cuvinte de folos

[Ekaterina]

Nu trebuie sa ucidem pe vrajmasii nostri, ci sa-i invingem prin iubire. Sa ne amintim ca raul absolut nu exista si ca singur absolut este Binele care nu are inceput. Porunca de a nu raspunde raului cu raul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu raul. (Parintele Sofronie Saharov)

[cristiboss56]

Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia. Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de minune creştinului.

Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva josnicia, linguşirea şi lichelismul. Dar vă limpezesc prin câteva pilde.

Firea – se pare – le potriveşte şi pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu, neghina, lângă trandafir, spinii.

Copiii ar putea fi înşelaţi, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem, în această plugărie duhovnicească, ştiu să deosebească ceea ce-i rău de ceea ce-i, cu adevărat, bine.

Doriţi să înţelegeţi convieţuirea umilinţei şi a libertăţii? Ascultaţi pe Sfântul Apostol Pavel: “îmi pasă prea puţin de voi fi judecat de voi sau de lume – iar eu nu mă judec pe mine însumi. Ştiu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt de loc îndreptăţit pentru aceasta…”

Voiţi acum să aflaţi ce-i linguşirea? Ascultaţi pe nebunii iudei: “Noi n-avem rege decât pe Cezarul…”

Intr-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăştia în cuvinte de ocară fară temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri nedrepte.

Fermitatea în grăire, curajul, însemnează tocmai a înfrunta primejdiile şi moartea – a lăsa deoparte, pentru a plăcea lui Dumnezeu, duşmănia, linguşirea şi josnicia.

Umilinţa este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborî din înălţimea demnităţii tale, ca să săvârşeşti o lucrare cu adevărat mare şi admirabilă, iată ce-l onorează pe om.

(Sf. Ioan Gura de Aur - Cuvinte alese)

[Ekaterina]

Dumnezeu ii va rasplati pe cei credinciosi Lui (adica pe cei asemanatori Siesi) cu fericire – si nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu se va grabi. Oare taranul asteapta sa primeasca rodul graului de indata ce-l seamana? Sau conducatorul de care asteapta, oare, laurii in vremea alergarii? Sau corabierul asteapta, oare, sa vada portul in mijlocul marii? Sau stapanul ogorului isi plateste, oare, zilierii in toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce astepti rasplata in vremea alergarii, in mijlocul oceanului si in toiul lucrului? In aceasta viata esti trimis nu sa ai fericire, ci sa te faci vrednic de ea. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

[Ekaterina]

Cand te inhata satana si te apasa, sa nu ramai nemiscat, asa cum raman unii ce devin melancolici si cad pe ganduri ore intregi, ca si cand i-ar preocupa probleme importante, desi nu e vorba despre asa ceva, ci pur si simplu sunt robiti de satana. Sa fii pregatit sa reactionezi, sa te opui, sa respingi asediul satanei, asa cum pe un om pe care il prind raufacatorii si-l blocheaza, face o miscare brusca si, dand din maini il impinge, scapa din strangerea lor si se indreapta spre alta directie, spre Hristos, care il elibereaza. (Sfantul Porfirie Kavsokalivitul)

[tabitha]

"Un gând smerit pe care şi-l aduce omul pentru o clipă îi înalţă duhovniceşte sufletul mai mult decât ani de zile de nevoinţe mai presus de fire."

[Demetrius]

În prealabil postat de mirela.t

"Un gând smerit pe care şi-l aduce omul pentru o clipă îi înalţă duhovniceşte sufletul mai mult decât ani de zile de nevoinţe mai presus de fire."

Este exact ce a făut vameșul din Evanghelia de azi(09.02).

14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.(Lc18,14)

[Ekaterina]

Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa, si mult mai bine cand este flamand in inima! Saracul alearga pe la ferestre sa ceara milostenie si pe ger aspru. Oare ar face asta daca ar avea o bucata de paine?

Cand omul simte necazul, se ingrijeste si se osteneste din rasputeri. La fel si cu inima: cand se atinge de ea simtamantul nevoii, al saraciei si al foametei, nu da odihna nici trupului, nici sufletului: "Fa asta, dar si pentru cealalta urneste-te".

