De la resemnare la acceptare

[Mihailc]

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

[oitza ratacita]

În prealabil postat de AGabriela

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

Evanghelistul Ioan a scris: "Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3).
Cea mai inalta binecuvantare a sufletului omenesc este putinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu.
Nu ne-am nascut pentru nimic altceva, nu traim pentru vreun alt scop, decat spre a cunoaste, a iubi si a sluji pe Dumnezeu pe pamant si a ne bucura de El in vesnicie.

Avem foarte multe asteptari de la Dumnezeu si de la Sfinti, dar realitatea este ca asteptarile noastre fata de Dumnezeu pot fi corecte sau incorecte, realiste sau nerealiste, in functie de masura in care Il cunoastem pe Dumnezeu.

De cunoașterea noastra personala de Dumnezeu depinde raportarea noastra la El. Gandurile si faptele noastre sunt in mare parte produsul meditarii personale la cine si cum este Dumnezeu. Deciziile noastre sunt marcate de increderea sau neincrederea in El. Reactiile noastre la felul in care lucreaza Dumnezeu in viata noastra, vor fi determinate de ceea ce stim despre Caracterul lui Dumnezeu. Vom avea asteptari realiste de la El pentru ca Il cunostem si credem in El. Si chiar daca nu stim ce va ingadui in viitor, suntem siguri ca nimic nu va fi contrar cu caracterul Sau bun, plin de dragoste si sfant.

Rugati-va si faceti in continuare tot ce va sta in putinta sa cercetati Cuvantul Lui si sa-L lasati sa vi se descopere intr-un mod clar in viata de zi cu zi. Nu deznadajduiti!

În prealabil postat de AGabriela

Adevarat, insa aceasta complacere vine dupa un timp in care am simtit ca m-am fortat sa fiu o "crestina" dupa tipic, cu rugaciuni lungi citite, cu mers la toate slujbele si unde am ajuns?...aproape de pragul disperarii pentru ca aveam asteptari prea mari: de la sfinti si Dumnezeu pe de o parte si de la mine pe de alta parte. Sigur ca incurajez pe cei ce pot face si pot fi prezenti la toate tipicurile, dar mai ales prezenta duminica la Sf Liturghie este obligatorie pentru cine poate. Dar pe de alta am ajuns la concluzia ca fiecare face cat poate si ce poate, de aceea fac si eu cat si ce pot, cam putin ce-i drept sau poate mai nimic...iar pentru restul mai vorbesc cu parintele la care ma spovedesc sau cu prietenii sau mai pun cate un post aici pe forum :)
Multumesc frumos oricum pentru parerea dvs. sincera. Sper sa mai recitesc aceste randuri din cand in cand

Nici nu stiu cum sa ma exprim sa ma fac bine inteleasa.Sper sa reusesc.

Problema noastra, a oamenilor, uneori, e ca iubim asteptand ceva in schimb.De la apropiati, si in cazul nostru, de la Dumnezeu.Adica, in momentul in care nu ne sunt satisfacute doleantele(constiente sau inconstiente), incepem sa ne indepartam(intr-un fel sau altul).Apare dezamagirea, uneori chiar depresia etc.De multe ori, mergem la biserica, ne rugam, asteptand ca Dumnezeu sa ne indeplineasca anumite cereri: o viata mai usoara, un sot/prieten, un serviciu mai bun etc.Si am observat, ca in viata asta lucrurile stau cu totul altfel.Cei smeriti, care vor sa traiasca asa cum trebuie, nu numai ca nu au drumul netezit.Din contra, sunt prigoniti, nedreptatiti, batjocoriti etc.Asta e de fapt iubirea autentica:care nu cere nimic, care e acolo, indiferent de suferintele si nedreptatile indurate.De multe ori, noi nu cunoastem sentimentul asta, doar ne dorim, simulam(inconstient).Pentru ca atunci cand il iubim pe Dumnezeu, suntem impacati cu absolut orice lucru din viata noastra, chiar daca ne doare si nu ne simtim singuri.Sentimentele de singuratate si tristete, deja sunt semne ca am deviat de la calea cea buna.Cum reusim asta?Post, rugaciune, o relatie sustinuta cu parintele duhovnic, un control al faptelor(inclusiv al gandurilor), raportarea constienta la modelul crestin de vietuire, lipsa de osandire a aproapelui etc.Totul pleaca de la iubire, dar si de la vointa.Trebuie sa vrem. Pentru ca uneori, ne complacem in stari care nu ne ajuta deloc, desi stim ca gresim, si ne departam si ne slabim duhovniceste.Si mie mi se intampla asta.E un lucru periculos, pentru ca Dumnezeu ne da o multime de sanse, pana intr-o zi, cand va fi prea tarziu.

