Grija sotului fata de sotie !

[windorin]

În prealabil postat de ory

Mda! Femeile au devenit independente si de aceia s-a schimbat conceptul de protectie din partea sotului.

Cred ca ai mare dreptate.
Ratiunile fiecaruia, sadite de Dumnezeu, s'au pervertit... iar de multe ori, s'au inversat.

În prealabil postat de ory

Protectia in sine presupune dragoste, posesivitatea insa, un egoism invaluit intr-o grija care nu are de-a face cu satisfactia celui protejat.

Da, de multe ori posesivitatea este obositoare, insa grija nu ar trebui sa aiba nimic in comun cu posesivitatea.

Grija trebuie sa respecte libertatea, probabil aici este greutatea celui care are grija.

Iar mandria este greutatea pe care o simte cel caruia i se poarta de grija.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de windorin

Mereu imi zice parintele, cand ii zic faptul ca ma mai supar pe cate cineva... "din doi, daca unul este sfant, totul este pace si liniste, oricum ar fi al doilea". Orice neintelegere isi gaseste "hrana" in minim 2 persoane.

Ce frumos...foarte intelept parintele!

În prealabil postat de windorin

Am intalnit fete care se plangeau de faptul ca sunt tratate precum copiii, cu prea multa grija din partea sotilor.
Atunci cand apare o diferenta de 2-3 ani sau cand sotul o iubeste foarte mult, acesta devine mai mult ca un parinte grijuliu.

Nu e chiar atat de gresit sentimentul pe care il incearca ele, pentru ca una e sa fii grijuliu cu partenerul...si alta sa exagerezi, si sa devii cam prea cicalitor/cocolositor.

In general insa, cred ca femeile prin natura lor..se bucura cand au parte de un asemenea tratament, cand e cu masura....si nu de genul " Ti-ai pus bine caciula, vezi ca iti iese o ureche? Sta bine fularul, parca e cam larg! Ai mancat tot, de ce nu ai mancat, ce-ai mancat?"...

[sophia]

