Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Secte si culte
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 25.11.2007, 21:31:56
Mirean Mirean is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.03.2007
Mesaje: 1.660
Implicit Ce carti de misiologie-sectologie ati citit?

Sunt indelung dezbatute problemele legate de noile miscari religioase si pericolele care deriva din aparitia acestora.
Ma intrebam...ce carti de specialitate (pentru acest domeniu) cunoasteti?
Poate si discutam despre ele ....
Reply With Quote
  #2  
Vechi 25.11.2007, 22:21:09
strajeru's Avatar
strajeru strajeru is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.11.2007
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 362
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru strajeru
Implicit

Cea mai buna carte este "Calauza in Credinta Ortodoxa"acolo vei gasi istoria cultelor neoprotestantilor si nu numai.Cartea este conceputa ca un dialog intre un preot si un sectar.Vei gasi acolo argumente biblice despre Cinstirea Maicii Domnului,a Sf.Cruci,a sfintilor,a icoanelor,etc.Este un ghid extraordinar pt cunoasterea Ortodoxiei si pt apararea ei.Este scrisa de Parintele Arhimandrit Cleopa Ilie.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 25.11.2007, 22:29:24
seminaristul seminaristul is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 28.06.2007
Locație: buricu' pamantului ARAD
Religia: Ortodox
Mesaje: 398
Implicit

cel mai bun mijloc de informare cu privire la secte, e informarea direct de la sursa caci manualele de sectologie sunt deseori subiective.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 25.11.2007, 22:53:54
strajeru's Avatar
strajeru strajeru is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.11.2007
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 362
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru strajeru
Implicit

Da seminaristu,dar daca cel care se documenteaza direct de la sursa nu este un bun cunoscator al ortodoxiei poate fi inselat.
Reply With Quote
  #5  
Vechi 25.11.2007, 23:43:25
Mirean Mirean is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.03.2007
Mesaje: 1.660
Implicit

Bun, dar carti de specialitate nu a citit nimeni? Ma refer la carti serioase, cu o bibliografie adecvata, actuala...
Reply With Quote
  #6  
Vechi 26.11.2007, 00:16:10
seminaristul seminaristul is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 28.06.2007
Locație: buricu' pamantului ARAD
Religia: Ortodox
Mesaje: 398
Implicit

da strajeru ai dreptate, mie imi place la secte pt k se poate dormi bine la serviciul lor divin dak il putem numi asa.
carti de specialitate e aceea a lui petre david care e c-am expirata pt ca a ramas c-am in urma
Reply With Quote
  #7  
Vechi 26.11.2007, 00:24:12
strajeru's Avatar
strajeru strajeru is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.11.2007
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 362
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru strajeru
Implicit

Si cartea Parintelui David este buna,insa slab dezvoltata.Sa nu uitam insa ca el ii face sectanti si pe cativa parinti ortodocsi(Nicodim Mandita,Visarion,cei de la schitul Darvari).Cartea parintelui Cleopa este intr-adevar de specialitate.Eu am folosit-o in nenumarate randuri,nu am intors decat 2 la ortodoxie insa tuturor le-am inchis gura.Nu mai aveau argumente.De aceea consider ca intr-adevar este o arma foarte buna impotriva sectantilor si un intaritor pentru pt.cei ce se clatina in credinta.O recomand cu caldura tuturor.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 26.11.2007, 03:32:46
strajeru's Avatar
strajeru strajeru is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.11.2007
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 362
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru strajeru
Implicit


Când cineva își ară ogorul său și seamănă în el sămânța cea bună, grâu, orz sau altceva, vede după o vreme începând să răsară semințele. Dar o dată cu ele încep a se ivi ici-colo, pe ogorul său, și alte buruieni străine de felul celor semănate de el. Mai târziu, crescând grâul sau orzul, cresc odată cu ele și acele buruieni străine și, cu vremea, încep a se arăta cine sunt: unele neghine, altele măzărichi, altele pălămizi, altele spini și, dacă el nu va avea grijă să le plivească și să le smulgă la vreme, în timpul secerișului cu prea puțin folos se va alege. Tot așa s-a întâmplat și se întâmplă și azi cu țarina Bisericii lui Hristos.
Știm că chiar de la începutul creștinismului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Sfinții Săi ucenici și Apostoli au semănat sămânța cea bună a Cuvântului vieții (I Ioan 1, 1) în țarina lumii acesteia, dar nu după multă vreme a apărut lângă sămânța cea bună și neghina celui rău (Matei 13, 25). Așa de pildă, primul colț al neghinei celei rele a fost Simon Magul, care, văzând pe Sfinții Apostoli cum făceau mari minuni prin darul Preasfântului Duh și prin punerea mâinilor pe bolnavi, a adus bani ca să cumpere și el acest dar, spre a face și el minuni și vindecări (Fapte 8, 9-24). Tot de timpuriu începe să apară blestematul eres al nicolaiților – înființat de Nicolae, pribeagul antiohian, despre care amintește Mântuitorul către episcopul Bisericii din Efes (Apoc. 2, 6).
Iarăși sectarismul începe să răsară în cele patru grupări din Corint, care aveau tendințe spre erezii (I Cor. 1, 10–13; 3, 3–9; 4, 6; 10, 13). Apoi s-a ivit și între iudeo-creștini înclinarea spre erezie, de vreme ce cereau cu stăruință a se respecta și în Legea Nouă multe obiceiuri din legea mozaică în care crescuseră, în opoziție cu învățătura sănătoasă și adevărat creștină, descoperită Apostolului Pavel (I Cor. 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11–12).
Încă se iviră și unii „creștini” care tăgăduiau posibilitatea și necesitatea învierii morților (trupurilor) la Judecata de apoi sau alții ce se numeau neognostici, care opreau de la căsătorie și de la mâncarea de carne, socotind carnea ca pe ceva necurat (I Tim. 4, 1, 4).
Acestea au fost doar câteva începuturi de erezii și secte pomenite în Sfânta Scriptură chiar din vremea Sfinților Apostoli. Iar dacă vom trece în timpul postapostolic (patristic), vedem că buruienile blestemate ale ereziilor au început a crește, a se îndesi și a înăbuși sămânța cea bună și curată a Evangheliei lui Hristos .
• Cei dintâi au fost gnosticii, foarte puternici în sec. I;
• montaniștii și pepuzenii în sec. II;
• arienii și macedonienii în sec. III;
• nestorienii și apolinariștii în sec. IV, ca și eunomienii;
• monofiziții în sec. V;
• origeniștii, condamnați în sec. VI;
• monoteliții în sec. VII;
• iconoclaștii, începând cu sec. VIII.
Pe lângă aceste erezii amintite, au tulburat și au hărțuit Biserica lui Hristos, încă din primele secole, și alte numeroase secte și erezii, precum au fost: sabelienii, eudoxienii, marcioni-ții, valentinienii, jumătățenii (care țineau jumătate din dogmele cele spurcate ale lui Arie), pnevmatomahii (luptătorii împotriva Sfântului Duh), următorii lui Macedonie, marchelienii, hiliaștii (vechii mileniști), neasemănații, meletienii, novațienii, donatiștii, patrusprezecinii, protopaschiții, frigii, pelagienii, evrocratiștii, maniheii, eustațienii și mulți alții.
Așadar, în cele de până aici, s-au arătat două grupuri de erezii: una din timpul biblic – de pe vremea Sfinților Apostoli –, și alta din timpul patristic – de pe vremea Sfintelor și marilor Sinoade Ecumenice și locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare –, în care timp Sfinții Părinți din acele vremi au dus o luptă aprigă cu aceste erezii și le-au combătut cu multă iscusință duhovnicească prin scrierile, viața și cuvântările lor. Acestea au fost principalele erezii și secte până la marea schismă din anul 1054.
MAREA SCHISMĂ
Schisma dintre Bizanț și Roma a fost, negreșit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creștină s-a rupt în două jumătăți, iar această sciziune ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca și cel al Apusului. Biserica Răsăritului, care este esențialmente adevărata Biserică a lui Hristos, și-a văzut limitat câmpul cultural și geografic de acțiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.
Cât despre Biserica Apusului, ea a pierdut echilibrul doc-trinar și ecleziologic al creștinismului primar, iar acest deze-chilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se găsesc, legate inextricabil, mo-biluri teologice și neteologice. Ar fi zadarnic să le negăm pe unele sau pe altele. Rațiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele vor împiedica soluționarea dificultă-ților și vor provoca eșecul tentativelor de unificare. Ele consti-tuie, până în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedică bunăvoința „ecumenică”.
Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul și Apusul creștin se făcea deja simțită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei în Biserică. Această tensiune latentă a crescut de-a lungul timpului, transformându-se în secolul al IX-lea într-o opoziție deschisă.
Conflictul va avea ca fundal politic apariția, în Occident, a imperiului carolingian.
Papa devenise din 754-755 și șef de stat. Regele francilor, Pepin cel Scurt, care fusese chemat de papă în ajutorul său, îi dăruiește acestuia din urmă teritoriul cucerit de la longobarzi, în Italia centrală, sub denumirea de „Patrimonium Sancti Petri”. Creându-și astfel un stat terestru, papa se emancipează de sub puterea politică a Bizanțului, ba mai mult, face concurență Imperiului bizantin, în calitatea lui de șef al unui stat numit Republica Romanorum.
Pentru susținerea și justificarea creării unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente neautentice:
1. Donatio Constantini, prin care pretindeau că împăratul Constantin cel Mare ar fi donat Papei Silvestru I, Italia și cetățile ei, drept recompensă pentru că l-ar fi vindecat de lepră prin baia botezului. Actul a fost dovedit neautentic în secolul al XV-lea de către canonicul Laurențiu Valla din Florența, deoarece se știe, după istoricul Eusebiu de Cezareea, că împăratul Constantin cel Mare s-a botezat pe patul de moarte, cu câteva zile înainte de moartea sa, întâmplată la 22 mai 337, la Ancyrona, la marginea Nicomidiei; și
2. Decretaliile pseudo-isidoriene, o colecție de canoane și decrete, parte autentice, parte falsificate și parte imaginate, atribuite pe nedrept lui Isidor de Sevilla († 636). Aceste decre-talii au folosit papei și pentru susținerea supremației papale.
Spre sfârșitul secolului al IX-lea, Carol cel Mare, regele franc, a început să emită pretenții la titlul de împărat roman. Neobținând recunoașterea din partea Bizanțului, el a decis să surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzația de erezie: împăratul Răsăritului nu putea să mai pretindă succesiunea împăraților creștini, deoarece «venera icoanele și mărturisea că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl prin Fiul” și nu „de la Tatăl și de la Fiul”». Aceste acu-zații, aduse de Carol în celebrele Cărți caroline adresate papei în 792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) și deschideau interminabila controversă greco-latină asupra lui Filioque (adăugarea în Crez la formula „Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede” a expresiei „și de la Fiul”, care nu există în original). Mai mulți episcopi și teologi franci s-au lansat atunci într-o controversă antigreacă sub patronajul curții de la Aix-la-Chapelle.
Din fericire, Biserica Romei, acceptând patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare împotriva Răsăritului. Papa Adrian I (772-795) și Leon al III-lea (795-816) au luat apărarea Sinodului de la Niceea și au respins cu tărie introducerea lui Filioque în Simbolul de credință. Totuși, în noaptea de Crăciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schismă politică între Apus și Răsărit.
Conflictele secolelor al IX-lea și al XI-lea vor izbucni atunci când interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretențiile canonice ale papilor împotriva Bizanțului.
Începând cu secolul al VIII-lea, istoria papalității este dominată de problemele relațiilor cu imperiul carolingian. În secolul al VIII-lea și mai ales în secolele al X-lea și al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominați de împărații franci; papi curajoși vor reuși totuși să se împotrivească.
Dar, deși marii papi reformatori căutau independența Bi-sericii, ei erau moștenitorii unei civilizații carolingiene care se definise pe sine prin opoziție cu Răsăritul și se dezvolta în afara tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii: doar latină și occidentală, această civilizație era comună papilor și împăraților Apusului.
Papa Nicolae I (858–867) a fost un luptător pentru întemeierea unui imperiu spiritual mondial, în fruntea căruia să troneze „urmașul Sfântului Petru”. El susținea că deținătorul „scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a păstori pe toți credincioșii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să judece și să cheme spre justificare în fața tronului său, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci și pe episcopi, mitropoliți, ba chiar și pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotărârile sale au valoarea și puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul Roman de la 863. Se mai preciza și că orice abatere de la o dispoziție papală atrage după sine lovirea cu anatema.
El a împins pretențiile jurisdicționale și împotriva titularu-lui scaunului de la Constantinopol, amenințând cu depunerea pe Patriarhul Fotie. Deși a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, s-a simțit judecătorul și duhovnicul suprem și nediscutat al principiilor lumești, în chestiuni de natură biseri-cească.
Prin Nicolae I, papalitatea romană a căutat să devină un imperiu lumesc, o teocrație pontificală.
Pe de altă parte, grecii îi acuzau pe apuseni de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate și de sânge, postul de sâmbăta, mâncarea de ouă și brânză în sâmbetele și duminicile Păresimilor, introducerea «missei» romane în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mântui-torului sub forma unui miel, și mai ales învățătura că Sfântul Duh purcede «de la Tatăl și de la Fiul» – învățătură ce fusese impusă în tot imperiul carolingian.
Totodată exista și disputa privind provinciile Iliricului Oriental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia și Creta, ce fuseseră trecute de împăratul Leon III Isaurul sub jurisdicția Constanti-nopolului, pentru că fusese acuzat de papă ca eretic, și asupra cărora papa emitea pretenții permanent.
Un alt focar de conflict dintre Răsărit și Apus era faptul că cea mai mare parte a țărilor slave fiind pe punctul de a adopta religia creștină, ezita în fața presiunilor politice și religioase venite din partea celor două imperii rivale: Bizanțul și imperiul franc. Pe rând, regii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiți latina ca limbă liturgică, și un ritual apusean care avea în liturghie cântarea simbolului de credință cu Filioque), supu-nându-se jurisdicțional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese deocamdată admis).
Papa Ioan al VIII-lea a înțeles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea creștină atitudinea predecesorilor săi imediați. A dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice și în cea a lui Filioque; trimișii săi la Constantinopol au condamnat laolaltă cu întreaga Biserică a Răsăritului faimosul adaos „și de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezintă un model al felului în care Biserica Ortodoxă înțelege unitatea creștinilor: o unitate în credință, căreia primatul roman îi poate fi o mărturie, dar a cărui origine nu este aceasta.
Totuși cele două popoare, grecii și romanii, cu predispo-ziții și înclinații diferite, deosebiți prin limbă, cultură și civilizație, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înțeleagă, să se privească chiar cu răceală și resentimente.
În secolele X și XI papalitatea a cunoscut una dintre cele mai profunde decăderi din istoria sa, demnitatea papală fiind obținută prin uneltiri, crime, intrigi de curte și favoruri josnice.
Papalitatea s-a amestecat și în certurile ivite la Constanti-nopol în jurul ocupării scaunului patriarhal, mărind astfel ura Răsăritului Ortodox contra Apusului Catolic. Împăratul Roman I Lekapenos a ridicat în 933 la patriarhie pe fiul său Teofilact, înlăturând pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca acțiunea lui să fie canonică, a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei, rugând pe Papa Ioan al XI-lea să recunoască pe noul patriarh. Papa s-a grăbit să satisfacă dorința împăratului. După moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se supună Romei, așa încât dezacordul dintre Roma și Constanti-nopol a devenit și mai pronunțat.
În 1014 împăratul Henric al II-lea a venit la Roma pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea și a obținut ca la încoronare să fie adoptat un rit germanic, adică în Liturghie crezul să fie cântat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie II, numele papei a fost șters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci încă de la începutul secolului al XI-lea comuniunea în cele sfinte era efectiv ruptă între cele două „Rome”.
Această stare de puternică tensiune ce se instalase între Apus și Răsărit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe lângă cele vechi, noile „inovații” ale latinilor, dintre care introducerea unor obiceiuri mozaice în creștinism, întrebuințând azima în locul pâinii dospite la săvârșirea Sfintei Euharistii, și altele), l-au hotărât pe Împăratul Constantin Monomahul să convoace un sinod la Constantinopol.
Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, când tensiunile între Roma și Constantinopol se aplanaseră, situația avea această latură tragică, că, din pricina ignoranței reciproce, Răsăritul și Apusul pierduseră criteriul ecleziologic comun ce le permitea altădată să se înțeleagă. Pentru unii, scaunul Romei era criteriul unic al adevărului, pentru ceilalți, Duhul Adevărului odihnea asupra întregii Biserici și se exprima în mod natural pe calea sinodală.
Papa Leon IX a acceptat propunerea împăratului Constan-tin Monomahul și a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegație papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost că acesta, un om mândru și îngâmfat, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «câine murdar, mușcă-ți limba» adresate lui Nichita Pectoratul, starețul Mănăstirii Studion, care scrisese câteva scrisori împotriva latinilor, arată îndestul ura lui față de greci; chiar cercetătorii și istoricii catolici se miră cum de a putut papa trimite în delegație la Constantinopol niște soli atât de aroganți, violenți și mândri.
Împăratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a mărit și mai mult orgoliul delegaților. Humbert și ceilalți au fost găzduiți la Mănăstirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, știind că nu se poate aștepta la nimic bun din partea delegaților latini, le-a comunicat că toate chestiunile și neînțelegerile bisericești vor fi discutate în sinod (totodată el punea și la îndoială autenticitatea scrisorilor oficiale ale delega-ților, deoarece papa era în acel moment prizonier al norman-zilor, și nu putea, se pare, să semneze scrisori oficiale).
În fața reticențelor patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzațiile cele mai neverosimile, învinuirea cea mai grosolană fiind aceea că grecii ar fi scos(!) din Simbolul Credinței învățătura că «Duhul Sfânt purcede și de la Fiul» – Filioque –, când se știe de oricine că Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl și din Fiul.
Din faptul că au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că delegații papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frățește într-un sinod, ci să impună. În fond învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo de diferențele dogmatice, rituale și disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească, dincolo de patimile politice și slăbiciunile omenești, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie concepția ecleziologică greșită a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situează deasupra tuturor episcopi-lor și credincioșilor, această concepție fiind susținută cu tărie în continuare de către papă.
Patriarhul Constantinopolului a răspuns anatematizându-i pe trimiși prin sinodul său.
Este drept, cum spun mulți cercetători, că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, când cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit și pângărit Bizanțul, despărțirea creată s-a adâncit tot mai mult.
În secolele XIII-XV, sub presiunea crescândă a islamului, care amenința din ce în ce mai mult Imperiul bizantin, s-au făcut unele încercări de unificare între Constantinopol și Roma, deoarece papa impunea, ca primă condiție pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la sinodul de la Ferrara-Florența, din 1438-1439, unde li s-a impus ortodocșilor acceptarea celor „patru puncte florentine” (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Uzul de a săvârși Sfânta Împărtășanie și cu pâine nedospită, «azimă»; 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu - în afară de rai și iad mai există un loc curățitor). Dar, deși din cauza presiunilor politice, majoritatea participanților au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.
Așadar toate încercările de unificare între Apus și Răsărit au fost și sunt sortite eșecului, câtă vreme nu se va reveni în Apus la Tradiția Sfinților Părinți. Căci, în ceea ce privește primatul papal, critica antiromană nu se referă la Apostolul Petru însuși și la poziția sa personală în sânul grupului celor doisprezece și în Biserica primară, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romană ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci când Noul Testament nu dădea nici o informație despre sacerdoțiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia și, mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cărții Faptelor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decât Roma dreptul de a se numi „scaunul lui Petru”?
Desigur, bizantinii recunoșteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unică origine, faptul morții lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai importanți erau aceia că Roma era o Biserică „foarte mare, foarte veche și cunoscută de toți”, după expresia Sfântului Irineu din Lyon, că în ea se păstrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru și Pavel, și mai ales faptul că era capitala Imperiului: faimosul canon 28 al sinodului ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urmă punct.
În alți termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv și divin, o putere pe care episcopul Romei o posedă în virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formală, recunoscută de Biserică prin sinoade.
Fără îndoială că papa nu putea, în aceste condiții, să se bucure de un privilegiu de infailibilitate: dacă prezența sa, sau cea a trimișilor săi, era considerată necesară pentru ca un sinod să fie „ecumenic”, adică să fie cu adevărat reprezentativ pentru episcopatul întregului imperiu – prezența altor mari Biserici era de altfel considerată ca la fel de necesară –, opinia sa nu era niciodată socotită ca adevărată de la sine.
Bisericile Răsăritului puteau trăi veacuri la rând în afara comuniunii romane fără să le pese prea mult de această situație, iar al VI-lea sinod ecumenic nu a avut nici o reținere în a condamna memoria papei Honorius pentru susținerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.
Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paște oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putându-se raporta doar la episcopii Romei și numai la ei. Interpretarea romană nu poate fi întâlnită, într-adevăr, în nici un comentariu patristic al Scrip-turii, Părinții văzând în aceste cuvinte mai ales recunoașterea de către Hristos a credinței în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mărturisită pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii în măsura în care el mărturisește această credință. Iar toți cei ce-l au ca model pe Petru și mărturisirea sa, sunt și ei moștenitori ai făgăduinței: pe ei, pe credincioși, este clădită Biserica.
Această interpretare generală, pe care o întâlnim la Părinți, primește totuși o corecție ecleziologică în literatura patristică: episcopii – toți episcopii – sunt într-adevăr investiți cu un dar special al învățăturii. Însăși funcția lor constă în a proclama adevărata credință. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Această concepție, pe care o găsim exprimată cu claritate de Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) și pe care o regăsim de-a lungul întregii istorii a tradiției Bisericii, a fost reluată de teologii bizantini.
Deci în conflictul ce opunea Apusul și Răsăritul era în ca-uză o profundă divergență ecleziologică. Această divergență pri-vea natura puterii în Biserică și, în fond, natura Bisericii însăși.
Pentru Răsărit, Biserica era, înainte de toate, o comuni-tate în care Dumnezeu era prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea și învierea Domnului și prin care a doua Sa venire este anunțată și anticipată. Or, plenitudinea acestei realități – deci, totodată, plenitudinea adevărului și a slujirii – este prezentă în fiecare Biserică locală, în fiecare comunitate creștină reunită în jurul mesei euharistice și având în fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru și al celorlalți apostoli.
Într-adevăr, un episcop nu este succesorul unui singur apostol și are puțină importanță faptul că Biserica sa a fost întemeiată de Ioan, Pavel sau Petru, sau că are o origine mai recentă și mai modestă. Funcția pe care o ocupă presupune că învățătura sa este conformă propovăduirii comune a apostolilor cărora Petru le era purtător de cuvânt, că el ocupă la masa euharistică însuși locul Domnului, că este, după cum scria în secolul I Sfântul Ignatie al Antiohiei, „icoană a Domnului” în comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esențialmente aceleași la Ierusalim, la Constantinopol sau la București, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru că El le dăruiește tuturor plenitudinea.
Bisericile locale nu sunt totuși comunități izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credință și mărturisire. Această identitate se manifestă mai cu seamă cu ocazia sfințirilor episcopale ce necesită reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace mărturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic începând cu secolul al III-lea și treptat s-a stabilit între Biserici o „ordine” de fapt.
Această „ordine” ce comporta un primat universal – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – și primate locale (mitropoliți, azi conducători ai Bisericilor „autocefale”) este totuși susceptibilă de modificări; ea nu este de esență ontologică, nu încalcă identitatea fundamentală a Bisericilor locale și este supusă formal mărturisirii unanime a unei unice credințe ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în mod necesar orice drept al primatului.
Se vede astfel unde se afla rădăcina însăși a schismei dintre Răsărit și Apus. În Apus, papalitatea, la capătul unei lungi evoluții de-a lungul timpului, pretinde, conform hotărârilor din 1870, o infailibilitate doctrinară și, în același timp, o jurisdicție „imediată” asupra credincioșilor. Episcopul Romei este deci criteriul vizibil al adevărului și conducător unic al Bisericii universale, fără ca totuși să posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.
În Biserica Ortodoxă, nici o putere de drept divin nu ar putea exista în afara și deasupra comunității euharistice locale constituită de ceea ce numim azi o „dieceză”. Ierarhia episcopilor și relațiile dintre ei sunt reglate de canoane și nu au un caracter absolut. Nu există deci nici un criteriu vizibil al adevărului, în afara consensului Bisericilor a căror cea mai naturală expresie este sinodul ecumenic. Totuși chiar acest sinod – am văzut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, în afara și deasupra Bisericilor locale, și nu este decât expresia și mărturia acordului comun. O adunare formal „ecumenică” poate chiar să fie respinsă de Biserică (exemple: Efes 449, Florența 1438-1439). Permanența adevărului în Biserică este deci un fapt de ordin supranatural, asemănător în toate privințele realității Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibilă experienței religioase, însă nu examenului rațional, și nu ar putea fi supusă normelor de drept.
Unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credință și nu o unitate de administrație; într-adevăr, unitatea adminis-trativă nu poate fi decât expresia unei comune fidelități față de adevăr. Dacă unitatea de credință ar fi putut fi determinată de un organism vizibil și permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele și luptele Părinților nu ar fi avut nici un sens. Încă și azi, orice realipire la Biserică a comunităților separate de ea presupune în mod unic și inevitabil acordul lor asupra credinței.
Între Roma și Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci în mod necesar să fie purtat asupra rolului pe care îl acordă încă ecleziologia romană bisericii locale și episcopatului.
După Vatican I, papa este judecătorul ultim în materie doctrinară și, pe de altă parte, exercită o jurisdicție „imediată” asupra tuturor catolicilor. Iar după Vatican II – în ciuda speranțelor care erau cu privire la acest conciliu, și cu toate că afirmației categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectivă (aducând o definiție a episcopatului care, în unele privințe, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) –, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopală autorității prima-tului papal, ceea ce nu se întâmplase la Conciliul I Vatican, zicând că „Colegiul sau corpul episcopal – se subliniază în acea hotărâre de la Conciliul II – nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asupra tuturor, fie păstori, fie credincioși”.
Biserica Catolică învață greșit următoarele puncte doctrinare mai importante:
a) Filioque. Catolicii zic că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul. Această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26).
b) purgatoriul. Între rai și iad zic că ar fi un foc curățitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu și-au ispășit pe pământ anumite păcate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură și nici Sfânta Tradiție nu vorbește despre așa ceva.
c) supremația papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creștine, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ; mai mare decât toți patriarhii – poziție nerecunoscută de Biserica Universală. Papa se numește pe sine urmașul Sfântului Petru.
d) infailibilitatea papală. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut „infailibilitatea papală”, zicând că papa nu poate greși ca om, în materie de credință, când predică, făcându-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarăși este o dogmă nouă, respinsă de Biserica Ortodoxă .
e) azimile. Săvârșirea Sfintei Euharistii cu azimă, ca evreii, în loc de pâine dospită.
f) imaculata concepție. Ei spun că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat strămoșesc.
g) transsubstanțierea. La sfințirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfințesc singure, când se zice: Luați mâncați... și celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri.
h) celibatul preoților. Preoții catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, care au decis ca preoții de mir să aibă familie. Iar hirotoniile lor se fac în alt chip, nu prin punerea mâinilor, cum au predanisit Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, ci prin ungere ca în legea veche.
i) indulgențele papale. Învățătura despre indulgențe, că adică prin cumpărarea unor bilețele, date de papă, se iartă păcatele. Altă rătăcire. Ei afirmă că sfinții lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
j) mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la șapte-opt ani și numai arhiereii au dreptul acesta.
Totodată mai greșesc și cu următoarele :
• împărtășania pruncilor nu o dau după botez îndată, ci o amână până ajung la un număr de ani, din care cauză mulți dintre copii mor nebotezați și neîmpărtășiți;
• împărtășirea laicilor numai cu Trupul, nu și cu Sângele Domnului;
• administrarea Botezului prin turnare și stropire cu apă, iar nu prin afundare;
• îngăduința de a se mânca lapte, ouă și brânză în Postul Mare și oricând carne de animale sugrumate;
• dezlegarea miercurii și a vinerii și a celor două zile dintâi ale Postului Mare;
• nunțile lor se fac împotriva pravilei, că se iau rudenii până și cei mai aproape;
• săvârșesc mai multe liturghii într-o zi la același altar;
• preoții și diaconii lor nu se împărtășesc din același potir cu credincioșii ca la noi;
• se împărtășesc unii pentru alții;
• nici arhiereul lor, nici preoții lor nu fac slujbe în sobor;
• chipul călugăresc care după pravile este unul, ei îl desfac și îl împart în multe feluri;
• din cauza celibatului clerului moralitatea publică suferă.
Chiar și în cult, ea a introdus unele inovații care o depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă statuile, muzica instrumentală, adorarea Inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latină ca unică limbă de cult și altele .
Așadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice și tradiționale, noi numim pe catolici schismatici și nu putem să ne unim cu ei atâta vreme cât continuă să propovă-duiască în continuare aceste erezii.

Uniația
Uniația este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creștinilor ortodocși aflați sub vremelnică stăpânire catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale și a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox și a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a creștinilor uniți.
Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spații geografice și în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit și de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată și Biserica Unită din Transilvania.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice, reprezentată în special prin iezuiți, și a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.
A apărut din slăbiciunea unora din preoții și protopopii români, care au cedat în fața promisiunilor de îmbunătățire a stării lor materiale – căci și ei erau considerați iobagi, ca și toți românii –, și a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoțite de forța armată, împotriva ortodocșilor.
Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenți în rândul populației autohtone, care era majoritar românească și ortodoxă. Până în acest moment, națiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sașii și secuii, românii având statutul de tolerați. Noua stăpânire habsburgică, pentru a contrabalansa influența națiunilor recu-noscute care erau de religie luterană, calvină și reformată, a decis să-i aducă pe românii ortodocși sub influența scaunului papal.
La început iezuiții au pus o singură condiție pentru unirea cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, pro-mițând să nu se atingă în nici un fel de dogmele, legea și cultul Bisericii Ortodoxe. În același timp ei au fluturat înaintea clerului român (preoți și protopopi) mai multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, deși ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena și constrâns, a cedat presiunilor iezuite și ale curții de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, și a semnat actul de unire cu Roma. Iezuiții au venit și cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie și protopopii români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvârșirea „misei”; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credinței; d) dogma purgatorului.
După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich și de episcopii catolici din Györ (Raab) și Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de florini, titlul de consilier imperial, precum și un lanț de aur împodobit cu cruce și cu portretul împăratului, pentru – ziceau ei – „meritele sale înalte și speciale... pentru învățătura și erudiția lui, pentru viața lui exemplară și pentru celelalte virtuți ale sale”, deși la venirea în Viena, pentru a-l putea șantaja ca să fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze privind viața lui particulară.
I s-a impus și un teolog iezuit pe lângă el, fără știrea căruia nu putea face nimic, acesta cenzurându-i orice acțiune și dictându-i ce trebuie și ce nu trebuie să facă. I s-a interzis corespondența cu Țările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniți s-a dat împăratului.
Aproape toți românii au protestat energic: „Noi, părinte, papistași morți, iar vii nu vom fi... gata suntem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem”, ziceau credincioșii din Șcheii Brașovului într-un protest adresat lui Atanasie. La fel credincioșii din Călata spuneau: „Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru”. Și la fel a fost în tot poporul ortodox.
Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în ședința sinodală din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica Ortodoxă în anul 1711 – și se poate spune că aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma –, dar apoi a cedat din nou presiunilor catolice.
În această unire nu a fost la mijloc nici o inspirație dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus”, cum pretindeau iezuiții, ci numai dorința de obținere a unor avantaje pentru români, după cum se vede și din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu și clerul meu ne-am unit sub condiția de a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice”.
De altfel și un răspuns al Curții de la Viena vorbește de nesinceritatea unirii cu Roma a românilor: „Pe față, în adunări și în convorbiri particulare, popii înșiși sau preoții înșiși, declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire și pentru lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pământ, de servicii și de contribuții; se vede aceasta și din faptul că în realitate se servesc toți de cărți schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fățiș că Sfântul Duh purcede de la Fiul și nu adaugă nici în Simbolul niceean Filioque; ...absolut nici unul dintre popi nu învață și nu instruiește poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se ivește vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuție proprie de ordin lumesc, se refugiază toți la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră”.
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocșilor și de către catolici, și de către unii din episcopii uniți, sprijiniți de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocși și date uniților, deși uniții erau numai câțiva față de marea masă a ortodocșilor, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credinței ortodoxe au pătimit și Sfinții Martiri și Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara, preoții Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăuș din Săliște, acum canonizați de Biserica Ortodoxă ca sfinți martiri și mărturisitori.
Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dând multe jertfe pe altarul dreptei credințe, acestea culminând cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri și schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărâmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viața monahală din Transilvania.
Între presiunile la care erau supuși românii, a fost, de exemplu, reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie (fie uniți – căci zeci de sate fuseseră declarate în mod arbitrar unite, iar mulți ce trecuseră la uniație regretau –, fie catolici). Această reglementare dispunea ca aceia care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să facă o catehizare de șase săptămâni în învățătura catolică (sau unită), plătind câte un zlot pe zi celor care-i catehizau(!).
Dar în ciuda tuturor opreliștilor, care practic făceau imposibilă întoarcerea românilor uniți la Ortodoxie, s-a pornit totuși o puternică mișcare de revenire în Țara Hațegului, deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute forțat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară sprijinul guvernului și al autorităților militare pentru întoarcerea poporului la uniație.
Același lucru s-a întâmplat și în Țara Făgărașului, unde vicarul Ignatie Darabant de la Blaj a avut nevoie de sprijinul autorităților militare, pentru stăvilirea mișcării de întoarcere la ortodoxie.
Peste puțin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat așa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămână cu credincioșii pe care îi avea și să nu se mai facă prozelitism. De fapt măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credincioși uniți. În schimb Biserica Unită a continuat și în viitor acțiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autorităților de stat.
La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcându-se un memoriu inițiat de oameni de seamă ortodocși și uniți. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani IgnacŒ din Alba Iulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi și la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, ținând seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i stăpânească mai ușor.
Până spre sfârșitul secolului XVIII, cărțile de cult (Evan-ghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniți, păstrau în întregime rânduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-au început tipărirea cărților de slujbă și de învățătură cu un conținut catolicizant. Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Ardeal.
