Coborarea mintii in inima

[Marcel_Ionut]

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

Ceea ce spui tu e aproape utopie. Cel putin pentru noi, cei expusi acestei lumi sufocate de opusul acestei stari. Ce faci tu ca sa reusesti sa primesti harul? Poate plangi in timpul sf. liturghii... Multi o fac! Poate ai renuntat sa mai privesti la televizor... Multi chiar au renuntat! Poate te rogi zilnic 10-20 de minute sau o jumatate de ora... Multi se roaga ore in sir iar altii... neincetat. Poate ti-ai facut mila de cersetorul din colt si l-ai milostivit cu un banut... Multi traiesc numai pentru a face milostenie din putinul care-l au! Poate te-au coplesit remuscarile pentru pacatele trecutului tau... Pentru a primi harul, e nevoie de bataturi la genunchi si blocarea a mii de ispite care vin sub forme cu totul inedite, pe care la inceput nu le sesisezi din naivitate, iar mai apoi din mandrie! Poate Dumnezeu te-a fericit cu putin, pentru a-ti intari nadejdea... Altii sunt cu toata fiinta lor in duh, si totusi... la limita deznadejdii!... Si tot asa, si tot asa...
Parintele care "a spus mai de mult" ce a spus, a pus o samanta. Ea poate rodi, dar pentru asta are nevoie de mult: sa nu fie in drum, sa nu fie in loc pietros, sa nu fie intre spini, sa nu fie acoperita de buruieni, iar daca totusi va ajunge sa dea rod, sa nu-l manance ciorile!... Recunoaste ca sansele sunt foarte reduse, iar pentru a reusi e nevoie de TOT. Iar "tot" nu inseamna nici compromis, nici sacrificiu, ci dragoste si smerenie. Fiecare clipa (buna sau rea), sa o primesti ca pe un pret al propriei mantuiri si sa o tratezi ca atare; nu cu suparare si cartire, nu cu manie si nervi, nu cu durere si repros ("De ce mie, de ce eu?")... Cand vei simti nevoia sa strangi la piept tot omul de pe strada, cand vei lacrima de fericire privind un copil, o pasare, o floare, o vietate lasata de Dumnezeu pentru ca tu sa te bucuri si sa-L simti in TOT ce te inconjoara... atunci vei sti ca nu mintea ci Dumnezeu Insusi a coborat in inima ta, a facut curat si S-a asezat acolo. Iar coborarea mintii e doar o "figura de stil", fiindca practic nu poate fi exprimata suficient de clar pentru ca omul sa spuna: "Da, am inteles!" TOATE scrierile sfintilor parinti (si sunt atat de multe ca nu-ti ajunge o viata sa le cercetezi) de fapt la asta vor sa se ajunga: rabdare, dragoste, smerenie, milostenie si mai ales o constiinta de sine care sa nu se raporteze la nimic lumesc, ci numai la Dumnezeu... Daca poti fi capabil de toate astea, poti sa ai in jurul tau o mie de femei goale fiindca le vezi ca pe niste fiinte dragi lasate de Dummnezeu ca si sublim al naturii nu ca obiect sexual... Iar, ca si barbat, daca placerea erotica te lasa rece, doar mandria mai ramane un pericol... restul sunt floare la ureche!
Ca atare, nu te chinui acum sa-ti duci mintea in inima. Crede-ma, nu doar ca e imposibil ci si absurd. In fond, nu de "minte" vorbim, ci de Dumnezeu. Iar pentru ca Dumnezeu sa coboare acolo, e nevoie de o "deratizare" totala, bineinteles, nu fara mila si ajutorul Lui!... Nu te cunosc, nu stiu cat te rogi, nu stiu cu ce te ocupi, dar din modul cum iti expui ideile, inteleg ca te limitezi la "ipotetic". Daca totusi VREI CU ADEVARAT, lecturarea scrierilor sfintilor parinti este doar un paleativ... Tu nu esti nici in pustie, nici in inchisoare ostila credintei tale, nici intre musulmani... Esti inconjurat de tentatii de toate formele. Dupa rugaciuni curate, vei intalni acel duhovnic, care iti va calauzi pasii incet-incet, povatuindu-te pana te vei dumiri singur. Altfel... ne jucam si ... vorbim vorbe!

[Mosh-Neagu]

As vrea sa cred ca interventia mea anterioara nu a supartat si nu a dezamagit pe nimeni. Pana la urma, nu sunt eu in masura sa judec cum si cat de repede reuseste cineva sa ajunga la "inalta cugetare". Si nici n-as vrea sa se inteleaga ca eu as fi ajuns... "undeva"! La teorie cred ca ma descurc binisor. Practic insa, nu prea am cu ce ma lauda!...
Legat de subiect, redau mai jos doar cateva invataturi din Filocalia, volumul VI. Poate foloseste cuiva, mai ales acum in Postul Mare, cand ar trebui sa tindem ceva mai mult spre Sfintii Parinti.