[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, s-a oprit şi, punându-şi patrafirul a început să-i vorbească amărâtului: "Frate, roagă-te sincer, fă acatiste şi o să vezi ce bine-ţi va fi pe lumea ailaltă. Pentru orice eventualitate, poţi să te spovedeşti dacă tot m-am oprit să te păstoresc un pic." Dar văzând că omul nu putea grăi şi nici la cucernicele sale sfaturi lua aminte, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzându-l, s-a uitat de sus la dânsul, zicând: "Vezi ce păţeşti dacă nu te rogi zi şi noapte cu rugăciunea minţii, nu te înfometezi şi nu te castrezi? Te bate Dumnezeu şi te lasă în mâna tâlharilor. Pocăieşte-te şi roagă-te, ca să ai parte de vindecare, prăpăditule!" Şi văzând că rănitul abia de mârâia ceva fără noimă, scârbindu-se, a trecut pe alături.
(uitai să vă spui că levitul era un dreptmăritor catehet de ocazie, uns cu toate alifiile evlaviei teoretice).
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se să-i lege rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, tâlhăritului i-a venit din senin un pic de vlagă şi certându-l, i-a zis: "Vezi-ţi de drum, păcătosule, că n-am nevoie de mila ta. De mine are grijă Dumnezeu personal, ce vii tu să-mi strici isihia şi rugăciunea. Cară-te, nevrednicule!" Şi întristându-se, samarineanul a plecat în treaba lui.
Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit.
Oare dacă se întoarce samarineanul îl va alunga din nou, aşteptând în continuare scamatoria paranormală care să-l pună pe picioare?

Buna descriere a triunghiului dramei si a celui prea atasat de “inchisoarea de sinapse” a propriei minti! Cea mai cumplita inchisoare! Aceea din care nu vrem sa iesim, chiar de am fost gratiati. Ba mai mult, ne apucam sa-l jignim pe gardian sau pe oricine se mai nimereste.

Da’ tipu' asta, talharitul din parabola reinventata de tine, ce anume vrea?
Si cine altcineva ar fi trebuit sa treaca pe calea aceea incat scenariul sa fi avut alta turnura?

Inteleg: preotul si levitul sunt niste ipocriti demni doar de dispretul lui. Dar cu samarineanul ce-a avut?
Asa se poarta unul ce sta sa se inece cu cel ce-i intinde mana? Pare ca vrea sa se inece dar nu inainte de a face pe altcineva sa se simta responsabil de asta.

Nu i-a zis Acela ca-l duce la han si-l da acolo in grija cuiva pana revine? Ce nu i-a convenit? Ca-l duce cu magarusul si nu cu elicopterul SMURD? Ca-l duce la han si nu la hotel de lux in Abu Dhabi? Ori ca-l da pe mana altora care-l obliga sa faca tratament de insanatosire?
Nu i-a promis scamatorii paranormale. Nu se ocupa cu asa ceva. Sau poate tocmai asta astepta? Ceva facil, fara alte anamneze si reconstituire a cazului.

A vrut sa se razbune pe salvator pentru raul facut de unii si binele nefacut de altii? Proasta idee in acest triunghi al dramei! Victima loveste in salvator devenind el insusi persecutor. Si inca-l mai asteapta. Ca sa ce?

Vad ca parabola e aperta. Samarineanul, cand va reveni, daca va mai reveni, stiind meteahna muribundului recalcitrant, cum ar trebui sa-l abordeze iar? Daca cu compasiunea n-a mers.

Dar preotul si levitul, daca mai au drum pe-acolo? Ei, ce sa faca? Sa-i duca de citit Tratatul de descompunere al lui Cioran? Sau poate ceva de Nietsche.
Ori, eventual sa-i ia un interviu pe tema iluziei, ipocriziei sau sinuciderii lente si sa-l popularizeze pe retelele de socializare sa vada cu cate like-uri in palmares pleaca pe lumea aialalta.