Începând cu sfârșitul secolului XVIII, prigoana uniților susținuți de catolici asupra ortodocșilor s-a atenuat, ortodocșii și uniții militând pentru ca națiunea română să-și obțină drepturile ei. La hotărârile Adunării Naționale Românești de la Blaj din 3/15 mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desființarea celei unite) și reactivarea vechii mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniți Ioan Lemeni de la Blaj și Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus și cu sprijinul catolicilor și al curții de la Viena nu s-a putut realiza nimic.
În anii următori s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania și pentru totala ei supunere papei și Congregației „De Propaganda Fide”.
Astfel, trei concilii ținute tainic, în anii 1872, 1882 și 1900, la Blaj, au abătut toată știința teologică unită pe făgașele catolicismului și au admis și introdus pe de-a-ntregul ordinea și disciplina catolică în cadrele Bisericii române Unite. N-a mai rămas românilor uniți, din bogata moștenire strămoșească de nuanță ortodoxă, decât Sfânta Liturghie în limba maternă, catolicizată și aceasta în punctul ei culminant: sfințirea Sfintelor Daruri.
Din mărturisirile de credință ale acestor trei concilii constatăm că ele primeau întreaga învățătură a Bisericii catolice, inclusiv hotărârile Conciliului de la Trident (1543–1563), ale Conciliului Vatican (1869–1870), de asemenea și infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia prin cuvintele: «Mai încolo, primesc și mărturisesc toate celelalte câte le primește și le mărturisește Sfânta Biserică a Romei... peste acestea, promit și jur ascultarea adevărată pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele apostolilor și vicarul lui Iisus Hristos».
Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania. Supunând-o cu totul Scaunului papal, ea și-a pierdut și puțina independență care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare a ei în Biserica Romano-Catolică.
Mulți intelectuali uniți au luat o atitudine energică împotriva hotărârilor adoptate de aceste «Concilii», fără știrea clerului și a credincioșilor uniți. De pildă, profesorul Nicolae Densușianu, cel care a descoperit «manifestul de unire» din 1698, într-o broșură tipărită la Brașov, califica sinoadele de la 1872, 1882 și 1900 ca «adevărate adunări secrete pentru schimbarea religiunei strămoșești a poporului român din Mitropolia Alba Iuliei». El constata că sub Atanasie Anghel nu s-a primit nici o dogmă catolică, pe când acum «se primiră toate dogmele catolice, toată credința catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute și infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de atunci și el făcuse o unire cu Roma în sens național. Mitropolitul Vancea însă, fără să fie constrâns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic și în contra voinței poporului român». În acest fel, conchidea Densușianu, «unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea».
Dar această catolicizare forțată și-a însușit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în instituțiile de învățământ catolic (Budapesta, Viena, Roma) și unii intelectuali înstrăinați de neamul și credința strămoșească. Poporul român unit și-a păstrat însă vechea sa credință ortodoxă, fără să știe nimic de hotărârile secrete ale vlădicilor și ale celorlalți teologi.
În secolul XIX și până în anul 1918 existase o conlucrare între clerul și credincioșii ortodocși și uniți pentru slujirea intereselor poporului român, ei luptând împreună în momentele cele mai importante din viața poporului român (la revoluția din 1848, în anii 1892-1894 și la Marea Unire din 1918). Mulți doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască și unitatea bisericească.
Din nefericire au fost și cazuri în care Mitropolia Blaju-lui, ca și episcopiile ei sufragane și politicienii greco-catolici au încercat în felurite chipuri să împiedice mișcarea de revenire la Biserica străbună.
Apoi, prin concordatul dintre statul român și Vatican, semnat în 1928, Biserica românească Greco-Catolică (Unită), care era considerată până atunci, chiar de scaunul papal, ca o Biserică autonomă, cu caracter național românesc (recunoscută și de art. 22 din Constituția din 1923), devenea un simplu «rit» al Bisericii catolice, astfel că își pierdea caracterul național și autonomia. Episcopii uniți erau numiți acum de Vatican, încăl-cându-se vechiul drept tradițional și canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidați, din care autoritatea de stat să numească pe unul.
Totuși, în anii dinaintea celui de-al doilea război mon-dial, s-au manifestat mai multe tendințe de revenire a uniților la Biserica Ortodoxă. Mișcarea de reîntoarcere la sânul Bisericii Ortodoxe era puternică în rândul credincioșilor, căci zeci de sate, în frunte cu preoții lor, au revenit la Biserica strămoșească; și pe lângă aceste treceri în masă au fost mii de treceri individuale.
La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ 50.000 de participanți, în frunte cu Mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu și Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea celor două Biserici românești și s-a hotărât să se înceapă tratativele în vederea reunificării; din nefericire înțelegerea încheiată atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci în curând a izbucnit al doilea război mondial.
Mișcarea de revenire a clerului și a credincioșilor s-a intensificat după al doilea război mondial. În 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvântarea rostită la Blaj, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Câmpia Libertății, a adresat chemări credincioșilor uniți „de a se întoarce acasă”. Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi și preoți, delegați de 430 de colegi de-ai lor, au ținut o consfătuire la Cluj, hotărând revenirea la Biserica strămoșească și ruperea legăturilor cu Biserica Romei.
La 21 octombrie 1948, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia s-a întrunit o mare Adunare Națională bisericească, în prezența Patriarhului Justinian și a întregului Sinod, prin care s-a consfințit desființarea Bisericii Unite și reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.
Credincioșilor uniți nu le-a fost greu să revină la Biserica mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele impuse de catolici.
Dar o parte a clerului și numeroși intelectuali n-au aderat la această reîntregire. Desființându-se eparhiile unite în toamna aceluiași an, preoții respectivi s-au angajat în diferite slujbe de stat, iar credincioșii nereveniți au preferat să se roage în biserici romano-catolice.
Greșelile „uniților” sunt următoarele:
a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.
Este o mare greșeală și străin de adevăr să-l recunoști pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este Biserica cea una, adevărată, sobornicească și apostolească, căci Unul este Dumnezeu, Unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).
Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu știm, căci Hristos nu ne-a părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Și nici Sfinții Părinți de vreun vicar al lui Hristos n-au știut, nici toți patriarhii și nici chiar Sfântul Apostol Petru, care se ia de catolici drept mărturie, n-au știut de una ca aceasta, ci sobornicește totdeauna au povățuit Biserica, Duhul Sfânt stându-le într-ajutor. Chiar Sfântul Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu ale Sfântului Apostol Pavel, când acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiați împrejur (Gal. 2, 11–21).
Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greșeală, noi nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu poate greși; și prin darul Lui, la fel și Biserica, cea una, călătorește fără de greșeală, căci Duhul Sfânt o povățuiește pe dânsa.
Și nu se poate nici a-l recunoaște pe papă drept întâi-stătător și a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în toate celelalte dreapta credință, căci nu te poți împărtăși cu cel ce cugetă, face și învață cele potrivnice dreptei credințe.
b) Sfânta Împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită – azimă, ca evreii.
c) Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (Filioque);
În această privință Cuviosul Paisie de la Neamț spune următoarele: „...Pentru că este cugetarea lor (a catolicilor n. ed.), pentru Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă și potrivnică Sfintei Scripturi, și întru aceasta este deopotrivă cu Arie și cu toți ceilalți eretici. Și dacă cineva mărturisește astfel precum că «Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul», pentru acela nu este nădejde de mântuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui Hristos, chiar dacă încă și pe morți i-ar învia, pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfânt și două pricini socotește a fi în Dumnezeire, una a Tatălui și alta a Fiului” .
d) În afară de rai și iad mai există un loc curățitor, numit purgatoriu.
„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai și iad ar fi un foc curățitor, unde merge sufletul câteva sute de ani și se curăță acolo, apoi trece în rai. Nu există așa ceva. Noi avem Evanghelia Judecății, pe care o au și ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul și iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale și va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărți pe dânșii, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune pe drepți de-a dreapta Sa și pe păcătoși de-a stânga Sa... Și vor merge păcătoșii în munca veșnică, iar drepții în viața veșnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca veșnică sau viața veșnică” .
Pe lângă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade tainice de la sfârșitul secolului XIX, s-a hotărât primirea întregii învățături catolice.
Având în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniația este o catolicizare lentă și o mișcare subversivă făcută cu scop politic pentru a aduce pe ortodocși sub ascultarea Vaticanului.
NOILE EREZII ȘI SECTE
Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii Romano-Catolice, a dat naștere unei Biserici Refor-mate și unei Biserici Luterane, care au pătruns și în țara noastră în special prin minoritățile etnice din Transilvania, maghiarii și germanii .
Printre sectele ce bântuiesc astăzi în țara noastră se numără și cele neoprotestante.
1. Baptiștii
Numele și-l iau de la învățătura lor despre botez (bapto = a afunda), susținând că botezul trebuie împărtășit numai adulților. Ei sunt urmași ai anabaptiștilor lui Thomas Münzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan , englezul John Smith. Din cauza persecuțiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformiștilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunoștință cu rătăcirile mennoniților, care învățau că botezul trebuie dat numai vârstnicilor și numai prin scufundare și că jurământul și serviciul militar sunt oprite.
În scurt timp trecu și el la această sectă, botezându-se a doua oară, împreună cu ceilalți însoțitori ai săi, nu prin scufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia și înființează noua sectă „baptistă”, numită a „baptiștilor generali”, spre deosebire de cea a „baptiștilor particulari”, condusă de John Spilsburg, care susțineau botezul prin scufundare.
Cam deodată cu baptiștii englezi au luat ființă în America baptiștii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemulțumit de dezbinarea baptiștilor englezi și neputând suporta persecuțiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înființează secta „baptiștilor regulari”, cu alți 12 membri, care se botezară unul după altul prin scufundare. Baptismul a fost persecutat și în America până în anul 1783, dar, după proclamare independenței S.U.A. i s-a dat deplină libertate religioasă.
Ca și baptiștii englezi, și baptiștii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptiști: baptiștii vechi, baptiștii voinței libere, baptiștii sâmbătari, baptiștii celor șase principii, discipolii lui Hristos, baptiștii unitarieni, baptiștii scufundători, Biserica lui Dumnezeu etc., numele fiecărei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credinței și îl absolutizează în dauna celorlalte.
În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi județele Arad și Bihor; ungurii sprijinind răspândirea baptismului la noi în țară.
Iată ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Közlöny în anul 1913: „Chestiunea națională românească ar trebui dezvoltată în așa chip ca poporul român să fie dezlegat de sub conducerea preoților români. E de mare însemnătate faptul că chestiunea românească, cel puțin în parte, poate fi rezolvată cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în județul Arad...”.
Nu este de mirare că primii predicatori baptiști printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihály predica prin Curtici, jud. Arad, și Talpoș, Bihor, iar prin alte comune activau Tóth István, Csopják Attila și alții.
Nici celelalte provincii românești n-au rămas nemolipsite, deși în măsură mai mică. Astfel, după 1916, baptismul a pătruns în Bucovina, Moldova și Muntenia, așa că astăzi sunt în țară câteva ramuri ale sectei baptiștilor.
Cultul lor constă din rugăciuni, din cântece religioase și mai ales din predici. La cultul dumnezeiesc se practică uneori și „Cina Domnului”, o ceremonie care constă în „împărtășirea” cu pâine și cu vin. Cultul public este săvârșit în „Casele de rugăciuni”, în care se fac evanghelizările de după masă și seara, cu deosebire duminica.
Învățăturile baptiștilor sunt în majoritate cele ale protestanților:
a) nu recunosc Sfânta Tradiție și cele șapte Taine;
b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaște, a rugăciunilor pentru morți, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ș.a.;
c) dreptul și puterea disciplinară o are adunarea;
d) sunt rigoriști, neîngăduitori față de cei ce păcătuiesc;
e) botezul îl aplică numai celor vârstnici și se săvârșește numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);
f) fiecare are dreptul și priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;
g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Paștile și Rusaliile;
h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului și a sfinților.
Toate aceste învățături le au și celelalte secte, cu deosebirea că acelea au în plus și altele, specifice lor.
2. Adventiștii
Își au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului și în special data exactă a ei. De dată mai recentă decât baptiștii, secta lor a fost întemeiată de William Miller, fermier din America, născut la 1782 în orașul Pitsfield. Părinții lui au fost baptiști săraci și nu i-au putut da o cultură înaltă; însă lui îi plăcea să învețe și, în urma unei lecturi bogate, a ajuns să fie liber cugetător.
Grozăviile războiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat și el parte, l-au făcut să se apropie de Sfânta Scriptură și să devină credincios baptist ca și părinții lui. Dar citind cu multă stăruință Biblia și neavând pricepere și pregătire destulă pentru înțelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rătăciri, cum ar fi: venirea a doua va fi între 1 martie 1843 și 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani (mileniul), cu cei drepți care vor învia; iar la sfârșitul mileniului vor învia și cei păcătoși și vor fi judecați ș.a.
Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniil (8, 14), unde proorocul spune iudeilor că până la curățire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înțeles ani, iar prin curățirea templului a înțeles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 înainte de Hristos, fiindcă în acest an a început robia babilonică. De la această dată și până la Hristos vor mai trece restul până la cifra de 2300 ani, adică încă 1843 de ani, după care va urma venirea a doua și mileniul.
Proorocia aceasta și-a anunțat-o Miller încă din anul 1833 prin broșura sa „Învederare din Sfânta Scriptură a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843”. Același. lucru 1-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasă în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigătul din miezul nopții” (1842).
Dar profeția lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderenții săi numiți adventiști. Miller și-a recunoscut în public greșeala sa și a socotelilor sale, dar totuși a continuat să afirme că venirea a doua trebuie să fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a căutat să împace pe adventiști, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29), că mai trebuie să adauge încă șapte luni și zece zile, și că data de 10 octombrie 1844 este data sigură a venirii a doua. De data aceasta a fost anunțată prin reviste, ziare și conferințe și era așa de mult crezută, încât aderenții țărani și-au lăsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oraș își vindeau casele și tot ce aveau.
Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost așteptată cu mari emoții. Adventiștii s-au adunat într-o sală mare din orașul Boston, așteptând sunetul trâmbiței îngerești, care avea să vestească lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopți, iar adventiștii, văzându-se înșelați și de data aceasta, au părăsit secta în masă. Însuși Miller a mărturisit public că a greșit și a sfătuit pe adepții săi să treacă la baptiști. Însă baptiștii nu i-au primit.
Aderenții care au mai rămas au început apoi a se împărți și a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventiștii Evangheliei, creștinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strămutat data venirii a doua pentru anul 1874. Astăzi adventiștii sunt de două feluri: adventiștii de ziua a șaptea și adventiștii reformiști, fiecare continuând să fie preocupați de noi calcule în vederea aflării datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului, după care nimeni nu poate afla și nu poate ști ziua aceasta (Matei 24, 36).
A. Adventiștii de ziua a șaptea
Întemeietorul acestei secte a fost Iosif Bates, căpitan de vapor, și mai ales soții James și Hellen White, toți din America. Această femeie, Hellen White, socotită profetesă a sectei, fiind bolnavă de isterie, avea adesea halucinații, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeiești; ea a călătorit prin toate centrele mai însemnate din America și Europa, răspândind pretutindeni învățătura adventistă.
Despre datele stabilite de Miller și Snow, privitor la așa zisa a doua venire, susținea că ele nu au în vedere venirea a doua, ci curățirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) și că acel timp este și de judecată (I Petru 4, 17) și de aceea sfârșitul lumii va fi curând sau, după Apocalipsă (14, 6–7), a și sosit. Previziunile și fixarea datei au continuat, fiind propuși pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmă fiind certificată și de o „viziune” a lui H. White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiștii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiștii de ziua a șaptea; în 1860 secta luându-și denumirea de „Adventiștii de ziua a șaptea”.
Din America adventismul de ziua a șaptea a pătruns în Europa, unde și-a format comunități organizate și case de edituri, susținând o vie propagandă prin ziare și reviste. Ei au școli confesionale și seminarii, iar centrul de propagandă îl au în orașul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Pitești, ca reprezentant al adventiștilor de duminică.
Adventismul de ziua a șaptea a fost adus mai apoi și de alți străini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pătrunde în București. Propaganda rămâne însă fără rezultate remarcabile, fiind susținută numai de străini până în anul 1906, când studentul în medicină Petre Paulini se convertește la adventism, primind botezul de la adventiștii sâmbătari. El este prima victimă dintre intelectualii români. În scurtă vreme, el ia conducerea sectei și o organizează susținând-o printr-o propa-gandă în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii și a clerului nostru. În 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunităților evanghelice ale adventiștilor de ziua a șaptea” (de obicei comunitățile dintr-o provincie), iar „Conferințele reunite” alcătuiesc Uniunea adven-tiștilor. Cartea lor de cult principală este „Imnele creștine”.
Învățăturile caracteristice ale adventiștilor sunt:
a) Cunoașterea datei exacte a venirii a doua;
b) Mileniul – sau împărăția de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, cu cei drepți;
c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate și necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani și anume între 538–1798 (domnia papalității). Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.