Mai intai as vrea sa spun ca titlul mi se pare putin unilateral, caci grija trebuie sa fie reciproca.
Si acest lucru se poate.
Spunea Ory de casniciile generatiilor varstnice: parinti, bunici si mai inainte.
Nu cred ca se poate face o regula asa cum spune ea.
Ma intreb de multe ori care varianta este mai rea: cea cu femeia in rolul clasic, supusa sau cu femeia emancipata, care lucreaza si este independenta.
Care din ele au mai multe probleme in a mentine casnicia fericita.
Pentru ca vreau sa subliniez ca nu e vorba de a mentine o casnicie cu orice pret, pur si simplu, ci de a o mentine fericita, cu multumire pentru ambele parti.
Mie imi plac vremurile trecute in care femeia era femeie cu adevarat: conducea (cu adevarat o casnicie), era eleganta, feminina, era o prezenta placuta in lume, se ocupa de copii, era acolo pentru sotul si copiii ei prin totul, casa era casa, copiii educati (si nu pe strazi) si erau toti multumiti.
Se si faceau altfel casatoriile, mai asezat, mai intelept, insasi curtea se facea mai cuminte si cei doi se puteau cunoaste mai bine pana sa se casatoreasca si sa faca prunci, avea cerinte mai intelepte, erau mai potriviti (interveneau mult si parintii/rudele cu pareri si sprijine).
Nu era stresata si muncita pana la Dumnezeu, obosita, nu statea prin sedinte, si voiajuri de nu mai ajungea acasa si ca apoi sa spuna ca este obosita si nu-i trebuie nimeni.
Sigur, ca existau si pe atunci cazuri de familii sarace, unde si femeia trebuia sa faca sacrificii pentru mentinerea materiala a familiei (muncea mult, sau practica meserii total nepotrivite ei).
Se considera ca in vremurile acelea femeia era supusa, dependenta (mai ales material) de sot, era discriminata, umilita, de multe ori batuta. Totusi casniciile tineau pentru ca ea avea teama, sau nu era moda de divort, se gandea la copii care aveau nevoie de ambii parinti. In felul acesta poate ca de multe ori inghitea multe, facea multe compromisuri sau renuntari.
N-a fost bine asa.
S-a cerut ca femeile sa munceasca cot la cot cu barbatii: meserii si profesii tipic barbatesti,e nepotrivte femeii si familiei.
Femeia a devenit indepenedenta financiar si s-a schimbat f.mult tru totul, incepand del asuflet, gandire, fel de a fi si pana la imbracaminte si aspect fizic.
Femeia a devenit barbat si cere barbatului sa devina el femeie si acesta nu se opune.
E mai bine asa pentru ea, pentru cei din jur?
Casniciile din ziua de azi tin mai putin pentru ca multe sunt nepotrivite si pentru ca sunt cerinte mari de partea ambilor, care in rolurile din ziua de azi nu mai pot fi indeplinite.
Femeia sa munceasca multe ore pe zi, dar sa fie totul bine si acasa, sa fie odihnita, ingrijita, etc. Barbatii sa fie macho, atragatori si bogati...si atat.
Casniciile de azi se fac la minut: imediat in pat, e bun si daca mai are si bani, se iau. Cum e pe dinauntru, nu conteaza.
Nu mai este nimeni gata de compromis sau de schimbare ca sa mentina familia.
Apare prea repede nervozitatea si plictiseala.
Se trece repede la divort, fiindca femeia este mai egoista, stie ca castiga bine din divort, are si ea serviciu/cariera. Copiii? Nu intereseaza pe nimeni.
De la cateva luni sunt abandonati la dadaca, sau cresa, mi apoi la gradinita. Nu e timp pentru ei,nu intereseaza ce este in sufletul lor, nu intereseaza cat sufera la un divort, sau si mai rau, la x copii cu y soti, de nu se mai stie om cu pom.
Inainte era totala dezonoare si pacat sa faci un copil necasatorit. Acum nu mai conteaza. Are-n-are tata, cui ii pasa.
Femeia nu se duce sa se marite, ci sa-si gaseasca unul la pat.
Noroc ca s-a simplificat mult viata intr-o privinta: masina automata de spalat, roboti de bucatarie, fast-food si semipreparate, cuptor cu microunde, celular, computer, masini la scara etc.
Sunt insa si exceptii, dar este tot mai greu si pentru cei cuminti sa faci si sa mentii o casnicie.

Grija unul fata de celalalt, tandrete, respect, renuntari. Trebuie sa fie si azi, este nevoie de ele si fac parte din iubire.
Sunt multe cupluri unde trebuie sa fim soti, copii, farte si sora, mama si tata in acelasi timp, pentru ca...nu avem pe altcineva.
Viata este grea, cu multe probleme. Unele cupluri se sfarama in fata lor, altele dimpotriva se sudeaza mai bine.
Este f.greu pentru toti. Iti vine de multe ori sa renunti, cand te vezi ca nu mai merge ( nu tu bani, unii nu tu copii, probleme cu serviciu si munca multa, sau deloc, programe de lucru aiuristice, boli, ispite, etc.).

Casnicia nu este simpla in nici o vreme, dar depinde cat de serios o iei si cata dragoste este, si cat de potriviti sotii.

Mai nou imi mai pun o problema. Inainte nu stiam lucrurile astea, nu erau la moda, poate pe vremea bunicilor, dar nici atunci nu stiu.

Rolul credintei in familie - vad a ca a crescut mult si pune mari greutati cand ar trebui sa sprijine familia si iubirea.
Se cere mai intai renuntare - se pun conditii de confesiune/religie, tocmai acum cand lumea este deschisa si lumea circula peste tot si se cunosc oameni din toate colturile lumii.
Cu orice pret se spune nu: nu te cununa cu un-necrestin.
Apoi mult timp acordat credintei:mers la biserica ore intregi, rugaciuni, sarbatori. Cum ne impartim cu sotul, familia, nu stiu. Incerc sa aflu de la altii si nu pot. Nu mai avem timp de mese impreuna, de altele.
Eu fac echilibristica multa in acest sens si am noroc de sot f.intelegator si rabdator.
Daca sunt amandoi super-crestini? Da, ar fi impreuna tot timpul si la biserica si la rugaciune, dar restul vietii? Copiii?
Pe urma postul alimentar si trupesc. Ori se inteleg sotii (compromis), ori casnicie alba, ori...fiecare pe drumul lui in perioada de post.