Socotesc că patru sînt cauzele virtuţilor îmbinate în treimea desăvîrşită. Cea dintîi este libertatea, adică nepătimirea sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii şi de acolo a intrat în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu.
A doua, curăţia minţii prin lacrimi şi rugăciune, din care se naşte cuvîntul harului şi izvorăsc undele înţelesurilor.
A treia este sălăşluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul fiecăruia din cei curăţiţi, pentru dezvăluirea tainelor Împărăţiei cerurilor şi pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet.
A patra, este trebuinţa care sileşte pe tot cel ce a luat talantul cuvîntului cunoştinţei, să-l propovăduiască, dată fiind ameninţarea lui Dumnezeu, Care zice : «Slugă vicleană şi leneşă, trebuia să dai argintul meu zarafilor şi eu venind aş fi luat al meu cu dobîndă» (Matei XXV, 27). De aceasta temîndu-se şi David, a zis : «Iată, buzele mele nu le voi împiedica, Doamne, Tu ştii; dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea ; adevărul Tău şi dreptatea Ta le-am grăit. N-am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de la adunare multă » (Ps. XXXIX, 11).
(...)
Precum trupul are cinci simţuri : vederea, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul, aşa şi sufletul are acelaşi număr de cinci simţuri : mintea, raţiunea, simţirea înţelegătoare, cunoştinţa şi ştiinţa. Ele se adună în trei lucrări ale sufletului : mintea, raţiunea şi simţirea. Prin minte primim înţelesurile ; prin judecată tîlcuirile ; iar prin simţire, chipurile cunoştinţei şi gîndurile dumnezeieşti.
Cel a cărui minte deosebeşte bine înţelesurile gîndurilor şi-şi însuşeşte curat cugetările dumnezeieşti, a cărui raţiune tîlcuieşte mişcările naturale ale întregii zidiri văzute, desluşind raţiunile făpturilor, iar simţirea spirituală primeşte ştiinţa înţelepciunii şi cunoştinţei cereşti, a ajuns mai presus de simţuri, trecînd prin iluminările Soarelui dreptăţii dincolo de simţire. El se bucură de desfătare cu cele nevăzute.
Puterile cuprinzătoare ale minţii sînt patru : cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte pe acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii, cumpătarea sufletului ; cu agerimea, chibzuinţă ; cu înţelegerea, dreptatea ; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă de foc ce-l duce la cer şi din care luptă împotriva celor trei căpetenii şi puteri generale ale oştirii patimilor : iubirea de argint, iubirea de plăceri şi iubirea de slavă.
(...)
Nu va putea să se cunoască cineva pe sine, de nu-şi va întoarce mai întîi puterile sufletului său, prin pocăinţă dureroasă şi stăruitoare, ca să le facă aşa cum ni le-a dat Dumnezeu de la început, cînd l-a zidit pe Adam şi a suflat în el suflare de viaţă; nici nu va putea dobîndi gîndul neînfumurat, neiscoditor, neviclean, simplu, smerit, străin de pizmă, de clevetire, care e stăpîn peste patimi şi robeşte toată cugetarea ascultării de Hristos. Nu-şi va avea sufletul nici aprins şi înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, nici stăpîn pe hotarele înfrînării, îndestulat cu cele ce se nimeresc şi dornic de odihna sfinţilor. Iar dacă nu va dobîndi acestea, nu va putea dobîndi nici inimă blândă, paşnică, nemînioasă, bună, negîlcevitoare, plină de toată mila şi bucuria. Sufletul dezbinat astfel în el însuşi şi cu puterile tulburate nu va putea primi razele Duhului.
CUVIOSUL NICHITA STITHATUL, CELE 300 DE CAPETE - fragmente

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

.... nu te chinui acum sa-ti duci mintea in inima. Crede-ma, nu doar ca e imposibil ci si absurd.

Iată ce scriu astăzi moşii!
Oare nu-i aud strămoşii?...
(E strigător la Cer, Doamne iartă-mă!)