Ce n-am inteles eu din pseudo parabola asta…In afara de reactia din triunghiul dramei. Daca tot s-a apucat de rugaciune si isihie, la sfatul celor doi dispretuibili, "popa" si catehetul, o face pe bune, pentru propria insanatosire? Chiar crede ca ipocritii aia doi nu i-au vandut doar gogosi? Sau o face doar sa demonstreze mai apoi ca sfatul lor si intentia samarineanului n-au fost bune de nimic si ca toti sunt doar vanzatori de iluzii si credinte false in scamatorii paranormale? Ca din atitudinea fata de samarinean si din expectantele lui, cam asta se intelege.

[Mihailc]

Prolixă încercare de interpretare, îndopată cu clişee filologiste, şi alea expirate. Ai citit vreodată textul lui Maiorescu, "Beţia de cuvinte"? Păcat...
Mă interesa doar să găsesc un deznodământ plauzibil, mai puţin să citesc ficţiuni paralele inspirate de frustrări străvechi de natură personală ale altora... Experimentul nu e altceva decât un fel de variaţiune la o parabolă evanghelică, fără aluzii la situaţii concrete. Asemănările, dacă există, sunt absolut întâmplătoare.
În fine, un "mulţam" de politeţe suportă tastatura!

[Ioan_Cezar]

Delia....:) Faină analiză!
*
Cred că e un text centrat pe problema comuniunii, a mântuirii (doar) prin deschiderea la aproapele. Încheierea accentuează tocmai acest lucru:
"Aşa a rămas omul singur abia respirând, aşteptând zăpăcit de durere şi cu rănile sângerânde să se întâmple ce i-a promis popa şi cu levitul catehet de ocazie, dacă se pocăieşte şi cere cu credinţă să fie tămăduit."
E dificil, mereu, să con-vieţuim. Trebuie însuşită arta schimbului, singura care face viabilă/sănătoasă/fertilă o relaţie.
Mai sunt sugerate şi altele...
Una peste alta, mi-a plăcut şi pseudo-parabola (totuşi, de ce pseudo? îmi pare că întruneşte toate condiţiile) şi comentariul tău.
Domnul să vă binecuvinteze şi să vă îndrume tastatura pe mai departe! În apropiere...:)

[delia31]

În prealabil postat de Mihailc

Prolixă încercare de interpretare, îndopată cu clişee filologiste, şi alea expirate. Ai citit vreodată textul lui Maiorescu, "Beţia de cuvinte"? Păcat...
Mă interesa doar să găsesc un deznodământ plauzibil, mai puţin să citesc ficţiuni paralele inspirate de frustrări străvechi de natură personală ale altora... Experimentul nu e altceva decât un fel de variaţiune la o parabolă evanghelică, fără aluzii la situaţii concrete. Asemănările, dacă există, sunt absolut întâmplătoare.
În fine, un "mulţam" de politeţe suportă tastatura!

Un posibil deznodamant… “indopat cu clisee, si alea expirate”, probabil defazat, probabil tot pe negustul sofisticatelor exigente hermeneutice ale unui “geniu” expozitiv luxuriant:

“Ierusalime, Ierusalime, (aici modifici si pui numele tipului din parabola, te descurci tu :)) care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie;
Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

Succes cu experimentul!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

A vrut sa se razbune pe salvator pentru raul facut de unii si binele nefacut de altii? Proasta idee in acest triunghi al dramei! Victima loveste in salvator devenind el insusi persecutor.

Păi, în triunghiul dramei toate ideile sunt proaste. De aceea, pentru o idee mai de Doamne-ajută, musai trebe făcut pasul în afara triunghiului. Problema nu e că unul e victimă, ci doar că a intrat şi a rămas în rolul de victimă. Îi place, are numeroase şi comode beneficii secundare (atenţie, afecţiune - pe care nu mai are chef să le obţină pe căi mai sănătoase, ascensionale, câtă vreme i se dau moca, mai la vale, printr-un simplu truc)...
Toate rolurile din triunghi sunt un mod prost, steril de organizare a timpului pe lumea asta. Cam toate jocurile psihologice de pe aici se şi trag...
Dar cine nu joacă jocuri? Se pare că aceia care au ajuns la concluzia, după oarece efort, ce-i drept, că ei nu (mai) joacă jocuri - în realitate sunt jucătorii cei mai împătimiţi.
A nu juca jocuri înseamnă a fi autentic, a fi în relaţia de intimitate. Mai exact, a fi pur şi simplu capabil de intimitate.
Dar ce poate să însemne aceasta, intimitatea?....