B. Adventiștii reformiști
Adventiștii reformiști sau, pe numele lor întreg, „Mișcarea reformatoare a adventiștilor de ziua a șaptea”, sunt o fracțiune născută din sânul adventiștilor de ziua a șaptea. După moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate să o înlocuiască. Dintre acestea a reușit să se impună Margareta Rowen din Los Angeles (California), care susținea că adventismul trebuie supus unei schimbări, așa cum i s-a descoperit ei, și anume: adventiștii cu adevărat creștini nu trebuie să pună mâna pe arme, ca să ajute statele în planurile lor războinice. Adventiștii care în timpul războiului au luat arma în mână, au părăsit calea adevărului. Războiul început în 1914, spunea ea, este ultimul război, fiindcă trăim vremurile cele de apoi, când sfârșitul lumii este aproape. De aceea nici căsătoria nu este admisă, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne.
Așa s-a născut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o mișcare reformistă în sânul adventiștilor de ziua a șaptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917–1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, căsătorit cu o nemțoaică reformistă din Hamburg. Totuși n-a reușit să prindă teren, din cauza atitudinii lui față de stat. Secta a fost interzisă, fapt pentru care nu și-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Păzitorul adevărului” și „Solul misionar”. Învățăturile reformiste sunt expuse în broșura „O scurtă lămurire a principiilor adventiștilor de ziua a șaptea, mișcare de reformă” (București, tip. Cultura, 1924), fiind combătută de Petre Paulini, conducătorul celorlalți adventiști în broșura „Profeți falși și profeții mincinoase”.
3. Martorii lui Iehova
Martorii lui Iehova sau studenții în Biblie, zis și mileniști sau Russeliști, este una din cele mai periculoase secte care acționează și în țara noastră. Adepții ei s-au numit „Russeliști”, după numele întemeietorului; „Mileniști”, ca unii care răspândesc învățătura despre „mileniu”, sau „Studenții în Biblie”, ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalți Biblia și în fine „Martorii lui Iehova”, ca singurii martori ai lui Iehova.
Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant din America, născut la Pitsburg, statul Pennsylvania, în 1852, din părinți irlandezi, prezbiterieni, emigranți în America. Ajungând în contact cu adventiștii, ei s-au molipsit de învățăturile acestora despre inexistența iadului și despre apropiata a doua venire a Domnului pentru așezarea împărăției de 1000 de ani pe pământ. Russel s-a apucat să cerceteze Biblia și a ajuns la concluzia că aceste învățături ar fi conforme cu ea și că venirea a doua nu se va face în scopul judecății, ci al restabilirii sau al restaurării, iar mileniul are un caracter purificator.
În 1872 înființează un cerc al „studenților în Biblie” – făcând începutul sectei; iar în anul 1876 scrie cartea „Scopul și modul venirii a doua a Domnului”. Anul 1874 era data fixată de adventiști pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profeția însă nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe aderenți. Russel însă le furnizează explicația că Hristos a venit dar numai în duh și nu L-a văzut nimeni, că a venit precum Însuși spunea că va veni: „ca un fur”, nevăzut. De la 1874 la 1878 spunea el – sunt cei trei ani și jumătate (Apoc. 14, 14–20). Apoi, în 1878 a început să-și arate marea Sa putere și să întemeieze împărăția Sa, iar în primăvara anului 1878 au înviat Apostolii, dar și ei sunt asemenea lui Hristos, ființe spirituale invizibile ochiului omenesc.
Deși la început a colaborat cu adventiștii, în cele din urmă Russel se desparte de ei și în anul 1879 înființează revista „Turnul de veghe”, scrisă de el și tradusă în mai multe limbi, între care și română. El a scris apoi și cărți pe care le-a răspândit prin mijlocirea Societății de Biblie și de tractate: Turnul de veghe, din Brooklin (Statele Unite) înființată și condusă de el în acest scop, în acest oraș avându-și domiciliul și Russel.
Dar scrierea doctrinară de temelie a lui Russel este „Studii în Scriptură”, în șapte volume . Russel se numără și el printre cei ce s-au înșelat în socotelile lor. Prevestindu-și moartea, a fixat-o pentru anul 1914, când avea să fie și venirea a doua, dar n-a murit decât în 1916, călătorind prin California.
La noi în țară, iehoviștii au pătruns mai întâi prin mijlocirea unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America, Ioan B. Sima, molipsit de doctrina „martorilor”, este trimis în România ca să organizeze secta. Neobținând nici aprobarea necesară, o organizează pe baze comerciale, înființând la Cluj casa de editură „Viața”. Însă în 1927, convins că iehoviștii – sub masca religioasă – tind spre anarhism, părăsește secta, demascându-i toate planurile. Încercările iehoviștilor americani de a-l împăca rămân zadarnice. Conducerea sectei o iau niște unguri, iar propaganda și-o susțin prin revista „Turnul de veghe” și prin alte reviste și broșuri fără de autor, fără indicarea datei, editurii etc. La adunările lor cântă din cartea „Imnurile zorilor mileniului” .
Învățăturile specifice iehoviștilor sunt:
a) Cunoașterea exactă a datei venirii a doua;
b) Mileniul – împărăția lui Hristos de o mie de ani;
c) Nu există suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci fiind suflet (adică ființă vie, sufletul nefiind altceva decât viața); deci nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor aleși ai Săi;
d) Nu există iad și chinuri veșnice; păcătoșii la înviere vor fi nimiciți; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, așa cum le-a făcut Dumnezeu la început;
e) Sfântul Duh nu este o persoană a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatălui – deci nu există Sfânta Treime;
f) Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ. El a fost numai om și ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;
g) Nu există nici o sărbătoare.
Celelalte rătăciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventiștii.
4. Penticostalii
Ziși și „Tremurători” sau „Spiriți” sau cum se mai numesc ei „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”. Numele de Penticostali vine de la cuvântul grecesc „penticosta”, care însemnează Cincizecime. Ei susțin că toți membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt și cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt (Spirit).
Li se mai zice „Tremurători” din cauza tremurărilor pe care le manifestă sub pretinsa influență a Sfântului Duh pogorât asupra lor; și „Spiriți”, fiindcă pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca și Apostolii după Cincizecime.
Făcând din această credință punctul central al vieții și învățăturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credinței creștine în funcție de acesta, subordonându-le ca importanță și prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectă.
Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-lea, fiind înființată din sânul baptiștilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început să propovăduiască rătăcirea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la o apropiată a doua pogorâre a Sa și că, la 3 ianuarie 1911, S-a și pogorât deja peste 13 persoane.
În România, secta penticostală a venit direct din America prin câțiva români de acolo, printre care câștigase teren încă înainte de 1910; fiind susținută și propagată chiar printr-o revistă în limba română, „Vestitorul Evangheliei”, redactată în orașul Akron – Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din județul Arad.
Paul Budeanu a tradus în românește mărturisirea de credință a penticostalilor, intitulată „Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”. Cu Pavel Budeanu stăteau în legătură penticostalii din România, al căror șef a fost de la început Ioan Bododea din Brăilița, fost predicator, propaganda susținându-și-o prin reviste editate de el, ca: „Glasul adevărului” și „Știința Sfinților”.
Învățăturile specifice penticostalilor sunt următoarele:
a) Mileniu;
b) Pe lângă botezul cu apă este de trebuință și cel cu Duhul Sfânt și cu foc, pe care l-au primit apostolii la cincizecime și prin care se primește darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă darul Sfântului Duh, iar pentru a obține acest dar, se cere rugăciune și post, adică nemâncare;
d) Botezător poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptiști și la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovnicești sunt cele ale predicatorilor, proorocilor și prezbiterilor – aleși din Biserică și ordinați (sfințiți ca preoți prin punerea mâinilor). Ordinațiunea nu se poate pierde.
f) În adunări pot vorbi și femeile;
g) Sfântul Duh purcede și de la Fiul;
h) Păcătoșii dați afară din adunare nu mai pot fi reprimiți.
În celelalte puncte ale credinței se aseamănă cu ceilalți eretici, îndeosebi cu baptiștii, din rândul cărora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântări, însoțite de vorbirea în limbi și predici (toate acestea au loc într-o atmosferă plină de neorânduială, așa cum se vede din capitolele tratând despre vorbirea în limbi – glosolalia) .
5. Nazarenii sau Pocăiții
Numele de nazareni sau nazarineni provine din afirmația lor că urmează pe Iisus Nazarineanul nu numai în cuvinte, ci și în fapte. Se numesc pocăiți deoarece susțin că pocăința este temeiul mântuirii și că numai ei fac adevărata pocăință.
Adevăratul doctrinar și întemeietor al sectei este Samuel Fröhlich, tot din Elveția, născut în anul 1803 din părinți săraci (calvini). El a studiat teologia calvină la Zürich și a ajuns pastor calvin în Elveția; tinerețea și-a petrecut-o în destrăbălări. Apoi, după cum mărturisește el, la Paștile anului 1825 i s-ar fi arătat Dumnezeu îndemnându-l la o viață curată. Ca pastor era iubit de păstoriții săi fiindcă era conștiincios și predica regulat și cu foarte mult zel. Deși încă pe când era student teolog strecurase rătăciri prin predicile sale, la început a rămas totuși în cadrul învățăturilor calvine; până la urmă însă încetul cu încetul devine baptist, deși nu oficial.
El era pastor calvin, dar rostea predici baptiste, până când, descoperindu-i-se rătăcirile, a fost depus. Din acest moment Fröhlich devine baptist pe față și în anul 1832 întemeiază o „sfântă comună” (die heilige Gemeinde) cu 38 de aderenți, foști credincioși de-ai lui în calvinism, pe care i-a botezat din nou, prin cufundare. Astfel s-a întemeiat prima „comună nazareană” având în frunte pe însuși întemeietorul și doctrinarul ei, Fröhlich, care în cinci scrieri a stabilit principiile doctrinare ale sectei sale. El susține că Biserica a devenit concubină a statului, cu care cochetează și de la care primește plata de stat, de aceea se cere o Biserică nouă.
Din Elveția nazarenismul a pătruns în Ungaria în 1910 adus de niște ucenici ai lui Fröhlich, mai ales prin părțile învecinate cu Transilvania (orașul Hódmezövásárhely). De aici a pătruns apoi la românii din Ardeal, mai ales în județele mărginașe: Arad, Bihor, Békés. Totuși, la noi secta n-a reușit să se răspândească prea mult. Până astăzi ea numără puțini aderenți; din cauza atitudinii sale față de stat fiind interzisă. Cartea lor de cântări este intitulată „Noua harfă a Sionului”.
Învățătura nazarineană în cea mai mare parte seamănă cu cea a baptiștilor, caracteristicile ei principale fiind:
a) Mileniul (ca la adventiști, russeliști și penticostali);
b) Neadmiterea jurământului, deoarece poate fi îndestulă-toare făgăduința fără de jurământ;
c) Neîngăduința de a face uz de armă în război;
d) Imposibilitatea de a mai păcătui după botez;
e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost excluși;
f) Toate instituțiile publice sunt locașuri ale lui Antihrist. Tot asemenea este și școala, care nu are nici un rost, deoarece copiii după ce primesc botezul nu mai pot păcătui; ei ajung la fericirea raiului și n-au nevoie de a fi educați în școli:
g) Nu există predicatori aleși, ci fiecare poate predica, dacă este iluminat de Duhul Sfânt;
h) Sunt două categorii de credincioși: „prietenii și pri-etenele”, care sunt aderenți încă nebotezați ai sectei; și „frații și surorile” sau aderenții botezați, care își zic „tu” între ei;
i) Rigorism în ceea ce privește viața privată și bucuriile ei, ș.a.m.d.
În celelalte părți ale doctrinei lor se aseamănă întru totul cu baptiștii.
6. Evangheliștii
Evangheliștii sau Creștinii după Evanghelie. Și-au luat numele acesta, sub pretextul că toată viața lor este în perfectă armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a apărut în Elveția la sfârșitul secolului XIX, unde poartă numele de chrétiens –creștini. La noi a fost adusă la începutul acestui secol de niște străini, mai întâi prin părțile Sibiului (Cisnădie), apoi în București și Iași.
În capitală a început a prinde teren și a se organiza sub numele de „Réunions évangeliques françaises”. Revista prin care au încercat să se introducă în cercuri cât mai largi era intitulată „La Réunion de Croyants pour le Culte” și era editată în București, iar secta a început a prinde teren mai cu seamă după ce a căzut victimă Grigorie Constantinescu, fiu de ofițer trimis în Elveția spre a se perfecționa într-o meserie, dar a revenit după patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în războiul din 1916–1918, ajunge prin Iași unde începe să activeze, reușind să facă o casă de rugăciuni. Capitala Moldovei devine centrul organizației sectei, datorită lui Grigorie Constantinescu, devenit predicator șef. De aici rătăcirile sectei se coboară prin județele învecinate, „creștinii după Evanghelie” organizându-se apoi într-o uniune a cărei conducere centrală se mută din nou la București, împreună cu Grigorie Constan-tinescu.
Învățăturile lor sunt expuse în broșurile „Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină ale Comunităților creștine” și „Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creștinilor după Evanghelie”.
Rătăcirile proprii evangheliștilor sunt următoarele:
a) Consideră că botezul este unul, dar are trei fețe:
• botezul apei, care nu mântuiește;
• botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodată sau după cel al apei;
• botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltă de sfințenie la care poate ajunge un credincios.
b) cred că sunt patru judecăți:
• a celor credincioși, făcută în cer cu mult înainte de judecata cea mare a păcătoșilor;
• a celor în viață, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul și când se vor despărți oile de capre;
• a păcătoșilor, la sfârșitul mileniului;
• a îngerilor răi.
c) Deși înlătură Sfânta Tradiție, admit totuși că există trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu nori, cu zare albastră; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pământesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sălășluiesc îngerii și sufletele drepților și care este locul de odihnă și de așteptare. La judecata din urmă, cerul dintâi și al doilea va arde și tot pământul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va rămâne;
d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi „o adevărată înviere din morți”;
e) Mileniul.
Evangheliștii n-au ca celelalte secte o organizație centrală, fiind prea puțini. Celelalte rătăciri sunt comune cu ale baptiștilor și ale altor secte.
7. Secerătorii
Secerătorii sau „Creștinii ultimelor zile”, se numesc astfel deoarece se socotesc a fi chemați să facă secerișul creștinis-mului, să secere ce au semănat alții, potrivit cuvintelor Domnului, că: Altul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră (Ioan 4, 37). Originea sectei este întunecoasă. La noi în țară a fost adusă de Alexandru Török, ungur din Budapesta, de meserie rotar. Pripășit prin Timișoara, el începe propaganda printre baptiști și adventiști, cu scopul de a unifica toate sectele în una singură care să se numească „Secerătorul”, dar neobți-nând rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta.
Din fericire, secta este prea puțin răspândită și cunoscută la noi, de aceea nu cunoaștem și nici nu ne interesează alte rătăciri ale ei.
8. Inochentiștii
Aceștia își au originea de la călugărul Inochentie (Ioan Levizor), moldovean din județul Soroca, născut în anul 1873. Ca sectă datează de prin anul 1910. El și-a făcut noviciatul la Mănăstirea Dobrușa, județul Orhei, de unde apoi, după 4 ani de ascultare ca frate, a trecut împreună cu alți tovarăși pe la alte mănăstiri de prin Rusia (Kiev și Petrograd). După câtva timp se întoarce din nou în Basarabia și se așază la Mănăstirea Chițcani (Noul Neamț), iar de aici în scurtă vreme trece la mănăstirea din Balta (în apropiere de Nistru), la invitația starețului acestei mănăstiri.
În anul 1909 și 1910 Inochentie a primit hirotonia în diacon și respectiv în preot la Balta. Moldovenii făceau aici mari pelerinaje la mormântul fostului stareț Teodosie Levițchi, socotit ca sfânt, făcător de minuni. (Acesta, născut în 1791 și mort în 1845, fiind sub impresiile revoluției franceze din 1789, predicase impresionant și convingător apropierea sfârșitului lumii și a înfricoșatei judecăți). Pelerinilor moldoveni, Inochentie le predica și le făcea slujba în limba română, cu o ținută plină de evlavie și de convingere, încât tot mai mulți pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba română a lui Inochentie au făcut însă pe arhiepiscopul Serafim al Chișinăului să pună la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde să nu mai aibă prilej de a predica și sluji românește și anume la una din Mănăstirile Valaam sau Solovăț de la Marea Albă.
Inochentismul a pătruns la noi în județele Fălciu, Tutova, Covurlui și chiar în București, unde s-au încercat tratative cu Tudor Popescu și D. Cornilescu, șefii tudoriștilor. Inochentiștii nu au un principiu de credință și nici vreo doctrină specifică, sistematică, ci sunt cu totul inculți și deci incapabili de a-și formula vreo mărturisire de credință, practicând mai mult un misticism religios.
Începuturile activității lui Inochentie erau alimentate de rătăciri. În predicile lui de la Balta, susținea că este trimis de fostul stareț de mare faimă, Teodosie, ca să pregătească pe oameni pentru ziua sfârșitului, când ei vor fi judecați de Teodosie. După Inochentie, sfârșitul lumii avea să fie în anul 1913, de aceea îndemna pe oameni să nu se căsătorească, iar pe cei căsătoriți îi îndemna să nu aibă copii și să-și lase averile. Cei bolnavi – zicea el – să se ungă cu untdelemn din candela de la mormântul lui Teodosie și să se roage.