Nu stiu de ce am senzatia ca biserica nu sprijina de fapt casnicia, in nici un fel. Cei casatoriti sunt considerati (inclusiv preotii) murdari, pacatosi, desfranati, nu au voie la impartasanie, in altar (preotul), etc.

In concluzie nu este si nu a fost o regula. Depinde numai de noi ca indivizi pe cine alegem, cat il/o iubim si ce facem pentru a mentine casnicia.

Si ca sa inchei on-topic- avem nevoie de grija unul fata de celalalt, de tandrete, de caldura, de respect si ocrotire, tocmai in lumea asta nebuna, nebuna, nebuna...

În prealabil postat de windorin

Am intalnit fete care se plangeau de faptul ca sunt tratate precum copiii, cu prea multa grija din partea sotilor.
Atunci cand apare o diferenta de 2-3 ani sau cand sotul o iubeste foarte mult, acesta devine mai mult ca un parinte grijuliu.

Dorin, scuza-ma dar gandesti copilareste daca tu crezi ca la o diferenta de 2-3 ani se poate intampla asa ceva. Sau din prea multa dragoste!

cred ca ceea ce vrei de fapt sa spui este ca sotiile (unele, poate) nu sunt incantate atunci cand sotii (asa zis grijulii) le priveaza de libertatea de a alege, in viata de zi cu zi. Eh, asta e cam alta mancare de peste.

[sophia]

Sotul - parinte grijuliu? La diferenta de 2-3 ani intre ei?
Nu cred.
Astfel de situatii de mama/tata se intalnesc mai degraba acolo unde xista o mare diferenta de varsta (fie barbatul mult mai in varsta, fie...femeia). Si acolo insa, exista persoane care tocmai asta cauta in partener: tata sau mama.
Si exista si persoane care nu suporta asa o grija deosebita nici din partea propriilor parinti. Unii parinti mai si exagereaza...

In alta ordine de idei, nu stiu cum, dar eu vad adesea barbati care sunt cocolositi de sotie si mai putin invers. Barbatii sunt copii pana mor, femeile se maturizeaza (repede...) si definitiv.
Ideal ar fi a aceasta cocolosire sa fie reciproca.

[windorin]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Nu e chiar atat de gresit sentimentul pe care il incearca ele, pentru ca una e sa fii grijuliu cu partenerul...si alta sa exagerezi, si sa devii cam prea cicalitor/cocolositor.

Da, probabil granita dintre grija si cicaleala este una destul de fina.

În prealabil postat de sophia

Mie imi plac vremurile trecute in care femeia era femeie cu adevarat: conducea (cu adevarat o casnicie), era eleganta, feminina, era o prezenta placuta in lume, se ocupa de copii, era acolo pentru sotul si copiii ei prin totul, casa era casa, copiii educati (si nu pe strazi) si erau toti multumiti. (...) Nu era stresata si muncita pana la Dumnezeu, obosita, nu statea prin sedinte, si voiajuri de nu mai ajungea acasa si ca apoi sa spuna ca este obosita si nu-i trebuie nimeni.

Casniciile din ziua de azi tin mai putin pentru ca multe sunt nepotrivite si pentru ca sunt cerinte mari de partea ambilor, care in rolurile din ziua de azi nu mai pot fi indeplinite. Femeia sa munceasca multe ore pe zi, dar sa fie totul bine si acasa, sa fie odihnita, ingrijita, etc. Barbatii sa fie macho, atragatori si bogati... si atat. Casniciile de azi se fac la minut: imediat in pat, e bun si daca mai are si bani, se iau. Cum e pe dinauntru, nu conteaza. Apare prea repede nervozitatea si plictiseala. (...)