Atunci omul nu se mai autocompatimeste, si nici o osteneala nu i se pare prea mare. Iar simtamantul foamei si al nevoii este trimis de Domnul celui care se roaga si care cere. El este semn al sanatatii duhovnicesti. Bolnavul nu are pofta de mancare; el e satul, chiar daca nu mananca cu saptamanile.

Ce inseamna sa "aprinzi nevoia"? Inseamna sa ai adancul simtamant ca te afli intr-o primejdie extrem de mare, de care nu te poti mantui altfel decat in Domnul Iisus Hristos. Tocmai acest simtamant ne va mana spre Domnul si ne va face sa strigam fara incetare: "Ajuta, apara!" Toti sfintii au avut acest simtamant, ce nu i-a parasit nicicand. Potrivnic lui este simtamantul multumirii cu propria stare, care il linisteste pe om si stinge in el orice grija de propria mantuire.

Miluieste-ne, Dumnezeule, si scapa-ne de acesta! (Sfantul Teofan Zavoratul)

[marina31]

Iubirea care se află pe cruce

G.G.: - Crucea este simbolul propriului sacrificiu pentru ceilalţi. Aşa este. Totuşi, cel care iubeşte şi se dăruieşte pe sine pentru a-i ajuta pe ceilalţi, nu simte acest lucru ca pe un scrificiu. Când se dăruieşte iubire, nu vine din partea omului. Este iubirea lui Dumnezu care izvorăşte din inima celui care dăruieşte. Nu o simte ca pe un „sacrificiu” deoarece nu este conştient de aceasta. O simte ca pe un lucru firesc al fiinţei sale – care nu produce schimbări în viaţa sau în sănătatea lui. Dimpotrivă, simte o permanentă bucurie, pentru că el este în acel moment atât cel care dăruieşte cât şi cel care primeşte iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Hristos ne-a arătat aceasta, prin Viaţa Lui, învăţătura Lui, răstignirea şi învierea Lui. De aceea adevărata iubire stă întotdeauna pe cruce; dar în acelaşi timp, se bucură în lumina învierii...
G.: - Şi întotdeauna stă pe cruce?
G.G.: Întotdeauna. Totuşi, omul nu poate sta pe cruce fără iubire. Pentru că iubirea poartă în ea însăşi sămânţa sacrificiului. Nu este cu putinţă să iubim dacă nu suntem dispuşi să dăruim. Nu aşa este? Şi când sacrificiul este purtat până la sfârşit, devine o cruce. Din când în când, persoanele cărora le dăruieşti dragostea ta s-ar putea să nu o aprecieze şi atunci rămâi tu singur cu Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu are oamenii Săi şi îi va trimite întotdeauna în calea ta. Din momentul în care te apropii de calea pe care vrea să o urmezi, oamenii Săi îţi vor apărea în cale... Ei bine, ce pot să spun? Sunt foarte uimită de acest lucru! Mai demult, a trebuit să îmi aleg prietenii... Mă întrebam: oare mă potrivesc cu această persoană?modul nostru de viaţă, lucrurile la care ţinem... şi aşa mai departe. Astăzi, nu am nevoie de astfel de gânduri. Ştiu că oricine vine şi îmi urează „Bună dimineaţa!” este trimis de Dumnezeu, precum ar fi personificarea unui înger. Dumnezeu alege pe cine va trimite.

Despre frica de moarte

E.: - Spune-ne gerondissa, îţi este frică de moarte? Aştepţi moartea?
G.G.: - Este o frică pe care nu o am – deloc.
E.: - Aştepţi moartea?
G.G.: - În fiecare an până la ziua Înălţării. Pentru că iubesc cântările înmormântării care cuprind troparul Hristos a înviat.... Cred că atunci când va veni vremea plecării mele, se va întămpla într-un mod foarte simplu pentru că moartea nu există. Va fi ca şi cum închizi o uşă şi deschizi o alta! Îmi amintesc o pictură frumoasă care arată două grădini de trandafiri separate de un zid. O crenguţă de la una din tufele de trandafiri a crescut printr-o spărtură a zidului şi un trandafir frumos înflorise pe cealaltă parte. Aşa este viaţa noastră. Părăsim lumea şi mergem să înflorim în cealaltă.

[Ekaterina]

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului. Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie. (Parintele Savatie Bastovoi)

[tabitha]

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”.

Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum.

Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 96)