Împărtășea pe oameni în urma predicii sale fără a fi spovediți. Este posibil ca Inochentie să fi practicat și alte rătăciri. Totuși intenția lui nu a fost de a crea o mișcare religioasă despărțită de Biserică sau o sectă. Biografii minuțioși ai lui Inochentie susțin că Inochentie nu a fost niciodată creatorul mișcării de la Balta . Abaterile lui Inochentie menționate mai sus n-au rămas la dimensiunile lor inițiale, căci poporul habotnic le-a exagerat și le-a înmulțit din ce în ce mai tare, până când separarea de Biserică a devenit în chip evident un fapt împlinit .
Rătăcirile la care au ajuns aderenții admiratori fanatici ai lui Inochentie sunt următoarele:
a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (după unii Sfântul Ilie, după alții un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar după alții este Hristosul creștin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred, îi așteaptă iadul;
b) Există un Duh Sfânt masculin care este Inochentie și unul feminin, care este sora lui Inochentie;
c) Omul trebuie să păcătuiască pentru ca să aibă apoi de ce să se pocăiască și ca Dumnezeu să aibă de ce să-l ierte;
d) Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail și alții se întrupează în frații predicatori;
e) Viața lor este în comun și se numesc „frați”;
f) Cultul lor este unitar, căci deși unii – cei mai mulți –respectă cultul ortodox și chiar participă la el, alții în schimb sunt fie prea rigoriști (îmbrăcați mai mult călugărește și printr-un ascetism exagerat își schimonosesc trupul smulgându-și unghiile și părul), fie prea libertini (adunându-se în peșteri subterane unde practică adevărate orgii). În general, ei prețuiesc pomenile și slujbele pentru morți;
g) sunt împotriva calendarului îndreptat, făcând corp comun cu stiliștii.
9. Stiliștii
În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanți ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu și cu amănunțime chestiunea calendarului Iulian și văzând că prin îndreptarea lui nu se aduce nici o știrbire dogmelor, canoanelor Bisericii și rânduielilor Sfinților Părinți, și că prin rămânerea în urmă a calendarului de la 21 la 8 martie, se calcă rânduiala stabilită de Sfântul și Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotărât cu toții să îndrepte calendarul Iulian și să aducă echinocțiul de la 8 martie la 21 martie, cum este acum.
Hotărârea a fost primită de toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod, prin mitropoliții, episcopii și delegații lor, urmând ca fiecare Biserică să facă îndreptarea calendarului când va găsi vremea potrivită.
Astfel, în anul 1924, la 10 martie, au îndreptat calendarul Patriarhia ecumenică de Constantinopol și Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei și în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul și Biserica noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile, cu care rămăsese în urmă calendarul Iulian, de la Sfântul Sinod de la Niceea.
Iar Sfintele Paști le serbăm odată cu creștinii ce țin stilul vechi din celelalte țări, pentru unitatea și pacea Bisericilor noastre surori în dreapta credință, care încă nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusă, Biserica Ierusalimului, Biserica Serbiei ș.a., care încă n-au trecut în mod practic la îndreptarea calendarului vechi, dar care la vreme potrivită îl vor îndrepta, după cum a fost înțelegerea tuturor Bisericilor Ortodoxe la Constantinopol din anul 1923 și la Consfătuirea panortodoxă din 1948 ținută la Moscova, care au ajuns la înțelegere în această privință și care au hotărât obligatoriu ca clerul și credincioșii din fiecare țară ortodoxă să țină stilul bisericesc local pe teritoriul căreia se găsește. Adică în țara în care se ține calendarul îndreptat, acela să rămână mai departe, iar în țara unde încă se mai ține stilul vechi, acela să rămână în folosință până la vremea potrivită, când va fi întocmit și recunoscut calendarul cel mai desăvârșit pentru toată Ortodoxia.
Și acestea toate s-au hotărât de mai marii păstori ai Bisericii Răsăritului numai pentru a se ține unitatea și pacea dintre Bisericile dreptmăritoare între care Duhul Sfânt i-au pus pe ei păstori.
Și acum trebuie să înțelegem că această hotărâre care s-a luat la Consfătuirea panortodoxă de la Moscova este un mijloc de pace și de unire între Bisericile Ortodoxe din toată lumea în ce privește îndreptarea calendarului și este făcută cu chibzuință sinodicească și tradiție canonică. Deoarece noi știm din sfintele canoane și din învățăturile Sfinților Părinți că Biserica noastră dreptmăritoare în toate vremurile de-a lungul istoriei a folosit două mijloace de a mântui sufletele: scumpătatea și iconomia sau pogorământul. Scumpătatea este cel mai bun dreptar al sfintelor canoane din Biserica Ortodoxă, iar iconomia – pogorământul – este al doilea mijloc și care uneori pogoară mai mult sau mai puțin din îndreptarul scumpătății cu scopul sfânt de a folosi Biserica pe alte căi.
Stiliștii de 60 de ani lucrează orice taină și orice sfințire în bisericile lor, fără arhiereu și fără ierarhie, și prin urmare, dacă ei n-au ierarhi, nici preoții lor nu se pot numi preoți, nici Biserica lor Biserică și nici creștinii cei botezați de ei nu se pot zice cândva creștini. Pentru că unde nu este ierarhie și arhiereu, nici sfințenie nu este, nici mântuire. Fiindcă izvorul tuturor sfințirilor și darurilor vine numai prin arhiereu. Așadar, dacă ei se numesc pe sineși Biserică dreptmăritoare și tradițională, să ne spună în care Biserică dreptmăritoare s-a mai lucrat vreodată Sfintele taine fără arhiereu?
Iar dacă ei zic că au arhiereu, să ne spună care este episcopul lor, cine l-a hirotonit și unde își are reședința? Căci canonul 13 a sinodului I–II zice: „Semănăturile ereticeștilor zâzanii aruncându-le în Biserica lui Hristos, diavolul cel cu totul rău și acestea văzându-le din rădăcini tăiate cu sabia Duhului, au venit pe altă cale de meșteșugiri să despartă Trupul lui Hristos cu mantia schismaticilor. Și pe această vrăjmășie a lui, Sfântul Sinod zădărnicind-o, a hotărât ca de acum înainte, orice preot sau diacon, care osândind pe episcopul său pentru orice vinovăție, mai întâi de sinodiceasca judecată și de cercetare și osândirea cea deplină asupra lui, vor îndrăzni a se despărți de împărtășirea lui și numele lui nu-l vor pomeni la sfintele rugăciuni ale Liturghiilor, după obiceiul predat Bisericii, aceștia să se supună caterisirii și de toată ereticeasca cinste să se lipsească. Căci, ca cel rânduit în ceata preoției, a îndrăznit a răpi judecata mitropoliților și mai înainte de judecată el osândește.
Încă să citească ei și canoanele: 18 al sinod. IV ec. și 6 al sinod. II ec. și să înțeleagă că singuri, rupându-se de ascultarea episcopilor și hulind Biserica și pe conducătorii ei, au căzut sub anatema care o arată sfintele canoane 17 ale sinod. VII ec., 3, 4, al sinodului IV ec., 31 Apost., 31 și 34 al sinod. VI, 1 al sinod. I–II, 5 și 6 Gangra și 5 Antioh., asupra celor ce nu ascultă de episcopii lor.
Decât a judeca ei pe episcopii și mitropoliții din Biserica noastră Ortodoxă, mai bine ar întoarce ochiul asupra lor, ca să-și cunoască grelele vinovății canonice pe care le au, că au rupt legătura duhovnicească cu Biserica Ortodoxă și se conduc după mintea lor cea întunecată de mândrie, de ură și de nesupunere.
Stiliștii au și grave abateri canonice. Iată care sunt cele mai grave:
a) Nu ascultă de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului celui vechi: Can. 3, II Ec.; 28 IV Ec.; 36 Trulan.
b) Nu ascultă nici de Patriarhia Ierusalimului: Can. 34 Apost.; 2, II Ec.; 12 IV Ec.; 36 Trulan; 19 Antiohia.
c) Nu ascultă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române și de hotărârea întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în anul 1948.
d) Consideră calendarul sfânt și fac din aceasta o dogmă;
e) Preoții lor, precum și creștinii conduși de ei, se depărtează de la slujirea și împărtășirea cu preoții și ierarhii noștri, din ură, mândrie, răzvrătire și neascultare.
f) Botează și cunună a doua oară, săvârșind o mare erezie și greșeală dogmatică; Can. 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stiliștii nu au Sfântul și Marele Mir, pentru că nici episcop nu au care să li-l sfințească, și din această cauză ung copii cu untdelemn de prin candele, când îi botează, și prin aceasta falsifică botezul și duc în eroare pe creștinii care dau copiii pe mâna lor ca să-i boteze.
g) Au rupt legătura duhovnicească cu ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Române; Canonul 31 al Sfinților Apostoli; 13, 14 și 15 ale Sin. I și II din Constantinopol; 6, II Ec.; 3, III Ec.; 18, IV Ec.; 31 și 34, Trulan; 5, Antiohia; 10, 11, Cartagina.
h) Hulesc și defaimă patriarhii, episcopii și preoții Bisericii care țin stilul nou, numindu-i „catolici”, „lipsiți de har”, „eretici”, căzând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39 Apostolic; 18, I Ec.; 8, IV Ec.; 34 Trulan; 58 Laodiceea; 7 Cartagina.etc.
i) Au făcut mănăstiri fără aprobarea Sfântului Sinod.
j) Preoții stiliști se duc prin sate străine și fac slujbe pe ascuns, fără să țină seama de aprobarea episcopului locului și a parohului din acele parohii, căzând prin aceasta sub osânda canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7, I Ec.; 2, 3, II Ec.; 8, III Ec.; 28, IV Ec.; 36, 39 Trulan; 9 Antiohia.
Și acestea sunt câteva din greșelile și abaterile canonice ale celor ce țin stilul vechi în țara noastră.
Stiliștii sunt considerați schismatici, adică dezbinați de Biserica Ortodoxă, căci au călcat legile bisericești administrative, organizându-și mănăstiri și biserici deosebite, fără aprobarea Sfântului Sinod. Iar dacă îndrăznesc să boteze a doua oară, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic și alte canoane.
Și acești stiliști care sunt nesupuși Bisericii până în ziua de azi, rămân o fracțiune schismatică. Dar să se știe căci calendarul în decursul istoriei a mai fost schimbat de cinci ori până acum, și când va fi nevoie, iar o să se schimbe.
10. Tudoriștii
Sunt numiți așa după numele întemeietorului sectei lor, Tudor Popescu, fost preot ortodox în București, la biserica Sfântul Ștefan, zisă „Cuibul cu barză”. Ei alcătuiesc singura sectă înființată la noi în țară din sânul Bisericii Ortodoxe Române.
Tudor Popescu, originar din județul Prahova, ca paroh la „Cuibul cu barză”, era un preot zelos și conștiincios. Însă prin anul 1919 începe să alunece, fiind împotriva cultului sfinților. Totuși, încă pe la sfârșitul anului 1923, susținea că el nu s-a lepădat de doctrina Bisericii Ortodoxe. Rătăcirile lui se înmulțesc și se accentuează, mai ales după ce se împrietenește și colaborează cu ierodiaconul D. Cornilescu, molipsit de protestantism .
Acesta îl introduce în literatura protestantă, din care își alimentează din ce în ce mai mult predicile. Având darul vorbirii, prin predicile lui patetice atrage tot mai mulți credincioși la Biserica „Cuibul cu barză”. Împreună cu D. Cornilescu organizează și cursuri de seară, adunând credincioși în fiecare marți seara la școala de lângă „Cuibul cu barză”.
Predicile din biserică și conferințele de la școală, precum și publicația „Adevărul creștin” și alte broșuri scoase de Tudor Popescu și D. Cornilescu, vădeau tot mai mult intențiile lor de a se înstrăina de Biserica Ortodoxă. Ei începuseră chiar să scoată din serviciile divine rugăciunile și otpusturile care cuprind ceva din cultul sfinților și al Sfintei Fecioare Maria. Totuși în teorie susțineau că sunt ortodocși. În cele din urmă însă, lepădară și Sfintele Taine, cultul sfintelor icoane etc., devenind cu adevărat sectari.
Sfântul Sinod, sesizat de rătăcirile de la „Cuibul cu barză”, l-a caterisit pe preotul T. Popescu (sentința 152 din 2 aprilie 1924). D. Cornilescu rupsese deja orice legătură cu Biserica și plecase în străinătate, unde se pare că s-ar fi căsă-torit, dând dovadă de câtă vocație avusese pentru monahism.
După caterisire, Tudor Popescu a făcut tovărășie cu anglicanul Adeney, șeful școlii anglicane din București. În această școală și-a fixat activitatea de propagandă, câștigând aderenți printre care și câțiva preoți și scriitorul D. Nanu. Tudor Popescu a cerut de la Ministerul Cultelor autorizație pentru a-și exercita cultul în libertate. Ministerul Cultelor i-a dat autorizația însă numai pentru conferințe religioase. Dar T. Popescu – pe lângă conferințe – practica și diverse acte de cult ca: citiri biblice, rugăciuni, cântări etc., ajungând cu timpul să aibă și casă de rugăciune.
Tudoriștii rătăcesc cu următoarele:
a) Nu admit cultul sfinților, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaște, socotind că rugăciunile pentru morți n-au nici un rost;
b) Întrebuințează Biblia tradusă de D. Cornilescu;
c) Nu admit Sfintele Taine, socotind că nici Botezul nu este o taină, deoarece nu iartă păcatul strămoșesc. De aseme-nea, zic că nici preoția nu este o taină; oricine poate boteza, cununa etc.;
d) Mântuirea se obține numai prin credința în Iisus Hristos, Care a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Credința produce nașterea din nou a omului, iar aceasta constă în iertarea păcatelor și în împărtășirea cu Sfântul Duh;
e) Mântuirea are trei fețe:
• pentru trecut: iertarea păcatelor și scăparea de osândă;
• pentru prezent: izbăvirea de sub puterea păcatului;
• pentru viitor: izbăvirea de prezența păcatului;
f) Botezul este aplicat și copiilor, însă nu este o taină, ci doar un simbol.
Alte puncte de credință sunt tot la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectă prea recentă, n-a ajuns să-și cristalizeze o învățătură unitară într-o mărturisire de credință mai mult sau mai puțin completă. Doctrina lor este un amestec de învățături protestante, fără a avea ceva nou și original. De asemenea, n-au nici o organizație proprie, ci doar câteva orga-nizații destul de slabe și puțin numeroase. Cultul constă, ca și la toate sectele, din predici, cântări, citiri biblice și rugăciuni .
11. Teosofii
Numele lor provine de la învățătura pe care o numesc teosofie, adică înțelepciune divină. Locul de baștină al teosofiei este probabil India, timpul apariției ei fiind îndepărtat.
În Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datorită rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri ușoare, conștientă de starea păcătoșeniei sale. În urma unei călătorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New York, unde intră în legătură cu spiritiștii. Făcând cunoștință cu colonelul J. Olcott, înființează la New York, împreună cu acesta, o societate teosofică. Din New York, H. P. Blavatsky pleacă în India, unde a convertit un baron, – de Palme –, care la moartea sa lasă societății teosofice o avere considerabilă.
Teosofia a pătruns și la noi, centre teosofice mai însemnate fiind la București (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea Nenițescu etc.), Craiova, Timișoara ș.a. Teosofii sunt împărțiți în câteva secte greu de deosebit una de alta. În general se apropie de spiritiști, cu care uneori pot fi ușor confundați. Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate pătrunde numai în clasa cultă.
Temeiurile învățăturii teosofice sunt expuse în cartea „Secret doctrine” (Doctrina secretă).
Iată câteva puncte din doctrina teosofică:
a) Legea generală a naturii este legea karmei, pe baza căreia fiecare faptă are urmări, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activități, iar acestea la rândul lor devin iarăși cauze ale altor fapte și așa mai departe, până ce urmează liniștea deplină, în care încetează orice activitate.
b) Sufletul după moarte se reîntrupează (reîncarnează) de mai multe ori spre a se curăți, până când ajunge desăvârșit și egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfecțiune este Nirvana, sau suprema fericire și constă în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesară tuturor, în scopul purificării și perfecționării.
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viață în alta. Pe patul de moarte, omul chiar își poate alege părinții din viața în care urmează să se reîncarneze. Când omul moare, sufletul părăsește corpul fizic și îmbracă un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o formă infinită și devenind astfel o ființă eterică, fără sex;
d) Tot ce există, există în mod necesar, căci evoluează spre bine;
e) Nu există iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evoluția sufletului în șirul de vieți prin care trece, până ce ajunge în Nirvana. Suferințele prin care evoluează omul în diferitele lui vieți către Nirvana, acesta este iadul;
f) În Nirvana toți vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în natură.
h) Nu există îngeri răi sau diavoli. Mânia, invidia, răutatea, deșertăciunea, răzbunarea, etc., iată dracii din noi; alții nu mai există;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu și Răscum-părător al lumii, pentru că oamenii se răscumpără singuri, purificându-se prin reîncarnări. El a fost numai o pildă de perfecțiune;
j) Fiecare epocă își are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu gradul de civilizație și de dezvoltare spirituală a ei. Astfel a fost Buda în epoca lui, apoi în altă epocă Iisus Hristos, iar acum, în epoca modernă, când doctrinele lui Buda și Hristos au rămas neîndestulătoare și acum, când se cere un nou mântuitor cu o doctrină mai potrivită nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este Krishnamurti;
k) Se înlătură dogmele și autoritățile bisericești;
l) Orice religie, într-o oarecare măsură relativ mică, este expresia voinței lui Dumnezeu și descoperă o oarecare parte de adevăr. Iar teosofia este adevărul curat și întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmică, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai există o lume astrală, în care vom ajunge și noi, ce cuprinde locuitori, animale și alte ființe; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate viețuitoarele au suflet nemuritor, și de aceea nu se cade a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisă;
p) Scopul ultim al vieții este „frăția universală”, care nu este un vis, o concepție poetică, ci o condiție esențială și de aceea trebuie să existe;
r) Scopul pe care îl urmărește teosofia este de a forma un sâmbure de înfrățire universală, fără deosebire de rasă, limbă, credință etc. În societatea teosofică poate intra oricine, de orice credință;
s) Limbajul tehnic și ideile fundamentale ale teosofilor provin, după ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi transmis prin viu grai până azi, întreagă și neschimbată, chiar cu magia și astrologia ei.