Nu stiu de ce am senzatia ca biserica nu sprijina de fapt casnicia, in nici un fel. Cei casatoriti sunt considerati (inclusiv preotii) murdari, pacatosi, desfranati, nu au voie la impartasanie, in altar (preotul), etc.

Frumos punctat, Sophia.
Insa, ultima parte nu este una dreapta. Biserica a sprijinit intotdeauna Casnicia. Sa iti spun un singur exemplu. La unul dintre Sinoadele Ecumenice (I-ul, cred), s-a ridicat problema celibatului preotilor, cum ca nu ar avea voie sa fie casatoriti cei ce slujesc in Sfintele Altare. Unul dintre cei mai aspri calugari nevoitori ai vremii de atunci, Avva Pafnutie, a fost printre putinii care au aparat "casatoria" preotilor. Datorita lui, noi nu avem celibatul obligatoriu al preotilor. Multi dintre sfinti au fost casatoriti si au avut copii. Sfantul Spiridon a fost casatorit si a avut si o fetita. Si multi altii.

Cand intalnesti un preot (in mod special calugari) care vorbesc urat despre casatorie sau cele ale familiei, sa te doara inima pentru ei, caci sunt niste rataciti cu mintea si cu inima. Sunt multe anateme date celor care ar dispretui casatoria sau s'ar scarbi de ea.

În prealabil postat de mirelat

Dorin, scuza-ma dar gandesti copilareste daca tu crezi ca la o diferenta de 2-3 ani se poate intampla asa ceva. Sau din prea multa dragoste! Cred ca ceea ce vrei de fapt sa spui este ca sotiile (unele, poate) nu sunt incantate atunci cand sotii (asa zis grijulii) le priveaza de libertatea de a alege, in viata de zi cu zi. Eh, asta e cam alta mancare de peste.

Incerc sa imi dau seama cum grija priveaza de libertate. Asta este adevarat atata timp cat grija inlocuieste ceva tot bun, dar atunci cand grija fata de un om inlocuieste ceva rau in faptele aceluia cu ceva bun, nu cred ca libertatea sufera, ci mai mult se intareste. Este asa cum Dumnezeu ne impiedica uneori de la anumite fapte rele. Nu sunt prea coerent la ora asta. :)

[sophia]

Dorin, nu este chiar asa cum spui. Le-o fi dat casatoria la preoti pe o parte, dar pe alta le-a luat-o prin canoanele date de indepartare de sotie prin slujbe, post, etc.
Pe altii ii ia din familie si ii duce spre casnicie alba, sau chiar spre manastire.
Nu uita ca asa l-a luat si pe Petru.
Sfintii care au fost casatoriti si au avut si copii...nici acolo n-a fost familie cu adevarat, pentru ca au trebuit s-o lase, sa indure, sa plece la lupta, sau sa traiasca in casnicie alba/fratie, sau copiii lor au fost trimisi la manastire/preotie (in celibat) (vezi Sf.Grigore tatal cu multi copii, din care unul a fost tot preot, fetele maici, etc.)
Adrian si Natalia - cat a suferit Natalia cu al ei copilas, pentru ca Adrian a plecat la nu stiu ce lupta si i-a parasit.

Biserica pe o parte da casnicia/si considera cununia sfanta, taina, pe de alta, o considera pacat si murdara si indeamna la abstinenta, rugaciune si post. Pai o casnicie nu poate exista asa.
Nu face pregatire inainte de cununie, creeaza ziduri in cupluri. Ceea ce spuneam si mai sus.
Concret da-mi un exemplu prin care biserica sprijina si respecta pe cei casatoriti.
Si repet, oamenii au facut asta, nu Dumnezeu.