P.S. Dar când să ne chinuim, Moshule? După scurgerea vremii de pocăinţă, cumva? După moarte să ne mai războim cu duhul cărnii? Nu acum e vreme de chinuri, de strădanie "până la sânge" pentru cel care nu voieşte chinurile veşnice?
Şi de ce ar fi absurd să lucrezi rugăciunea?
Şi chiar dacă e imposibil: nu ştiai că la Dumnezeu, Care lucrează prin Duhul în rugător, e posibil ceea ce la om e imposibil?
Şi de ce te-ar crede, în definitiv, pe tine cineva? Iar nu mai degrabă pe Hristos, pe Apostol, pe Părinţii filocalici şi pe preoţii Domnului.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cezar_ioan

(E strigător la Cer, Doamne iartă-mă!)

N-am mai intrat demult pe-aici, iar de scris cu atat mai putin.
Frate Cezar, iarta-ma, te rog! Nu vreau sa te smintesc. Mesajul meu se dorea a fi o concluzie trasa de-a lungul a niste ani. Nu-ti raspund sa ma justific, fiindca nu foloseste nimanui, iar mie cu atat mai putin. Mesajul meu nu se limita la numai atat... Harul nu vine peste noapte, iar dusul "mintii in inima" e o trancaneala fara sens, fiindca mai intai este smerita osteneala si abia mai apoi ne bucura Dumnezeu cu harul acela de care vorbim. Nimeni nu e pe deplin vrednic sa coboare mintea in inima, iar daca se intampla, e numai prin mila lui Dumnezeu, dupa ce am facut cate ceva sa ne curatam de pacatele firii. Ipotetic putem discuta la fel ca obisnuitii carciumilor care se vad capabili sa fie si Presedinti si Prim-ministri. Sau altfel spus, ca sa ajungi profesor, trebuie sa treaca un timp indelungat de osteneala si mai ales de rezultate. Abia dupa ce ajungi profesor, stii si mai ales inveti ce inseamna a fi... profesor. Pana atunci sunt doar tendinte si presupuneri.
Imi cer iertare pentru interventie. Nu vreau sa supar pe nimeni. Era doar un gand care sa ne ajute cumva sa ajungem "acolo" unde facea parintele referire, ca si Sfintii Parinti sau apostoli...
Este o polemica inutila si mai ales daunatoare sa vorbim despre vointa de a "lucra" mental la acest lucru, in timp ce in timpul ramas sa cochetam mai departe cu pacatul stiut si nestiut. NU NOI coboram cu mintea in inima, asta o spun cu toata certitudinea, ci bunul Dumnezeu isi face mila si ... ne ia in seama!...
Iertare!

[cezar_ioan]

Da Moshule, înţeleg, e OK.
Eu cred că vorbim din experienţe şi înţelegeri destul de diferite pe subiectul ăsta şi mai ales cred că vorbim un pic despre altceva. Fiecare a focalizat pe un aspect şi de aici o neînţelegere serioasă. Mi-am expus poziţia faţă de acest subiect, al rugăciunii, în alte topice, pe larg. Nu e nimic nou sau interesant în ce scriu eu faţă de ceea ce am înţeles de la rugători (Părinţi) şi din puţina mea amărâtă de osteneală. Care nu merită luată în seamă, că e apă de ploaie, însă în mod firesc scriu şi din prisma ei, nu doar din cărţi.

Te rog şi eu să mă ierţi pentru ce am greşit faţă de tine.
Toate cele bune, Moshule! Doamne ajută!

[Amistad]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Ipotetic putem discuta la fel ca obisnuitii carciumilor care se vad capabili sa fie si Presedinti si Prim-ministri.

Eu unul sunt de acord cu tine. Dar ma intreb cum sa facem noi rugaciunea noastra mai buna. Poate ai citit ceva care te-a ajutat. Ceva mai deosebit. Ceva care ajuta practic. Sau ai ceva ganduri folositoare. Ceva sfaturi. Cu plictiseala cum facem? Cu imprastierea gandurilor la rugaciune. Poate ai ceva metode sau sfaturi folositoare pentru a face fatza acestor probleme.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Amistad

Eu unul sunt de acord cu tine. Dar ma intreb cum sa facem noi rugaciunea noastra mai buna. Poate ai citit ceva care te-a ajutat. Ceva mai deosebit. Ceva care ajuta practic. Sau ai ceva ganduri folositoare. Ceva sfaturi. Cu plictiseala cum facem? Cu imprastierea gandurilor la rugaciune. Poate ai ceva metode sau sfaturi folositoare pentru a face fatza acestor probleme.