În toată doctrina teosofică, influența budismului este vizibilă și covârșitoare, teosofia fiind mult mai apropiată de budism decât de creștinism. Cu creștinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o sectă creștină, ci o sectă religioasă și filosofico-mistică, ivită și printre creștini, având la bază un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.
12. Spiritiștii
Denumirea le provine din faptul că prin anumite experiențe fac comunicări cu spiritele (sufletele) morților. Ca și teosofii, sunt o sectă religioasă filosofico-mistică, având o doctrină foarte îndepărtată de cea creștină, deși ei pretind a fi creștină.
Testamentul Vechi face amintire de practici spiritiste, ca de pildă de cazul lui Saul cu vrăjitoarea din Endor (I Regi 28, 7–20; IV Regi 21, 6, ș.a.). Ele însă erau interzise cu asprime, ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9–12). Spiritismul s-a practicat chiar și în primele veacuri creștine, începând de la Simon Magul (Fapte 8, 9) și de la vrăjitorul Elima (Fapte 13, 8); desigur a fost practicat între păgâni și în continuare, până târziu, am putea spune până în zilele noastre. Deși spiritismul nu este în spiritul doctrinei ortodoxe, totuși, mulți creștini s-au molipsit de el, practicându-l alături de creștinism. Spiritismul vechi s-a întemeiat pe practici și experimente, fără a avea o doctrină cristalizată. Abia spiritismul modern încearcă să aibă o atare doctrină, deși nu chiar unitară.
Spiritismul modern își are începuturile în America de Nord. Prin 1846, în locuința unui creștin, numit Weckman, din orășelul Hydesville, statul New York, au început să se audă pocnituri misterioase în mobilă, uși, pereți etc. Neputând afla cauza lor, Weckman se mută în altă locuință, iar în locul lui, în 1847, se mută familia Fox. Pocniturile continuară, până ce noii locatari începură a susține că în spatele ciocăniturilor se află un spirit care le-ar transmite mesaje necunoscute. La această clară înșelare demonică au fost atrase după aceea o mulțime de oameni, mai întâi din America și apoi din Europa.
În România au căzut în rătăcirea spiritistă, printre alții B. P. Hașdeu și Dr. Istrati.
Doctrinarul spiritismului este juristul și medicul Hippolyte de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec. Cartea lui „Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este socotită ca biblia spiritiștilor. Spiritiștii n-au o doctrină unitară, deși fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicări de la spiritele cele mai luminate.
Ei însă au câteva puncte comune, cum ar fi:
a) Dumnezeu este mărginit; El Și-a primit existența din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect, o asociație infinită de spirite divine, devenite, printr-o lungă evoluție, perfecte și luând toate la un loc forma de sferă, cea mai desăvârșită formă din univers;
b) Mai sunt și alți dumnezei, inferiori și subordonați Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare, sistem planetar și planetă își are dumnezeul său, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu nu este Atotștiutor, decât numai indirect, prin informațiile pe care le primește de la ceilalți dumnezei, pe calea undelor și pe care aceștia le-au primit de la spiritele mai desăvârșite. Dumnezeii solari poartă numirea de fii ai lui Dumnezeu (nu însă și cei planetari);
c) Există mai multe Sfinte Treimi. Așa de pildă o alcătuiesc Dumnezeul central, cel solar și cel planetar. Aceasta este treimea centrală superioară. Mai este apoi una, solară, inferioară aceleia, iar alta, planetară, inferioară celei solare. De altfel toate forțele din lume, lucrează treimic, căci forța treimică: pozitivă, negativă și neutră, este întâlnită peste tot;
d) Dumnezeu este numai un Arhitect, iar nu creator al lumii, căci lumea nu este creată din „nimic”, ci este făcută din ceva ce a existat mai înainte și care în ultima analiză este aceeași cu Dumnezeu. Din acest „ceva” Dumnezeu a format o materie vie – primul eter sau fluid –, din care au fost făcute apoi toate câte există în lume;
e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite evoluează prin reîncarnări și apoi prin evoluție spirituală, cum evoluează îngerii, până când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile cerești există spirite: pe unele mai mult, iar pe altele spirite mai puțin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa între oameni, pentru a grăbi evoluția acestora;
f) Există patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt despărțite unul de altul printr-o materie fluidică și sunt create de Dumnezeu, din substanța preexistentă, sau din El însuși. Dumnezeu creează și astăzi, nu însă direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creează, suferă și El, pentru că nu există creație fără durere;
g) Există și providență divină, dar tot indirectă;
h) Iisus Hristos este un spirit superior și este dumnezeul solar al nostru. La această treaptă a ajuns și El prin evoluție. Hristos nu a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie să-și ispășească singur păcatele sale, după dreptate, sau după legea talionului. Dacă El ne-a învățat să iertăm, a făcut-o în favoarea victimei, pentru ca aceasta să nu mai caute într-o altă viață răzbunarea cuvenită;
i) Biserica nu este infailibilă. Ea a greșit de multe ori și nu poate să mântuiască pe nimeni prin taine sau altceva, mântuirea făcându-se prin reîntrupări și evoluție;
j) Duhul de om, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante și animale, până a devenit duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, până a ajuns la forma de om;
Perispiritul este compus din două corpuri: unul astral și altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din două părți: una cărnoasă și alta eterică, o copie a celei cărnoase, numită de aceea și dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;
k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreună cu perispiritul;
l) Odată despărțit de trup, spiritul este dus până acolo unde sunt și alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral și intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pământ și pot să-i influențeze. Unele sunt bune (îngerii păzitori), altele rele (dracii);
m) După o anumită vreme, spiritul se reîncarnează, spre a se purifica și evolua. Reîncarnarea, precum și locul, familia, starea, sexul și alte condiții ale reîncarnării, sunt hotărâte de spiritele superioare; tot de acestea sunt hotărâte și durata vieții și întâmplările din ea, toate în conformitate cu faptele lui din viața dinainte, în scopul ispășirii și al evoluării;
n) Nu au temple sau case pentru cult.
După toate aceste învățături și practici, sunt mulți spiritiști care susțin totuși că spiritismul reprezintă cea mai autentică doctrină a lui Hristos. În fond însă spiritismul nu este altceva, decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism și creștinism .
*
**
Din această scurtă privire istorică de mai sus asupra sectelor, rezultă următoarele concluzii:
1. Toate sectele sunt de dată recentă, căci istoria nu le cunoaște, după cum – poate tocmai de aceea – nici ele nu cunosc și nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuități apostolice – de la Apostolii Domnului – și n-au în ele garanția adevărului.
2. Aproape toate sectele au fost născocite de oameni neînvățați, sau cel puțin fără o pregătire îndestulătoare, necesară înțelegerii și aprofundării Scripturii. Pregătirea lor nu le-ar fi putut garanta competența tâlcuirii nici măcar a unui articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de iluminați sau prețioși s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele religiei cam cu aceeași competență cu care ar vorbi lăcătușii în numele agriculturii, semidocții și analfabeții în numele științei și al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul că doctrinele lor n-au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea și aprofundarea Bibliei, ci dimpotrivă, au dat dovadă numai de nepricepere și de misticism fanatic și bolnăvicios.
3. Cele mai multe secte din țara noastră sunt de proveniență străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit împotriva neamului nostru românesc.
4. Unele s-au născut din liberalismul protestant, ca reacție împotriva îngrădirilor dogmatice ale Bisericii catolice, iar altele provin dintr-un habotnicism care n-a fost mulțumit cu gradul de pietate și disciplină al Bisericii Ortodoxe .
5. Fiecare sectă a căutat să aducă ceva nou, propriu numai ei, prin care să se caracterizeze și să se deosebească de toate celelalte secte.
6. Fiecare sectă aparte, precum și toate la un loc, sunt numai forme diferite de manifestare ale neînlăturatului sectarism, care de veacuri a bântuit și a hărțuit Biserica lui Hristos și apoi cu rușine s-a stins prin puterea și înțelepciunea lui Hristos, Care este Capul și Mirele Bisericii.




EREZII ȘI
ÎNVĂȚĂTURI PĂGÂNE

Imediat după schimbările din 1989 și-au făcut apariția în țara noastră mesageri ai diferitelor secte și mișcări paracreștine, care au înflorit în «lumea liberă».
New Age (Noua Eră)
Una din mișcările cele mai amenințătoare pentru creștinism, foarte puțin cunoscută la noi, este New Age. În mare măsură mișcarea este influențată de ideile Societății Teozofice, întemeiată în 1875, la New York, de rusoaica Helena Petrovna Blavatsky. New Age încorporează deja mii de organizații din lume, având ca prim plan construirea unei „noi ordini a lumii” ce urmărește în final controlul asupra lumii.
Mișcarea a declarat intențiile de făurire a „noii ordini a lumii” în 1975, activând în ascuns până atunci. Amintim câteva din principiile „Noii Ere”: stabilirea unui sistem economic mondial unic; o taxă universală; o autoritate mondială care să controleze proviziile de hrană ale lumii; datoria de a subordona viața personală unui directorat universal; arianismul, adică supremația rasei Vestului; avortul, însămânțarea artificială, limitarea și controlarea numărului de copii; purificarea – acțiune de exterminare a celor ce nu vor accepta ideile mișcării, etc.
New Age câștigă, mai ales în Apus, tot mai mulți simpatizanți și adepți prin afișarea de activități pacifiste, ecologiste, urmărirea unei alimentații sănătoase și condiții fizice perfecte, prin practici oculte, în mare parte de proveniență orientală, ca: meditația transcedentală, yoga, terapii de relaxare, hipnoză, vindecare psihică, vedenii ș.a. Drogurile sunt considerate ca «unelte de transformare». Urmărește o „nouă ordine” a lumii, care va sta sub semnul zodiei Vărsătorului, ordine ce vizează o totală răsturnare a valorilor lumii actuale, prin tendințe de relativizare a adevărului, a identităților, de împăcare a contrariilor, de sincretism, etc. În această lume înțelesurile noțiunilor de bine și de rău vor fi descompuse și pierdute, iar Lucifer stăpân.
Mișcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei prin zeități păgâne reînviate, promovează credința în O.Z.N.-uri și în ființe extraterestre. Actul religios central al Mișcării New Age este «inițierea», actul de consacrare lui Lucifer care este „Conducătorul Omenirii”.
Folosește ca simboluri zvastica, numărul 666, curcubeul ș.a. Între mijloacele de răspândire și acomodare cu ideile sale amintim: muzica (mari concerte în aer liber cu «staruri» ale muzicii moderne), casete audio, video, literatură și filme, în special de ficțiune (E.T., Războiul Stelelor ș.a.), jocuri pe calculator și jocuri de societate, etc.
Ideile Mișcării New Age susțin erezii și rătăciri ca: Martorii lui Iehova, Mormonii, Moon, Bahai, Yoga ș.a., organizații internaționale ca: O.N.U., U.N.E.S.C.O., Consiliul Internațional al Bisericilor, Comisia Trilaterală, Francmasoneria, Green Peace, Mișcarea Feministă, etc.
New Age este un curent care tinde să integreze toate mișcările spiritualiste și religiile existente astăzi în lume, de la satanism la yoga și de la reînvierea miturilor păgâne la credința în OZN-uri. Concepții contradictorii își găsesc locul în această paradigmă deoarece ideea centrală este că toate formează un întreg în interiorul căruia fiecare religie sau sectă își are locul ei. Această idee este falsă, întrucât Adevărul absolut nu poate fi compus și contradictoriu, el este Unic și Personal în Iisus Hristos.
Mișcarea își croiește porți de intrare și în România, în special în cercuri din marile centre universitare. Dar iată câteva exemple de componente ale New Age-ului:
1. Biserica unificării
Numele complet al acestei secte este „Asociația Sfântului Duh pentru Unificarea Creștinătății Mondiale”. A fost înființată de coreeanul Sun Myung Moon. Secta a luat proporții începând cu 1971, an în care Moon se stabilește în America. Acesta pretinde că a avut o viziune și că a fost însărcinat de Dumnezeu să continue lucrarea Mântuitorului Hristos pe care Acesta n-a mai putut-o îndeplini pentru că a fost răstignit. Moon se socotește pe sine ca al doilea Mesia sau al treilea Adam, care va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de unificare a omenirii. Prin nașterea lui și mai ales prin constituirea „familiei adevăraților părinți”, pe care a format-o el prin căsătoria cu o tânără de 18 ani, zic ei că s-a intrat în Noua Eră, în Epoca de Aur, a regenerării neamului omenesc.
„Domnul” și „mesia” acestei epoci este Moon. Secta promovează cultul lui Moon, numindu-l «părinte», așa cum îl numesc și pe Dumnezeu. Mai spun că Biblia nu este completă, ea trebuie întregită cu cartea lui Moon, „Principiile Divine”.
Secta număra aproximativ două milioane de adepți, cu toții puși în slujba necondiționată a «părintelui» lor și a «familiei adevărate».
De menționat că Moon, ajungând a fi deținătorul unor averi fabuloase, proprietarul unor mari întreprinderi, desfășoară o activitate mascată, prin intermediul unor organisme internaționale create de el, care aparent nu au nimic de-a face nici cu Biserica, nici cu credința, ca de exemplu: Congresul internațional pentru Unitatea Oamenilor de Știință (ICUS), Academia Profesorilor pentru Pacea Mondiala (PWPA), Congresul Mondial al Mijloacelor de informare în masă (WMC), Fundația Internațională pentru Ajutor și Prietenie (IRFF). Numărul acestor organizații depășește în toată lumea cifra de 100. Sunt atât de ascunși, încât reușesc să aducă la congresele acestor organizații chiar teologi ortodocși, după mărturia unui specialist grec. Nu-i de mirare deci, că în ultimul timp «teologi» ai Bisericii Unificării au conferențiat în două rânduri, după 1990, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi creștini și încearcă să «încreștineze» și pe alții.
2. Mormonii
Mormonii organizați într-o așa-zisă „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților ultimelor zile”, au apărut în America, în anul 1830. Întemeietorul sectei este Joseph Smith Jr. Acesta ar fi fost beneficiarul unor «descoperiri», după cum urmează: în anul 1820 i se arată că toate confesiunile creștine, toate sectele pe care el le cunoscuse – Presbiteriană, Metodistă, Baptistă – sunt greșite și nu trebuie să urmeze nici una. În 1823 i se arată un personaj ca un înger, numit Moroni, care declară în „vedenia” respectivă că este fiul lui Mormon (de la care se va trage ulterior numele sectei), susținând că Mormon ar fi fost un profet apărut pe continentul american în secolul IV d. Hr. Acesta avea să-i dea o însărcinare din partea lui „Dumnezeu”. Apoi i-ar fi vorbit de o carte, scrisă pe plăci de aur, cuprinzând istoria foștilor locuitori ai continentului american, dar și „Evanghelia veșnică” în întregime, după cum ar fi fost predată de Mântuitorul vechilor locuitori. Lui Smith i se îngăduie să intre în posesia cărții abia peste 4 ani, deci în 1827, când începe traducerea ei, fără să fi cunoscut limba în care aceasta era scrisă – zicând că era un amestec de egipteană, chaldeeană, asiriană și arabă, fără ca o altă persoană în afară de Joseph Smith să o fi văzut vreodată. După ce Smith a tradus cartea, îngerul care îi apăruse în vedenie a venit și a luat acele plăci de la el, așa că acum nu mai există nici o mărturie autentică a provenienței textului la care ei fac referință permanent (Cartea lui Mormon).
Apoi pretind că în 1829 ar fi venit trei din apostoli și l-ar fi hirotonit pe J. Smith, care la rândul lui îl hirotonește pe Oliver Cowdery, astfel cei doi devenind primii membri ai viitoarei secte. În 1844, Joseph Smith este ucis, succesorul lui fiind Brigham Young. Acesta se instalează împreună cu adepții săi în Salt Lake Valley, Utah, în Vest, într-un ținut sălbatic, care a devenit actualmente centrul internațional al mormonilor cu capitala la Salt Lake City.
La moartea lui B. Young numărul mormonilor ajunsese la 150.000 , la sfârșitul secolului trecut (1898) erau 254.000 , iar astăzi sunt peste 4 milioane de mormoni în toată lumea. (Concise Guide..., p. 86).
Mormonii se folosesc de 4 cărți: Biblia, al cărui text după părerea lor a fost atât de poluat și pervertit de-a lungul secolelor, încât cu greutate mai poți afla un verset în forma lui originară; de aceea ei se sprijină mai mult pe celelalte cărți «sacre», Cartea lui Mormon, pe care o socotesc a fi „Cuvântul lui Dumnezeu”, Învățătură și testamente, care conține 138 de revelații, toate fundamentând învățături specifice ale mormonilor și Mărgăritar de mare preț. Șeful sectei este considerat și profet și președinte.