[Gavrilia]

Vorba lui Creanga, "nu stiu altii cum sunt...", dar eu ma gandesc cu melancolie la cat de frumos se derula viata de familie in alte vremuri! Femeia era sotie, mama si gospodina, iar sotul se ingrijea de cele necesare familiei sale. Astfel, femeia putea sa se dedice total misiunii de sotie si de mama, copiii se bucurau de supraveghere si educatie, sotul stia ca acasa il asteapta familia si "o mancare calda" (cum se mai exprima unii si astazi). Mi-au mai povestit niste persoane care au stat mai mult timp prin Italia ca acolo este un adevarat "cult" al mamei si sotiei, femeia este ocrotita, iar toti membrii familiei o respecta ca pe aceea datorita careia caminul lor exista.

Astazi, in schimb, ceea ce spunea Sf. Ioan Gura de Aur (femeia sa se ingrijeasca doar de ale casei, iar barbatul sa fie cel care pune painea pe masa si conduce familia) este extrem de greu de indeplinit. Sunt foarte rare cazurile in care barbatul reuseste sa sustina financiar de unul singur intreaga familie, ca urmare femeia trebuie sa aiba si ea serviciu. In felul acesta, totul este dat peste cap: copiii nu mai au parte de mama si de tata decat dimineata si seara, in rest educatia si formarea lor sufleteasca sunt... externalizate, asa cum firmele isi externalizeaza anumite servicii. Doar ca... familia nu este o firma, ea inseamna zidire, iubire, timp petrecut impreuna...

Personal, cunosc putine familii multumite de viata pe care o duc. Si, in toate aceste cazuri, sotii sunt cei care intretin familia (castigand suficienti bani), iar sotiile se ocupa de casa si de educatia copiilor (mai multi sau mai putini la numar). Sunt exemple fericite.

Iar ca sa fiu on topic, grija, ocrotirea unui sot fata de sotie cred ca este forma cea mai aleasa de exprimare a iubirii conjugale. Daca sotul intelege ca treburile casnice sunt la fel de importante - daca nu mai importante - ca orice serviciu "de vaza", daca isi manifesta dragostea macar printr-o imbratisare, daca reuseste, in pofida oricaror greutati, sa vada in ochii sotiei motivul fundamental pentru care a luat-o in casatorie - atunci este minunat. Spunea un parinte ca femeia este precum o floare: barbatul trebuie sa se aplece ca sa o culeaga, trebuie sa se poarte delicat cu gingasia ei, pentru ca floarea sa-i poata oferi toata mireasma ei.

Cand eram mica, vedeam casatoria ca pe ceva miraculos (apoi, am constientizat ca asta si este, un miracol, o Sf. Taina): sotia priveste cu incredere in ochii iubitori ai sotului, iar ochii sotului sunt pentru ea niste izvoare fermecate din care isi ia puterea de a avea grija de toti si de toate. Intre timp, in lumea in care am ajuns sa fiu adult, imaginea aceasta s-a cam "demodat", insa prefer sa raman o demodata.

În prealabil postat de windorin

Incerc sa imi dau seama cum grija priveaza de libertate. Asta este adevarat atata timp cat grija inlocuieste ceva tot bun, dar atunci cand grija fata de un om inlocuieste ceva rau in faptele aceluia cu ceva bun, nu cred ca libertatea sufera, ci mai mult se intareste. Este asa cum Dumnezeu ne impiedica uneori de la anumite fapte rele. Nu sunt prea coerent la ora asta. :)

nu-i chiar asa. apropo, iti iert incoerenta, pentru ca apreciez mai mult bunavointa :). deci, hai sa extrapolam, sa luam "a higher case" - cum spunea Lordul Cancelar Thomas More, intr-un film care mie mi-a placut f. mult - deci, in relatia om-Dumnezeu, cumva omul este privat de liberul arbitru, cumva Dumnezeu ii forteaza credinta si dragostea? Nu. Asa si cu barbatul care vrea sa fie grijuliu si sa isi manifeste dragostea. Sa aiba grija ca nu cumva sa dea dovada de egoism si neiubire, sub pretextul prea multei griji pentru cel de alaturi.