Poate raspunsurile pe care le voiai le-ai si primit deja, fiindca atunci cand cautam si ne punem nadejdea, Dumnezeu ne raspunde prin multe mijloace. E de-ajuns sa dorim sa "vedem" acele raspunsuri.
Iata, si astazi preotul a tinut o predica extrem de frumoasa si ca de obicei in cuvintele lui am descoperit multe raspunsuri pe care si eu la randul meu le caut. In fond nu trebuie sa vizam senzationalul, iar schimbarile care au loc in inima noastra nu se petrec ca si cum am apasa pe un buton... Daca se intampla sa primim harul, acesta isi face cunoscuta prezenta foarte discret ceea ce are darul sa ne uimeasca si sa ne smereasca, fiindca in mod sincer realizam pacatosenia si nevrednicia noastra si ca nu meritam atata bucurie si bunatate din partea lui Dumnezeu.
Auzim de multe ori vorbindu-se de milostenie, de post indelungat, de fapte "speciale"... Fara smerenie, oricat am fi de milostivi si de postitori si de rugatori, harul nu poate sa apara fiindca este oprit de mandrie si slava desarta, de flecareala pe care noi o ridicam la rang de inteleptire pentru ceilalti pe care-i trecem involuntar la "Invata-voi pe cei fara-de-lege, caile Tale!" Imaginandu-ne astfel de situatii, niciodata nu vom accepta in interiorul nostru ca altii sunt mai buni si mai credinciosi decat noi, si ne facem pareri exagerate despre propria noastra credinta, trecand cu multa usurinta peste toate slabiciunile si metehnele noastre, care in ochii altora sunt pietre de poticnire in calea mantuirii...
Ca sfat, singura "metoda" pe care o recomand, este gandul ca fara Dumnezeu nu esti nimic pe lume si ca El este mult prea ingaduitor cu tine in tot ceea ce-ti ofera si ca intotdeauna, sunt atatia altii in jur care merita mai mult decat primesti tu! Iar pentru asta ai o mie de motive sa-I multumesti. Nu se poate ca, privind in oglinda sufletului, sa nu iti dai seama cat de mult ai gresit si gresesti mereu in legile Lui. Daca suntem indeajuns de obiectivi, ne vom smeri cu siguranta!!!
Doamne-ajuta!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