Doctrina mormonilor este un amestec de elemente creștine, budiste, iudaice, gnostice, teosofice, etc., încât cu greu ar putea cineva să-i mai socotească creștini, deși folosesc principalele puncte de doctrină ale creștinilor, toate însă răstălmăcite. Mormonii sunt de fapt politeiști și sincretiști. Ei cred în mai mulți dumnezei. După credința lor, Dumnezeu Însuși a fost la început om, un om ca toți ceilalți, care a devenit Dumnezeu așa cum vor deveni și alți oameni. Mântuirea este condiționată de credința în Iisus ca Hristos, în Joseph ca profet, în Brigham ca succesor al acestuia. În cele din urmă cel care dă «pașaport» pentru împărăția lui Dumnezeu este Jopseph Smith, zicând că: „Nici un bărbat și nici o femeie nu va intra în împărăția cerească a lui Dumnezeu fără consimțământul lui Joseph Smith”.
Mormonii sunt o sectă apocaliptică.
Adepții lor se cred sfinți pământeni și se cred chemați să salveze întreaga umanitate.
Cercetează registrele din primării, oficii de stare civilă, parohii, declarând că vor să-i „boteze” și pe cei morți, pentru a beneficia și cei morți de apartenența la secta lor, și astfel de viața veșnică.
Sunt selectați de preferință în rândul tinerilor, în special studenți.
Duc o viață austeră, nu beau, nu fumează, dar acceptă poligamia.
Dau 10% din tot ceea ce câștigă comunității, pentru o așa-zisă „pensie a eternității”. Toate fondurile se adună în SUA, de unde sunt distribuite unde cred ei. Au un deosebit zel misionar, activând în ultimii ani cu preferință în Europa de Est. Sunt prezenți și în România, având centrul în București. Misionarii, care sunt băieți și fete între 19-26 de ani, pot fi recunoscuți prin ecusonul pe care îl poartă la piept.
3. Baha’i
După 1989 și-a intensificat prozelitismul la noi „noua religie”, Baha’i. Întemeietorul și marele profet al acesteia este Baha’u’llah, născut în Teheran, capitala Iranului. Acesta – zic ei – fusese profețit de Bab, care ar fi fost un fel de premergător a lui Baha’u’llah. Noua religie este caracterizată de cel mai puternic sincretism religios al istoriei. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este socotit a fi doar un profet între ceilalți. Marii profeți și întemeietori de religii sunt socotiți de bahai ca mesageri ai aceluiași Dumnezeu, pentru diferite epoci istorice: „Din epocă în epocă, câte un mare Revelator al lui Dumnezeu – un Krishna, un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Mahomed – apare în Orient, ca un soare spiritual, pentru a lumina inimile întunecate ale oamenilor și a le trezi sufletele adormite”.
Bahaii afirmă că adevărurile etice și relațiile sociale, păstrate de la vechile religii sunt perimate azi, de aceea este nevoie de a asculta și a face parte din noua religie. „Marele educator” s-a stins din viață în 1892, după o lungă perioadă de întemnițare, în urma unui atac de febră, încredințându-l prin testament pe fiul său, Abdu’l-Baha, ca reprezentant și interpret al tuturor învățaturilor și scrierilor sale.
„Noua religie”, bahai, are astăzi un virulent caracter prozelitist în întreaga lume.
4. Yoga
Yoga nu este o simplă gimnastică nevinovată, cum vrea să se înțeleagă la prima vedere, ci o practică păgână, vrăjitorească, prin care se invocă în mod conștient sau inconștient forțele malefice (dracii), prin acele mantre din limba sanscrită pe care mintea nu le înțelege (Mantra = vers vedic cu valoare magică, adică vrăjitoresc).
Yoghinii cred în zei și se închină lor (nu cred în Dumnezeul creștinilor).
Pentru ei omul este o manifestare a unei zeități, nu o creație a lui Dumnezeu ca persoană.
La ei noțiunile de bine și de rău sunt relative și iluzorii.
Mai zic că destinul (karma) fiecăruia trebuie „ispășit” într-un număr (ciclu) oarecare de vieți. Apoi printr-o depersonalizare completă și prin „meditație și asceză” omul trebuie să-și realizeze singur transcendența, ei afirmând că totul stă în puterea omului și că resursele necesare se găsesc în sine).
Tot sistemul yoga se bazează pe demonica idee a identității dintre om și Dumnezeu (în sensul că sufletul și Dumnezeu sunt de aceeași natură). La această falsă identitate trebuie să ajungă yoghinul - bolnav de mândrie, în stările lui de așa-zisă meditație spirituală.
4.1. „Yoga creștină”
Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând naștere, mai ales în America, nenumăratelor secte și mai ales nenumăratelor forme de terapii, care nu-și afirmă nici un conținut religios.
Esențială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditația la care trebuie să se ajungă. Trebuie însă să se știe că cel care nu urmărește decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale și chiar experiențe, de care nici măcar nu este conștient.
Prin anii 50, un călugăr francez benedictin și-a notat experiențele încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creștină .
Bineînțeles că această idee de yoga «creștină», este idee păgână, căci scopul acestei practici este de a folosi tehnica yoga sub numele de «meditație creștină», pentru a obține efecte de relaxare, mulțumire și pasivitate mentală, care să favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor și experiențelor cu finalitate demonică.
De asemenea ei cred că exercițiile pe care le practică ar produce un efect de un calm excepțional, în timp ce starea euforică pe care o produce yoga, o numesc stare de sănătate, care le-ar îngădui să facă mai mult bine, în planul fizic și spiritual.
Înșelăciunea este așa de mare, încât călugărul catolic ce practica yoga scria că: „Persoana relaxată este gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt și să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu, binevoiește să o lase să simtă”, crezând că această «cuprindere» este cea mai înaltă formă a contemplării creștine. Și astfel credea că „în fiecare zi exercițiile și întreaga disciplină Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos”, totodată zicând că „foamea de Dumnezeu crește în permanență, la fel și setea de dreptate și dorința arzătoare de a fi creștin în adevăratul sens al cuvântului”.
Oricine înțelege natura înșelăciunii diavolești sau a falsei experiențe duhovnicești. Potrivit Sfântului Ignatie Brancianinov, există două forme principale de înșelăciune diavolească. Prima și cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual și să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curățit de patimi, bazându-se exclusiv pe înțelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruiește «viziuni» pe măsură.
Există însă și o formă de înșelăciune diavolească mai obișnuită și mai puțin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie episcopul Ignatie, „atunci când inima dorește și se străduiește să obțină bucuria cugetărilor sfinte și dumnezeiești, nefiind încă pregătită pentru ele”. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale și pe vrednicia sa, cel care nu se ține strâns de învățătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte «tradiții», pe baza căreia își formează propria concepție de viață, acela este stăpânit de înșelăciune diavolească.
În descrierea acestei mostre de „Yoga creștină” se identifică tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăcește, fie în direcția religiilor păgâne, fie în cea a experiențelor «creștine» sectare.
În amândouă aceste direcții avem de-a face cu aceeași „deschidere” și cu aceeași dorință de a fi „cuprins” sau „apucat” de un „duh”; aceeași căutare, nu de Dumnezeu, ci de „consolări spirituale”, aceeași auto-intoxicare care este luată drept „stare de grație”; aceeași ușurință de necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ” și „mistic”; aceleași „revelații mistice” și stări pseudo-spirituale.
Orice persoană, cât de puțin avizată asupra trăirii duhovnicești ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creștin” este victima unor demoni mai mărunți, care îi pândesc pe căutătorii de „experiențe spirituale”. El a căzut pradă propriilor sale „închipuiri religioase”, produse de o minte bolnavă și de o inimă total nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra înșelăciunilor drăcești.
Iar în ultimele decenii, „meditații yoga” pe teme biblice se practică într-un număr important de mănăstiri romano-catolice.
Nici o ramură din yoga nu are nimic comun cu practicile creștine, deși se vehiculează o legătură între rugăciunea lui Iisus și așa-numita „yoga creștină”, ci dimpotrivă, sunt împotriva creștinismului, împotriva poruncilor lui Dumnezeu; cum este și cazul practicii Tantra-Yoga (desfrâu în comun), care este practicată din nefericire și în țara noastră de un număr de tineri, sub conducerea „spirituală” – ca să nu zicem demonică – a lui Gregorian Bivolaru și care practic a distrus mii de tineri naivi și creduli.
„Sunt unii oameni care numesc comuniune mistică plăcerea trupească săvârșită în comun... Părtașii la desfrânare, frații destrăbălării, falsifică cuvintele lui Dumnezeu! ...Acești oameni, de trei ori ticăloși, îmbracă în cuvinte sfinte comuniunea trupească și afrodisiacă și cred că ea îi urcă în împărăția lui Dumnezeu...” .
5. „Zen-ul creștin”
Mulți creștini occidentali, având același sentiment de adâncă nemulțumire față de „creștinismul” occidental, în general, și dorința de a-l îmbogăți cu dimensiunea unei contemplații pierdute, au apelat la practica zen.
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană – din care de fapt și derivă –, deși este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipsește varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respirației, de repetarea unei formule „sacre” după dorință, precum și alte mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul este însă identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii raționale și atingerea unei stări de liniște și de meditație calmă.
Ei consideră că chiar și cei începători în „meditația zen” au posibilitatea să atingă «senzații de comuniune», și să aibă sentimentul unei „prezențe supranaturale”, împreună cu savoarea unei „tăceri mistice”; la fel, susțin că prin zen, starea de contemplație, care le era rezervată doar câtorva „mistici” inițiați, este „lărgită”, astfel încât „cu toții au viziuni și ajung la «satori» (iluminare)”.
Autorul cărții „Christian Zen ”, un preot catolic irlandez, vorbește de o înnoire a creștinismului, afirmând că aceste experiențe pot fi dobândite de oricine, fie el creștin sau necreștin. Și cu adevărat, la o Convenție pe temele meditației Zen, care a avut loc lângă Kyoto, autorul spune că: „Lucrul surprinzător a fost absența desăvârșită a unei credințe comune, care să-i unească pe cei prezenți. Pe nimeni nu interesa câtuși de puțin ce credea sau ce nu credea celălalt și nimeni nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui Dumnezeu”.
Experiențele de „iluminare” avute de cei ce practică „zen”-ul sunt esențial aceleași cu experiențele „cosmice” întâlnite în șamanism și în multe alte religii păgâne. Autorul cărții citate chiar a fost surprins să constate că experiențele Zen sunt foarte asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a determinat să primească „Botezul Duhului” la una din „întâlnirile harismatice”. Apoi recomandă penticostalilor, pentru a-și „elibera potențialul uman de iluminare psihică”, să practice meditația zazen.
Modul și motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleași ca și în cazul yogăi așa-zis creștine. Deosebirea între „Zenul creștin” și „Yoga creștină” este că primul este mai popular și nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar persoanele capabile să afirme că experiențele agnostic – păgâne, de tip Zen, pot constitui „baza unei reînnoiri mistice creștine”, sunt cu totul străine de adevărata și marea tradiție patristică ortodoxă, care presupune o credință arzătoare, convingeri adevărate și luptă intensă ascetică.
Ignoranța acestui autor devine cu deosebire periculoasă atunci când ea se sălășluiește în cineva chemat să instruiască pe alții și care, la cursurile sale, recomandă studenților săi să experieze „misticismul șezând în poziție zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seară”.
Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul mincinos se află și în persoana câte unui ins, poate bine intenționat, dar ignorant, care, cu convingerea că luptă pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastru psihic și spiritual.
6. Meditația transcendentală
Tehnica de meditație orientală cunoscută sub numele de „Meditație Transcendentală ” (pe scurt MT), a fost adusă în America de un yoghin indian, pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961. Amintim că și grupul de muzică „Beatles” s-a contaminat cu MT, sporindu-i astfel mult publicitatea.
În 1975 mișcarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanți în fiecare lună și cu peste 600.000 de simpatizanți. În toți acești ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în învățământul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, și chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei grecești din America, fiind considerată o formă neutră de „terapie mentală”, compatibilă cu orice practică sau credință religioasă.
Cursurile MT sunt numite „cursuri despre cum să fii fericit fără să încerci cu adevărat”. Maharishi însuși le numește tehnici care sunt foarte ușoare, fiind aspru criticat de alți yoghini hinduși pe motivul că vulgarizează vechea tradiție indiană Yoga și că pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare.
În scopurile, premisele și rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de „Yoga creștină” sau de „Zen-ul creștin”, ci diferă doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor și a întregii sale filosofii, prin ușurința cu care se ajunge la rezultatele dorite.
Ca și ele, ei zic că „MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de înțelegere sau coduri morale și nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale”, zicând și că „ea este pur și simplu o tehnică, care se bazează pe tendința naturală a minții de a căuta fericirea și plăcerea... În timpul meditației transcendentale mintea cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc și mai plăcut în acel moment” și totodată punând accent pe faptul că este esențial ca la început persoana să nu-și folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală.
Tehnica concepută de Maharishi este aceeași în toate centrele MT din lume: După două cursuri introductive, persoana plătește taxa și apoi merge la „inițiere”. În „camera de inițiere”, după ceremonie (care este în limba hindusă), i se cere să se închine de mai multe ori portretului guru-lui lui Maharishi.
Traducerea ceremoniei nu este niciodată dezvăluită celor ce se inițiază; ea este cunoscută doar de învățători și de cei care sunt ei înșiși inițiatori.
Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiționalul ritual hindus de închinare la zei (puja), în care se includ guru-ul zeificat al lui Maharishi și întregul șir de „maeștri” prin care el însuși și-a primit inițierea.
Și iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimțite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care strămoșii săi creștini nu ar fi consimțit niciodată, preferând să fie mai curând uciși în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numește închinare la idoli. În plan spiritual, explicația succesului spectaculos al meditației transcendentale constă în „simpla” comitere a acestui păcat capital și nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.
Odată inițiat, practicantul MT meditează zilnic un anumit timp, lăsându-și mintea să se desfășoare liber și repetând „mantra” cât mai des consideră el necesar; experiențele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.
Hindușii având pretenția că MT nu înlocuiește alte religii, ci „le întărește” pe cele care există deja, indiferent de credința practicanților, mulți pseudo-creștini s-au lăsat înșelați de această practică demonică, gândind că MT le adâncește propria religie și le îmbunătățește cu noi înțelesuri.
MT este o fază a interesului pentru ocultism, din societatea umană în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt și ele grăitoare. Deși în reclamele și publicațiile lor se arată mereu instructori și practicanți zâmbind cu gura până la urechi și plesnind de sănătate, s-au dat publicității multe cazuri de instructori și discipoli MT, care au fost loviți de maladiile obișnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale și nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de natură demonică.
În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă și deci predarea ei în școli este interzisă (textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy ). Această decizie va limita fără îndoială și mai mult influența „MT” în care mulți vor continua poate să vadă o formă de meditație compatibilă cu creștinismul; atitudine care, din păcate, există și constituie și ea un trist semn al vremilor.
7.„Noua spiritualitate” față în față cu Creștinismul
Prezența cultelor orientale s-ar putea exemplifica la nesfârșit; în fiecare an apar culte noi sau variante noi ale altora vechi. Însă ce se remarcă în plus, este că pe lângă cultele specific religioase, se manifestă prezența din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai ales, a așa-numitelor culte de conștiință (culte care se pretind nereligioase).
Aceste grupuri de „terapie mentală” includ organizații, precum „Erhard Seminars Training”, „Rolfing”, „Silva Mind Control” (Controlul mintal Silva), „Lifespring” (Izvorul Vieții), și încă multe alte forme de „seminarii” (întâlniri) și „biorăspuns” , care oferă o „descătușare a tensiunilor” și o „captare a potențialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon „științific” de secol XX, mai mult sau mai puțin plauzibil. De asemenea, se menționează și alte mișcări de „conștiință”, care sunt mai puțin la modă astăzi, de la „Știința creștină” și „Știința mintală”, până la „Scientologie”.
Toate aceste mișcări sunt incompatibile cu Creștinismul. Creștinii ortodocși nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele.
Și iată de ce suntem atât de categorici:
1. Aceste mișcări nu au nici o fundamentare în tradiția și practica creștină, ci sunt pur și simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai puțin diluate, și prezentate adesea ca fiind „lipsite de conținut religios”.
Nu numai că învățătura lor este greșită și în totală discordanță cu doctrina creștină despre viața duhovnicească, dar prin experiențele lor religios–păgâne și prin experimentele lor psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic și la pierderea sufletului pentru totdeauna, știind că fără Hristos și fără Biserică, nu este mântuire.
2. Mai precis, experiențele de „tăcere spirituală” pe care le oferă diferitele tipuri de meditație, fie cele așa-zis lipsite de conținut religios (precum meditația transcendentală, unele forme de Yoga și Zen și cultele seculariste), fie cele cu conținut religios păgân (precum Hare Krishna, „Divine Light Mission”, „Organizația celor 3H” etc.), conduc în întregime într-o zonă spirituală „cosmică” unde partea cea mai profundă a personalității umane intră în contact cu ființe spirituale reale.
Aceste ființe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere față de om .