[windorin]

În prealabil postat de sophia

Dorin, nu este chiar asa cum spui. Le-o fi dat casatoria la preoti pe o parte, dar pe alta le-a luat-o prin canoanele date de indepartare de sotie prin slujbe, post, etc. Pe altii ii ia din familie si ii duce spre casnicie alba, sau chiar spre manastire.

Biserica nu a luat Casatoria inapoi "prin canoane".
Prin canoane ni se arata cum ar trebui sa vietuiasca omul, in starea lui de normalitate.

Niciodata Biserica nu indeamna la ruperea familiei, chiar nici atunci cand unul dintre soti este pagan si rau vietuitor, iar celalalt nu. Sfantul Pavel spune ca "prin sotia credincioasa se mantuieste si barbatul necredincios, iar prin sotul necredincios se ridica si femeia necredincioasa". Ba mai mult, cand unul doreste sa se apropie trupeste de celalalt, fie chiar si Vinerea Mare, acela din urma nu are voie sa ii spuna nu celui dintai, iar daca va spune "nu", va da mare seama inaintea lui Dumnezeu pentru aceea, pentru ca nu s'a coborat la masura celui de langa el, cu care este "un trup".

În prealabil postat de sophia

Sfintii care au fost casatoriti si au avut si copii... nici acolo n-a fost familie cu adevarat, pentru ca au trebuit s-o lase, sa indure, sa plece la lupta, sau sa traiasca in casnicie alba/fratie, sau copiii lor au fost trimisi la manastire/preotie (in celibat) (vezi Sf.Grigore tatal cu multi copii, din care unul a fost tot preot, fetele maici, etc.).

Familiile sfintilor "nu au fost familii cu adevarat" ? Doamne, cum putem spune asta.

Chiar daca au murit martiri, chiar daca s'au nevoit peste masura, oare nu crezi ca un om cu viata sfanta este cu siguranta si un tata/sot minunat si de dorit ?! Cine nu si'ar dori ca sot/sotie o persoana cu viata sfanta, o persoana cu multa dragoste fata de toti si toate, o persoana cu pocainta, rugaciune si mare trecere inaintea lui Dumnezeu ?! Poate doar noi, cand tinem mai mult la patimile noastre si preferam "calea de mijloc", gresit inteleasa. Zicea un parinte ca "un bun calugar ar fi fost cu siguranta un tata minunat, iar un tata bun ar fi fost cu siguranta un calugar deosebit".

În prealabil postat de sophia

Biserica pe o parte da casnicia/si considera cununia sfanta, taina, pe de alta, o considera pacat si murdara si indeamna la abstinenta, rugaciune si post. Pai o casnicie nu poate exista asa. Nu face pregatire inainte de cununie, creeaza ziduri in cupluri. Concret da-mi un exemplu prin care biserica sprijina si respecta pe cei casatoriti.

Niciodata Biserica nu a considerat Cununia drept "pacat si murdara".
Ba mai mult, ea anatemizeaza cu multime de anateme pe cei care ar vedea'o astfel.

Cazurile de care spui nu trebuiesc identificate cu Biserica in sine. Acelea sunt cazuri izolate, oameni ce nu au inteles prea multe cu mintea Hristos, ci si'au folosit mintea murdara spre a explica lucruri mult mai inalte decat noi.

Biserica sprijina neincetat Casatoria prin binecuvantarea neincetata a acesteia si prin rugaciunile pe care le inalta. In mai toate ea se roaga pentru intelegerea sotilor, pentru impacarea cu copiii, cu rudele, pentru bunastarea satelor si oraselor, etc.

În prealabil postat de Gavrilia

Vorba lui Creanga, "nu stiu altii cum sunt", dar eu ma gandesc cu melancolie la cat de frumos se derula viata de familie in alte vremuri! Femeia era sotie, mama si gospodina, iar sotul se ingrijea de cele necesare familiei sale. Astfel, femeia putea sa se dedice total misiunii de sotie si de mama, copiii se bucurau de supraveghere si educatie, sotul stia ca acasa il asteapta familia si "o mancare calda".