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Păi, în triunghiul dramei toate ideile sunt proaste. De aceea, pentru o idee mai de Doamne-ajută, musai trebe făcut pasul în afara triunghiului. Problema nu e că unul e victimă, ci doar că a intrat şi a rămas în rolul de victimă. Îi place, are numeroase şi comode beneficii secundare (atenţie, afecţiune - pe care nu mai are chef să le obţină pe căi mai sănătoase, ascensionale, câtă vreme i se dau moca, mai la vale, printr-un simplu truc)...
Toate rolurile din triunghi sunt un mod prost, steril de organizare a timpului pe lumea asta. Cam toate jocurile psihologice de pe aici se şi trag...
Dar cine nu joacă jocuri? Se pare că aceia care au ajuns la concluzia, după oarece efort, ce-i drept, că ei nu (mai) joacă jocuri - în realitate sunt jucătorii cei mai împătimiţi.
A nu juca jocuri înseamnă a fi autentic, a fi în relaţia de intimitate. Mai exact, a fi pur şi simplu capabil de intimitate.
Dar ce poate să însemne aceasta, intimitatea?....

Intimitatea cu Cel Autentic prin excelenta!? Dupa prealabila intimitate-confruntare dureros-lucida cu starile propriului eu si iesirea din labirintul codependentei?
Mai devreme sau mai tarziu, se poate intampla ca o victima resemnata sa se sature de acest rol si sa intre in rolul de agresor, chiar impotriva lui Dumnezeu. Nu?

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Ai citit vreodată textul lui Maiorescu, "Beţia de cuvinte"?

Darwin ne spune că multe soiuri de maimuțe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei și a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze și tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povestește că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuțe în această stare și ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor și despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse și mahmure, de durere își țineau capul cu amândouă mâinile și înfățișau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuță americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea și a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulți oameni“ (Ch. Darwin, Descendența omului și selecțiunea sexuală, I, 1).

Va să zică plăcerea noastră pentru amețeala artificială, produsă prin plante și preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziție strămoșească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuțele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lățirea cea mare a acelui obicei și de feluritele mijloace pentru mulțumirea lui. Cânepa, macul, vița de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul își nutrește pasiunea lui pentru amețeală.

Există însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beția de cuvinte.

Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței. Efectele caracteristice ale oricărei beții sunt atunci și efectele lui, „la debilité des fonctions intellectuelles et le penchant Ă* la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du physique et du moral de l’homme.

Simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.

În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și întrebuințarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor și consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă și creierii sunt turburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violența nemotivată a limbajului.

Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să așezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă- râtor: întrebuințarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a naturii omenești care se numește inteligență.

În București a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Științe. Se spune că vro 20 sau 30, alții zic chiar 40 de redactori-colaboratori însuflețesc tinerețea acestei plăpânde ființe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulțumi pentru îmbelșugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere în folosul și spre ilustrarea tratatului de față asupra beției de cuvinte în toate fazele ei, și nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeași cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop.

Sunt curios ce ar fi zis idolul narcisiştilor de pretutindeni despre ...beţia de luciditate (sic!).
Articolul din care am citat e, desigur, unul de interes istoric şi-i tare amuzant pe alocuri. Din păcate, venind de la unul care se ţinea tare la ideea că omul se trage din maimuţă, articolul nu prezintă decât interes istoric. Şi nici ăsta prea consistent, pentru că nebuni iluştri şi îngâmfaţi ridicoli sunt mereu cu miile. Pomenim în treacăt pe unii mai apropiaţi de zilele noastre: Pleşu, Liiceanu şi, vai, Sorin Dumitrescu etc. Toţi o apă şi-un pământ. Da las că le va trece, cu anii, pe măsură ce oasele lor încă nesmerite se vor muia cu apa, cu pământul şi cu toate cele de trebuinţă în tratarea acestei maladii drăceşti de care suferă maisusnumiţii...
S-or trezit filosofii utemişti şi pupincurişti, criticii de arte şi profesorii de mâzgăleală să înveţe cum e cu maladiile sufletului! Sefăcură teologi cu toţii, în vârtutea unor zile lungi de gură-cască pe lângă patrafirul unora... Ptiu, drace, în lumea asta e posibil chiar orice!