3. Partea cea mai periculoasă a acestor „inițieri” constă în aceea că ele scapă controlului conștient al voinței omului; astfel, odată „inițiat” în aceste „culte de conștiință”, este adesea cu neputință să te mai opui participării la experiențe psihice nedorite.
Rezultă că „noua conștiință religioasă” este un dușman al Creștinismului cu mult mai puternic și mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experiență în detrimentul doctrinei, atunci însăși învățătura, după care putem distinge și identifica binele de rău, cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale liberă de atac, datorită pasivității și „deschiderii” pe care le exaltă toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana umană în unealtă pasivă a manifestărilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra acestor „culte de conștiință”. Ele dau în vileag evoluția progresivă a acestor experiențe, care la început sunt „bune” sau „neutre”, pentru a deveni în final ciudate, terifiante și în ultimă instanță indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică a unor discipline psihice, precum Yoga, este periculoasă pentru că aceasta derivă din ea și predispune la atitudini și experimente psihice care sunt de fapt scopul inițial și permanent al practicii Yoga.
Puterea de seducție a „noii conștiințe religioase” este atât de mare încât ea se poate înstăpâni chiar și asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt creștini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinațiile artificiale dintre creștinism și cultele orientale la care ne-am referit mai sus, ci, mai grav, este vorba și despre cei care se consideră pe ei înșiși niște creștini înflăcărați. Profunda ignorare a autenticei trăiri creștine din zilele noastre creează condițiile proliferării unei false „spiritualități” creștine, a cărei natură este strâns înrudită cu „noua conștiință religioasă”.
Părinții Bisericii Ortodoxe au stabilit ca: Cei ce practică yoga, zen, bioenergie, radiestezie sau altceva asemănător acestora (care acceptă reîncarnarea, destinul, soarta sau predestinația), să se supună canoanelor pentru vrăjitori, până la îndreptare.
* * *
Pe lângă aceste erezii, secte și mișcări paracreștine și parareligioase prezentate mai sus – noi rezumându-ne doar la prezentarea sumară a celor mai mari și mai cunoscute –, mai sunt și altele, destul de numeroase, care au apărut și în țara noastră, în special după anul 1989, toate având scopul de a amăgi pe credincioșii Bisericii: Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi... Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși (Matei 24, 5, 24).
Ecumenismul
Mișcarea ecumenică, care din 1948 a primit denumirea de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (sau Consiliul Mondial al Bisericilor), este de origine engleză și americană , și își are rădăcinile în lumea anglicană și protestantă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Ea a fost precedată de un număr de organizații anglicane și protestante, care militau pentru apropierea și colaborarea Bisericilor, îndeosebi pentru înlăturarea războaielor dintre popoare.
Au fost mai multe adunări generale ale CEB, unde s-au pus în discuție multe subiecte. S-a arătat și că CEB nu este și nu va trebui niciodată să devină o supra-Biserică, adică nu este Una Sfântă, despre care vorbesc mărturisirile de credință, ci are doar menirea să ajute „Bisericile” spre a-și găsi unitatea în Hristos. Totodată s-a specificat că hotărârile luate, fie de adunarea generală, fie de alte organisme ale consiliului, nu aduc nici o atingere libertății Bisericilor membre, care erau libere să le accepte sau să le respingă.
Însă cu toate acestea, delegații Bisericii Ortodoxe au avut mult de luptat împotriva pretențiilor protestanților de a transforma CEB într-o suprastructură eclezial-universală sau într-un sinod al tuturor Bisericilor și denominațiunilor creștine.
Doctrina oficială a organizației afirmă că „CEB reprezintă o asociație frățească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, după Scriptură, și se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor comună pentru slava singurului Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.”
După zeci de ani de consfătuiri, discuții, întruniri și congrese, se constată că ele sunt departe de a fi realizat unitatea de credință în Iisus Hristos, pentru ca toți creștinii din lume să mărturisească cu o inimă și într-un glas: „Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”.
În afară de Consiliul Ecumenic, mai sunt și alte organizații mondiale care sub masca ecumenismului încearcă să reunească toate confesiunile creștine și necreștine într-o supraconfesiune lipsită de har – și deci lipsită de mântuire - și având ca aspirație numai scopuri sociale.
„Din punct de vedere ortodox, ecumenismul creștin nu poate să fie deci o căutare a unității cu orice preț pe baza unui minim numitor comun; ceea ce-i va uni pe creștini este plenitudinea adevărului, căci Hristos este plenitudinea și niciodată El nu-și va abandona Biserica*. Prezența ortodocșilor în sânul mișcării ecumenice este expresia unui imperativ de iubire frățească față de toți cei ce se reclamă ai lui Hristos, dar această iubire, venită de la Dumnezeu, nu poate să fie o iubire fără adevăr ”.
„Se cere de asemenea membrilor Bisericii Ortodoxe, să fie cu mare grijă ca nu cumva să renunțe la ceva din tradiția noastră milenară, din învățăturile Sfinților Părinți și mai ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite și apărate de atâția sfinți și cu atâta jertfă.
Că dacă Sfinții Părinți întruniți la cele șapte Sinoade Ecumenice și la cele 11 sinoade locale în primele veacuri creștine nu ar fi fost cu mare atenție la apărarea dogmelor și învățăturilor credinței ortodoxe, noi astăzi poate nu mai eram creștini ortodocși. Deci trebuie să fim cu luare aminte ca jertfa sfinților noștri părinți să nu fie zadarnică. Altfel ne pierdem și noi mântuirea și dezbinăm și pe credincioșii Bisericii Ortodoxe atât de statornici, evlavioși și devotați ”.
*
Rezervele ortodoxe față de Consiliul Ecumenic sunt întemeiate pe temerea, conștientă sau inconștientă, de a vedea Biserica Ortodoxă legată de o instituție pe care, de fapt, nu o reprezintă, deși statutele Consiliului și declarațiile reiterate de conducătorii săi afirmă că Bisericile membre își păstrează întreaga libertate, doctrinară și administrativă; căci un pericol și mai mare ar fi să acceptăm relativismul, superficialul și secularismul ca principii ale angajării noastre ecumenice.
Participarea ortodocșilor trebuie văzută bineînțeles în lumina adevărului afirmat cu tărie de Sfinții Părinți ai Bisericii: „În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură și este cu neputință să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică” (Sf. Ciprian al Cartaginei); de asemenea, Fericitul Augustin spune: „Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viața veșnică” „În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia și Amin, Evanghelie, credință și să propovăduiești pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poți să ai exclusiv în Biserica Universală și Dreptmăritoare”. La fel, Sfântul Irineu de Lyon spune: „Unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica și tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul; cei care se depărtează de la Biserică (...) se pedepsesc pe ei înșiși, și tocmai despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că după prima și a doua mustrare îndepărtează-te de ei”.
Este incontestabil că poziția ecleziologică a Bisericii Ortodoxe acordă participării sale o semnificație esențialmente diferită de cea pe care o întâlnim la comunitățile născute din Reformă: ortodocșii și protestanții nu văd în Consiliul Ecumenic aceeași realitate.
Protestanții, pentru care Biserica rămâne esențialmente „o comunitate a păcătoșilor iertați”, consideră în general că dezbinările creștinilor în istorie sunt dezbinări ale Bisericii însăși. Ei zic că unitatea Bisericii despre care vorbește Crezul nu este deplin realizată de nici una dintre confesiunile creștine, ci fiecare dintre acestea trebuie să o caute. Tocmai aceasta ar fi funcția Consiliului Ecumenic: grație lui, Biserica, apropiindu-se de unitate, va deveni mai pe deplin Biserică; ea s-ar „căi” pentru păcatul împotriva unității de care s-a făcut vinovată și ar ajunge astfel la o mai mare fidelitate fată de Dumnezeu. În expunerile lor ecumenice, numeroși responsabili protestanți insistă neobosit asupra necesității ca toate Bisericile să renunțe la orice exclusivism dogmatic, la orice nu putem doctrinar, totodată zicând că: „Într-un anume sens, putem considera Biserica precum o facem în cazul credinciosului individual, despre care se poate spune că este drept și păcătos în același timp...”.
Bineînțeles că ortodocșii nu pot accepta această teologie a Bisericii în același timp „drepte și păcătoase”: taina Bisericii constă, într-adevăr, tocmai în faptul că împreună, oamenii păcătoși alcătuiesc Biserica infailibilă, Trup al lui Hristos, templu al Duhului, stâlp și temei al adevărului. Nu se poate face deci nici o analogie între individ, membru păcătos, și Biserică – Trup al lui Hristos.
Atitudinea protestantă apare ortodocșilor ca o negare a deplinei și realei prezențe a lui Hristos în Biserică, ca un refuz al făgăduinței pe care El a făcut-o ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Acest adevăr deplin este deci prezent într-o Biserică vizibilă, care este unică, sfântă, universală și apostolică, de care celelalte confesiuni creștine sunt despărțite. Unitatea creștină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt și nu o unitate a oamenilor care s-ar fi pierdut în istorie. Această unitate este în Biserica unică ce nu va putea fi divizată de neînțelegerile omenești.
Oamenii nu-L pot împărți pe Dumnezeu și adevărul Său pentru a-l reunifica apoi. Ei pot să le părăsească, apoi să revină la ele. Biserica Ortodoxă cheamă pe ceilalți creștini tocmai la o astfel de reîntoarcere: reîntoarcerea la credința Apostolilor și a Părinților, pe care ea are conștiința de a o fi păstrat pe deplin. Din această perspectivă, Consiliul ecumenic este înainte de toate un loc al întâlnirii, al mărturisirii, al dialogului și eventual al colaborării practice. Participarea ortodocșilor nu semnifică deci că Biserica Ortodoxă, ca realitate dumnezeiască în istorie, poate adăuga ceva esențial la ceea ce are deja, ci semnifică faptul că ortodocșii, ca indivizi – imperfecți și păcătoși – pot să arate celorlalți creștini adevărata cale către unitate. Tot ortodocșii (deși sunt într-o minoritate absolută în mișcare), au reușit să facă să se aprobe declarația că „adeziunea unei Biserici la Consiliul Ecumenic nu implică faptul că, din acel moment, ea consideră propria concepție asupra Bisericii ca fiind relativă... Faptul de a lua parte la Consiliu nu implică faptul că fiecare Biserică trebuie să le considere pe celelalte ca Biserici în adevăratul și deplinul sens al cuvântului...”.
Aceste condiții, exprimate cu absolută claritate, permit Bisericii Ortodoxe să participe la mișcarea ecumenică, fără să renunțe la conștiința că este singura adevărată Biserică și fără să-și modifice atitudinea fundamentală față de alte comunități creștine. Totuși protestanții majoritari în „Mișcare”, dezvoltă o teologie ecumenică proprie, fapt ce a determinat pe ortodocși, în 1950 spre exemplu, să se abțină de la declarația comună și să declare separat: „Credem că doar întoarcerea la credința vechii Bisericii, unită și indivizibilă, a celor șapte sinoade ecumenice, adică la moștenirea comună, neîntinată și neschimbată, poate să ducă la reunificarea dorită de toți creștinii dezbinați. Căci doar comuniunea și unitatea creștinilor în credința comună poate avea ca rezultat comuniunea lor în Sfintele Taine și unitatea lor indisolubilă în iubire, ca mădulare ale unuia și aceluiași trup al Bisericii lui Hristos... Suntem nevoiți să ne declarăm profunda convingere că doar Biserica Ortodoxă a păstrat plenară și intactă «credința împărtășită odinioară sfinților». Nu datorită vreunui merit omenesc, ci pentru că Dumnezeu a dorit să-și păstreze «comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu»” (II Cor. 4, 7).
Făcându-se om în istoria vizibilă, Fiul lui Dumnezeu a întemeiat pe pământ o comunitate vizibilă, posedând în mod tainic plenitudinea harului mântuirii. Această plenitudine este prezentă în fiecare comunitate ce mărturisește adevărata credință. Concepția protestantă după care unitatea și plenitudinea Bisericii aparține fie unui „dincolo invizibil”, fie unui viitor eshatologic, apare ortodocșilor ca o negare a realității mântuirii, ca un refuz a ceea ce Însuși Dumnezeu ne-a dăruit.
Reprezentanții ortodocși au avut libertatea de a-și exprima opiniile în adunările Consiliului Ecumenic, dar consiliul fiind dominat de majoritatea protestantă, ortodocșii nu pot purta o discuție eficace cu aceștia , astfel că organizația alunecă într-o direcție incompatibilă cu principiile ortodocșilor și probabil că va face imposibilă prezența acestora din urmă .
Cititorul va fi putut înțelege ceea ce are poziția ortodoxă original și particular în raport cu creștinii occidentului. Față de protestanți, ca și față de Biserica romană, Ortodoxia se propune ca adevărata Biserică de care creștinii Occidentului s-au separat. Există deci aici un exclusivism la fel de definitiv ca și cel al Romei, dar în numele unei înțelegeri diferite a Bisericii. Dezvoltarea papalității, ce a culminat în dogma infailibilității papale, a conferit romano-catolicismului o structură monolitică și un criteriu permanent al adevărului care, de fapt, este în acord cu o mare suplețe doctrinară și liturgică; Roma cere tuturor creștinilor acceptarea criteriului însuși, mai mult decât pe cea a unui sistem doctrinar.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă, care nu posedă un criteriu infailibil și permanent al adevărului, nici o structură monolitică, ea vede unitatea în comuniunea de credință căreia însăși Biserica – sau mai curând Duhul, mereu prezent în Biserică – îi este criteriul unic. Duhul adevărului sălășluiește în comunitatea credincioșilor legați prin iubire și, dacă el se exprimă natural prin gura celor ce posedă o harismă a învățăturii – episcopii –, el aparține Bisericii în calitatea sa de Trup. Acest Trup este pe deplin prezent oriunde este slujită Euharistia, în fiecare Biserică locală, și nici o putere, doar aceea a Duhului, nu s-ar putea impune de la sine poporului lui Dumnezeu unit în Iisus Hristos.
Creștinul este fundamental liber, liber printr-o adevărată libertate care-i permite să accepte Adevărul pe care Dumnezeu i L-a revelat; el este deci de asemenea responsabil de acest adevăr; el l-a descoperit și l-a păstrat în Biserică, în comuniunea cu Duhul, în supunerea rațională față de autoritatea doctrinară a Bisericii, în legătura de iubire cu frații săi. Această libertate a ortodoxului în raporturile sale cu Dumnezeu face posibil pentru el dialogul cu orice creștin, protestant sau catolic, și-l face să-i atragă pe frații săi dezbinați nu către un „criteriu” oarecare – Roma sau sola Scriptura –, ci către un adevăr viu, către experiența comuniunii liturgice, către Biserică ca templu al Duhului. Însă, pe de altă parte, responsabilitatea cu care se simte personal învestit îl face extrem de sensibil la chestiunile doctrinare. Nu doar că nu va accepta punerea în discuție a dogmelor Bisericii, dar va considera că orice schimbare, oricare ar fi aceasta, în ritul și administrația Bisericii, îl privește personal.
„Libertatea copiilor lui Dumnezeu” este într-adevăr o povară greu de purtat în secolul nostru, tocmai pentru că ea comportă o grea responsabilitate. Totuși, ea constituie una din cheile ecleziologiei creștine. La ea ține înainte de toate Biserica Ortodoxă, având astfel conștiința că apără însăși taina prezenței lui Dumnezeu în comunitatea creștină.
Iar ca o concluzie la acest capitol, redăm aici și opinia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, înregistrată pe bandă magnetică în anul 1992: „…Participarea Bisericii noastre la acest Consiliu Ecumenic trebuie să urmărească un singur scop: să apropie creștinismul mondial de creștinismul originar, care s-a păstrat în Biserica Ortodoxă de-a lungul a două mii de ani”.


, de care toate celelalte confesiuni s-au rupt.

Reply With Quote
  #9  
Vechi 26.11.2007, 03:57:58
cozia cozia is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.01.2007
Mesaje: 2.431
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Mirean
Bun, dar carti de specialitate nu a citit nimeni? Ma refer la carti serioase, cu o bibliografie adecvata, actuala...
Ce rost ar avea sa mai si citim literatura lor?(science-ologii, sfintii de mai tiziu(Later day saints, mormonii, etc Travolta si Tom Cruise, Madonna cu apa si siretul rosu de Khaballah)... este timp pierdut. Cred ca ne sunt suficiente canalele protestante unde ii vedem cu totii cum se agita, arata mereu cu degetul(miscare in toate directiile, iar unii au priviri ciudate, demonice... da, cunosc bine scriptura dar ce folos, au joc teatral in ei, sunt foarte elocventi insa sterpi, le lipseste duhul
Reply With Quote
  #10  
Vechi 26.11.2007, 13:30:44
Mirean Mirean is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.03.2007
Mesaje: 1.660
Implicit

Strajeru, te rog da link....Motivele sunt evidente (sper...) Multumesc! Plus ca as vrea sa ramanem la topic...
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Ce carti am mai citit.... Daniel777 Spiritualitatea ortodoxa 452 25.01.2023 17:36:27
Ati citit... timeea89 Generalitati 11 23.01.2015 12:36:59
Misiologie Ghemot Intrebari utilizatori 2 08.11.2012 14:26:51
Ne-a citit la morti! bitaionela Vrajitoria 21 20.06.2011 22:24:41
Merită citit ! cristiboss56 Resurse ortodoxe on-line 20 26.04.2010 11:07:36