inaccesibile în mod obișnuit. Toată înfățișarea ei părea să reflecte această delicatețe sufletească, iar comunicarea noastră a plecat chiar de la fotografiile pe care le făcusem cu ocazia pelerinajului la mânăstirile din Bucovina și a continuat cu discuții pe marginea lecturilor spirituale, descoperindu-l împreună pe Părintele Stăniloae, îndeosebi în scrierile și interviurile sale care-L revelau pe Dumnezeu ca Iubire, cu priceperea sa nemaiîntâlnită de a transpune relația din sânul Sfintei Treimi în relațiile din familia “treimică” umană (soț-soție-copii). Așa încât, o covârșitoare influență asupra vieții duhovnicești a avut-o însăși căsătoria, pe care o vedeam ca pe o oportunitate foarte concretă – un mod de întrupare a iubirii – de a pune în practică credința și iubirea din cărți, de a te supune încercărilor mai curând decât a rămâne spectator la propria viață, de a te arunca în apă cu noțiuni doar teoretice despre înot, dar cu nădejdea că Dumnezeu va găsi modalități de a te învăța ori de a te scoate atunci când te vei scufunda. Lucrurile aveau să devină complicate destul de curând, treptat descoperind fiecare că năzuințele unuia nu se suprapuneau total, că trebuia să ne acomodăm fiecare la nevoile celuilalt, să învățăm și să renunțăm. Parcursul duhovnicesc, prin urmare, a fost nu doar influențat, ci pur și simplu împletit al unuia cu al celuilalt, și cu siguranță diferit decât dacă am fi rămas singuri. O mare ispită în căsnicie este să dai vina pe celălalt pentru nerealizările personale, însă când gândești la rece, îți dai seama că singur ai fi realizat și mai puțin, iar renunțările pe care le-ai făcut de dragul celuilalt sunt cu siguranță de preferat ratărilor de care ai fi fost singur responsabil. Poate sunt prea vag, însă, deși cred că mărturiile din viața noastră pot fi de folos altora, nu vreau să intru în amănunte prea personale.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
#28
|
||||
|
||||
Pentru Iorest: Nu știu dacă era o misiune asumată de duhovnic al neamului; era doar unul dintre cei mari, dar probabil cu cea mai mare implicare socială. Mai erau și Teofil Părăian, care ținea multe prelegeri pentru studenți, la solicitarea ASCOR, iar duhovnici de anvergură erau părintele Cleopa - care cu siguranță poate fi socotit un duhovnic al neamului –, părintele Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Adrian Făgețeanu, părintele Sofian Boghiu, dar și alții.
Sorin Dumitrescu realizase în vremea aceea un calendar cu doisprezece mari duhovnici ai neamului, toți chipuri de lumină, parte a unei generații care trecuse prin experiențele extrem de dure, la limită, ale închisorilor comuniste, însoțind suferința cu rugăciunea, cărora li se datorează, cred, sporul de har care a făcut din ei o generație de duhovnici irepetabilă, prin bunătatea lor parcă Dumnezeu răzbunând, peste timp, urâțenia și răutatea îngrozitoare aduse de comuniști. Nu am interacționat personal cu vreunul din cei pomenți mai sus, iar cu părintele Ioanichie a fost, într-adevăr, o singură interacțiune. N-am mai fost la Sihăstria, nu știu cum a evoluat, iar în '93 am cunoscut-o doar ca unul din mulțimea de sute de pelerini care o luau cu asalt, făcând-o un loc aglomerat, pe care călugării îl administrau cât puteau de bine. M-a impresionat, spre exemplu, că de Înălțare toți pelerinii - de ordinul sutelor - au fost invitați la masă, în serii de aprox. o sută de oameni.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
#29
|
|||
|
|||
Citat:
De ce nu se mai simte entuziasmul extraordinar pentru ortodoxie al anilor 90 și foamea de descoperiri duhovnicești cercetând mănăstirile și sfintele Biserici ?
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2. |
#30
|
||||
|
||||
Pe de o parte, cred că foamea de care spui era întreținută tocmai de marii duhovnici, suflete vii, cu viața transfigurată de credință și de aceea cu puterea de a-i transfigura pe alții.
Pe de altă parte, era și noutatea. Mulți, mai ales tinerii, descopereau pentru prima dată Biserica, aveau nevoie de răspunsuri pentru viață, de sens, pe care-l găseau din plin acum. Pe unii dintre ascoriștii de atunci (eu nu m-am numărat printre ei) îi văd în biserica pe care o frecventez cel mai des, în familii frumoase, iubitoare, având acum copii de vârsta pe care o aveau ei atunci și pe care au reușit să-i crească în credință, lucru pe care mi-l explic și prin cultivarea legăturii cu duhovnicul. Cred că și ASCOR-ul actual mai mișcă, știu că s-au mai făcut tabere la Oașa, spre exemplu, însă energia de atunci nu o mai are. Poate și faptul că tinerii de acum au avut ocazia să afle tot ce-i interesa în materie de credință la orele de Religie, și acum să creadă că nu mai e nimic de descoperit. La asta se adaugă cu siguranță și inflația modalităților de distragere a minții, care ne mențin în stratul superficial al conștiinței, tot mai puțin dispuși de a face sondări profunde în sufletul nostru.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea) |
|