Siteul "prietenii Sfantului Munte Athos "recomanda incepatorilor si nu numai :
"Capete despre Rugăciunea neîncetată "(Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.
Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Autorul ne descrie cum lucrează deopotrivă mintea şi inima pentru obţinerea rugăciunii curate. Sunt definite asemănările şi deosebirile dintre minte şi inimă, iar întâlnirea lor în duh e zugrăvită printr-o superbă metaforă, aceea a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti a pruncului nenăscut. Şi „coborârea minţii în inimă” prin care este posibilă rugăciunea neîncetată este văzută ca un drum de întoarcere la starea primordială: „Coborârea minţii în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord. S-ar ajunge astfel la starea de curăţie a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere.” Mintea chiar şi după păcatul strămoşesc, ne este mai uşor de a o controla în comparaţie cu inima şi deşi pare a avea un rol pasiv, inima „îndrumă, în fond, întreaga noastră personalitate”, la judecata de apoi inima ne va fi analizată, căci în inimă se sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. „Mintea şi inima trebuie să se unească prin puterea lui Hristos. [...] Depărtarea dintre minte şi inimă arată depărtarea dintre om şi Dumnezeu.” Desigur această coborâre a minţii în inimă, din timpul rugăciunii inimii/minţii, nu este una de natură trupească. Ne învaţă Părintele Tudor Ciocan: „Cel ce ar căuta să înţeleagă trupeşte această coborâre se vădeşte a fi lipsit de judecată, căci ar însemna să creadă că creierul se uneşte fizic cu inima din piept, ceea ce este limpede cu neputinţă, cel puţin în viaţa aceasta. Aerul se coboară trupeşte cu adevărat; pătrunzând pe nări îşi urmează cursul firesc spre plămâni, primenindu-i, şi prin aceasta redând vigoarea întregului trup, inclusiv sălaşul minţii, care este creierul. Dar vai de cel ce-şi imaginează că doar prin respiraţie va putea ajunge să se unească cu Hristos!”
Preotul Tudor Ciocan a scris cu multă acribie cartea, fiecare subiect l-a abordat în aşa fel încât să nu lase loc cumva de confuzii. De exemplu afirmă într-un loc: „Chemarea Numelui este Liturghia dinainte de Liturghie şi Liturghia din timpul Liturghiei şi Liturghia de după Liturghie.” – pentru ca în fragmentul imediat următor să vină cu explicaţii, să-şi întărească cuvântul, dar în acelaşi timp să evite o falsă interpretare a afirmaţiilor Sfinţiei Sale: „Să nu se înţeleagă de aici că ar putea cineva să se mântuiască fără a se cumineca cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului primite prin Sfânta Împărtăşanie! Orice creştin se poate însă pregăti prin Sfânta Rugăciune pentru primirea lor şi dobândeşte, tot prin mijlocirea ei, puterea de a-şi păstra după aceea mintea şi inima neîntinate”. Sunt câteva capete ce încep cu această expresie: „să nu se înţeleagă de aici…” ceea ce denotă o mare grijă a Preotului Tudor Ciocan pentru cititor, pentru ca adevărul religios să nu fie nicidecum mistificat.
Sigur că sunt şi paragrafe care abordează nu numai problema rugăciunii inimii, ni se vorbeşte şi despre canonul zilnic de rugăciune, despre prezenţa creştinului în biserică, despre Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, despre Maica Domnului pe care trebuie s-o avem drept model. Sunt capete în care sunt evocaţi Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru, Ioan – „cel mai tânăr dintre apostoli” iar Petru – „verhovnicul lor”. Sunt unii care se înşeală şi afirmă că rugăciunea inimii ar fi practicată şi în confesiunile necreştine. Se întâmplă să fie subţiri şi false asemănări, dar autorul ne elucidează asupra fiecărei probleme în parte. Unii dintre agareni rostesc neîncetat numele Domnului, folosind mai multe nume pentru că ei îl numesc pe Dumnezeu în 99 de moduri diferite, dar aceste denumiri „sunt de fapt numiri ale lucrărilor Lui”. Hinduşii cad şi ei în înşelare „când cred că coborârea minţii în inimă [...] ar fi totuna cu trezirea şi ridicarea unei anumite energii subtile, numite kundalini.” Ei vorbesc de o „ridicare” (iată mândria luciferică) iar Sfinţii părinţi vorbesc dimpotrivă de o „coborâre”. Meditaţia zen se află de asemenea sub semnul înşelării. Ei încearcă printr-o tehnică ce ţine mai mult de gimnastica trupului şi prin controlul respiraţiei „să-şi golească sinele de orice gând şi orice cugetare”, rămânând astfel înlăuntrul omului numai senzaţiile, care după cum spune şi Părintele Ciocan, „oricum omul nu are cum să le împiedice”. Zen ne pare o filozofie a ego-ului şi a vidului. Suntem deplin în asentimentul autorului când afirmă mai departe: „Cum s-ar putea asemui ţelul spre care se îndreaptă cel ce caută să trăiască în acest fel cu desăvârşirea după care tânjeşte orice lucrător al Rugăciunii neîncetate, care îşi goleşte mintea de gânduri numai spre a o avea desăvârşit alipită de Hristos Domnul?”
Cartea „Capete despre Rugăciunea neîncetată” ne sfătuieşte pas cu pas cum să practicăm această rugăciune, ce să facem când suntem abia la început, care trebuie să fie poziţia corpului când rosteşti rugăciunea, despre controlul respiraţiei, despre alte rugăciuni ajutătoare etc. Dar mai ales despre puritatea sufletească şi dragostea pe care trebuie să le ai, sau să le urmăreşti prin această rugăciune.

Intr-un interviu acordat de catre Ysabel de Andia se arata faptul ca Dionisie Aeropagitul,in ,,Teologia mistica", pornind de la Exod 20:21 ,,..iar Moise s-a apropiat de intunericul unde era Dumnezeu"concepe acest ,,intuneric"ca avand doua sensuri,subiectiv si obiectiv.Este,pe de o parte,un intuneric al privirii care orbeste deoarece in miezul experientei mistice se afla ,,legarea simturilor"si pe de alta parte este un ,,intuneric"al Dumnezeirii care nu se lasa vazuta.Dumnezeu este lumina (I Ioan 1:5)dar aceasta lumina este neapropiata si inaccesibila,fiind perceputa de om ca ,,intuneric".Astfel Dumnezeu apare in acel ,,intuneric" prin exces de lumina si nu prin lipsa de lumina,EL fiind izvorul a toata lumina si dincolo de orice lumina.Intre catafaza si apofaza,Dionisie trece printr-un concept imprumutat de la Proclus,numit ,,aphairesis",adica o negare transcendenta.

Cele doua contrarii (catafaza si apofaza) ramin inclestate in acelasi plan insa acest concept le transcede,inseamna abstractie si depasire,rapire si ridicare.Prin urmare Dumnezeu este dincolo de afirmatie ca si de negatie iar daca acest ,,dincolo"este un dincolo-de-tot-ce-cunoastem,atunci acest dincolo de definire,acest ,,dincolo de cuvant"este tacere,glasul lumii ce va sa vie,iar Dionisie numeste asta ,,Intunericul prea luminos al tacerii"