Astazi, in schimb, ceea ce spunea Sf. Ioan Gura de Aur (femeia sa se ingrijeasca doar de ale casei, iar barbatul sa fie cel care pune painea pe masa si conduce familia) este extrem de greu de indeplinit. Sunt foarte rare cazurile in care barbatul reuseste sa sustina financiar de unul singur intreaga familie, ca urmare femeia trebuie sa aiba si ea serviciu. In felul acesta, totul este dat peste cap: copiii nu mai au parte de mama si de tata decat dimineata si seara, in rest educatia si formarea lor sufleteasca sunt... externalizate, asa cum firmele isi externalizeaza anumite servicii. Doar ca... familia nu este o firma, ea inseamna zidire, iubire, timp petrecut impreuna.

Personal, cunosc putine familii multumite de viata pe care o duc. Si, in toate aceste cazuri, sotii sunt cei care intretin familia (castigand suficienti bani), iar sotiile se ocupa de casa si de educatia copiilor (mai multi sau mai putini la numar). Sunt exemple fericite.

Iar ca sa fiu on topic, grija, ocrotirea unui sot fata de sotie cred ca este forma cea mai aleasa de exprimare a iubirii conjugale. Daca sotul intelege ca treburile casnice sunt la fel de importante - daca nu mai importante - ca orice serviciu "de vaza", daca isi manifesta dragostea macar printr-o imbratisare, daca reuseste, in pofida oricaror greutati, sa vada in ochii sotiei motivul fundamental pentru care a luat-o in casatorie - atunci este minunat. Spunea un parinte ca femeia este precum o floare: barbatul trebuie sa se aplece ca sa o culeaga, trebuie sa se poarte delicat cu gingasia ei, pentru ca floarea sa-i poata oferi toata mireasma ei.

Cand eram mica, vedeam casatoria ca pe ceva miraculos (apoi, am constientizat ca asta si este, un miracol, o Sf. Taina): sotia priveste cu incredere in ochii iubitori ai sotului, iar ochii sotului sunt pentru ea niste izvoare fermecate din care isi ia puterea de a avea grija de toti si de toate. Intre timp, in lumea in care am ajuns sa fiu adult, imaginea aceasta s-a cam "demodat", insa prefer sa raman o demodata.

Minunat cuvant, Gavrilia.
Multumesc mult pentru impartasania acestor ganduri.

În prealabil postat de andreicozia

In caz ca nu stii, Sf Pavel (ca doar era si el om) imreuna cu altii era convins ca sfirsitul este aproape (Hristos va reveni peste citiva ani)... si tot asa o tinem de 2000 de ani :) Ce sa-i faci, dupa cum vezi mai gresesc si sfintii! :)

Sa luam aminte, frate Andrei. Sa nu luam in ras cele sfinte.
Daca vedem altfel lucrurile, mai bine tacem, daca nu putem spune frumos cum anume le vedem.

În prealabil postat de mirelat

nu-i chiar asa. apropo, iti iert incoerenta, pentru ca apreciez mai mult bunavointa :). deci, hai sa extrapolam, sa luam "a higher case" - cum spunea Lordul Cancelar Thomas More, intr-un film care mie mi-a placut f. mult - deci, in relatia om-Dumnezeu, cumva omul este privat de liberul arbitru, cumva Dumnezeu ii forteaza credinta si dragostea? Nu. Asa si cu barbatul care vrea sa fie grijuliu si sa isi manifeste dragostea. Sa aiba grija ca nu cumva sa dea dovada de egoism si neiubire, sub pretextul prea multei griji pentru cel de alaturi.

Da, ai dreptate. Insa, uneori Dumnezeu ne impiedica de la ceva anume, prin marea sa dragoste. Am vrut sa merg undeva... a pornit insa furtuna de zapada, brusc. Apoi mi'am dat seama ca a fost mai bine ca nu purces la drum. Nu ne lasa intotdeauna de capul nostru, ca asta ar fi de rau. Aceasta nu inseamna insa ca ne atinge libertatea, si ca ne face sa crestem in ea.