Experiente luminoase in iubire/casatorie

[Mihailc]

Nu știu dacă e timpul potrivit pentru o sinteză a celor scrise până aici, dar, recitind postările anterioare, m-am adâncit spontan în meditații tot mai cuprinzătoare pe marginea acestei taine indefinite și inexprimabile pe care o numim iubire.
Colega Anna21 observa foarte corect pe un alt topic cum, vorbind despre iubirea (adevărată) dintre femeie și bărbat, discuția a alunecat în abstracțiuni facile și teorii pioase, îndepărtându-se de orice fel de referire la experiența vie.
Cum putem explica oare această incapacitate a noastră de a rămâne în același sistem de referință, atunci când încercăm să vorbim despre realitate?

Am niște răspunsuri provizorii (ca orice răspunsuri oneste), deschise dezbaterilor, criticilor și chiar oprobiului, desigur dacă se găsesc argumente temeinice.

Cred că noi evităm să vorbim despre experiențele noastre nemijlocite din cauza distanței uriașe dintre credințele noastre mentale și ceea ce trăim cu adevărat.
Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.
În ultimele secole, sub influența ideologiilor filozofice care își au punctul de plecare în scolastica romano-catolică, creștinismul occidental (în prima fază) s-a contaminat, printre multe alte maladii grave, de un mod de a percepe credința sub formă de idoli mentali, care, ca orice idoli, n-au nicio putere asupra vieții concrete. Cu alte cuvinte e credința moartă, incapabilă să mai susțină făptuirea, în afară de stimularea, mijlocită masiv de voință, a comportamentelor autoprogramate și a psihologemelor de tot felul, toate acestea fiind trăiri epidermice, falsificate, îndepărtate de autenticitatea ființei profunde.
În mod straniu, nici ortodoxia nu a scăpat de efectele catastrofale ale acestei pandemii demonice care a lovit creștinismul la nivel global, în însuși fundamentului lui, credința. Iar o credință alienată nu mai irigă veci pururi cele două surori ale sale, nădejdea și dragostea, cu altceva decât cu apă chioară. Și dacă treimea virtuțiilor cardinale nu mai funcționează organic, totul e în zadar.

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Ar trebui să ne îngrijoreze foarte serios această situație ipocrită în care ne găsim, mai ales că avem pretenția apartenenței la ortodoxia bisericească, adică filonul autentic al Cinzecimii, organismul teandric care deține toate armele duhovnicești necesare pentru surparea chipurilor cioplite din mințiile noastre, pe care le confundăm cu credința în Dumnezeul cel Viu.
Dar despre acestea cu altă ocazie, că și așa m-am lungit cam mult.