Remember

[cristiboss56]

Tipărirea Bibliei de la Bucureşti s-a realizat în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ambii iubitori de credinţă şi cultură. Pregătirile pentru editare au început în jurul anului 1682, cu strângerea materialelor necesare şi alcătuirea grupului de cărturari însărcinaţi cu această lucrare, dintre care amintim pe arhiepiscopul Ghermano de Nisa (directorul Academiei Greceşti din Constantinopol), Sevastos Kymenites (directorul Şcolii Greceşti din Bucureşti) şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Corectura textului a fost încredinţată fostului episcop de Huşi, Mitrofan.

Tipărirea s-a început la 5 noiembrie 1687 şi s-a încheiat la 10 noiembrie 1688.

Apariţia Bibliei de la Bucureşti, a avut un rol important atât pentru faptul că a fost prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, cât şi pentru că această monumentală tipăritură, de 944 de file, format mare, a fost rezultatul politicii culturale promovate de domnitorul Şerban Cantacuzino şi al maturităţii culturale a intelectualilor români.

[cristiboss56]

La 16 noiembrie 1903 se năștea la Vlădeni, județul Brașov, cel mai mare teolog ortodox contemporan, părintele Dumitru Stăniloae. De la acel moment, acum, în luna noiembrie, aniversăm 110 ani de la nașterea sa, ceea ce ne oferă ocazia să evocăm personalitatea şi opera marelui nostru teolog. Astăzi, numele părintelui Stăniloae îl întâlnim oricând dorim să aflăm lucruri legate de teologia ortodoxă. Părintele profesor Stăniloae a reuşit prin opera sa teologică să facă o sinteză neopatristică şi astfel să ne aducă în prim plan nouă celor de astăzi profunzimea şi frumuseţea gândirii patristice izvorâtă din paginile Sfintei Scripturi.

Pentru părintele profesor teologia trebuie înţeleasă ca ştiinţă a mântuirii şi a vieţii veşnice. Teologia sa este una a iubirii şi a comuniunii personale în centrul căreia stă dogma Sfintei Treimi. În acest sens, Sfânta Treime este plenitudinea persoanei în comuniune.În demersul lui teologic acceptă şi trăieşte profund ceea ce învaţă Biserica Ortodoxă, teologhisind în calitate de membru şi slujitor al ei şi având certitudinea că ceea ce exprimă Sfinţii Părinţi în învăţătura Bisericii este fundamental să o facă şi el ca teolog ortodox.

În acelaşi timp, părintele Dumitru Stăniloae este un teolog al bucuriei. Pentru el bucuria este una dintre caracteristicile specifice ale tradiţiei ortodoxe. De aceea, „Ortodoxia, prin bucuria trăirii în Dumnezeu, este doxologică şi nu teoretică“. În centrul acestei bucurii care marchează teologia sa este bucuria Învierii. Părintele Stăniloae prin toată opera sa teologică se mărturiseşte ca un om al smereniei care are conştiinţa patristică a faptului că nu poate scrie nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi că este nevrednic să teologhisească despre adevărurile credinţei ortodoxe. În acest sens, putem argumenta tragedia de a fi trăit cinci ani în regimul de exterminare al închisorilor comuniste, perioadă în care a cunoscut darul rugăciunii neîncetate, despre care îi mărturisea surâzând lui Olivier Clement ca fiind „o experienţă ca atâtea altele, puţin mai dificilă pentru familia mea“ şi adăugând apoi că aceasta a fost perioada din viaţa sa în care a ajuns să practice rugăciunea inimii.Trăirea acestei rugăciuni o regăsim în operele sale scrise după 1963 în care ne arată că forţa şi frumuseţea Ortodoxiei se manifestă în profunzimea şi bogăţia spiritualităţii şi teologiei ei. Părintele apare ca un continuator al teologiei Sfinţilor Părinţi, care îşi construieşte, ca şi aceştia, teologhisirea ca pe o rugăciune doxologică adusă Preasfintei Treimi.

Cu toate că cea mai mare parte a operei sale a fost scrisă în perioada comunistă, avem o operă teologică care însumează 90 de cărţi, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 16 prefeţe. Acestea descoperă un om care în cea mai mare parte a vieţii sale a fost preocupat să înmulţească talantul dat de Dumnezeu prin scrierile sale care îl definesc pe drept cuvânt ca fiind cel mai important teolog ortodox din secolul XX.Date biografice din viața Părintelui Dumitru Stăniloae preluate din volumul Părintele Dumitru Stăniloae. Biobibliografie, apărut la Editura Patriarhiei Române, București - 2013, sub semnătura Doamnei Virginia Popa:

[cristiboss56]

1903. S-a născut la 16 noiembrie 1903 în Vlădeni, judeţul Braşov; Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.



1917. La 10 februarie, pleacă la Braşov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna”.



1918. I se oferă o bursă pentru clasa a IV-a de către Fundaţia „Emanuil Gojdu”.



1922. Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi.



1923-1924. După un an părăseşte Universitatea pentru a se înscrie şi urma cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti.



1924. În Postul Mare se întâlneşte cu mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.



1927. Termină anul IV la Cernăuţi şi susţine licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiţă, cu lucrarea Botezul copiilor; primeşte o bursă pentru studii de specializare la Atena.



1928. Toamna, susţine la Cernăuţi teza de doctorat cu titlul Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, sub îndrumarea prof. V Loichiţă. Centrul Mitropolitan din Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. Pleacă la Munchen, pentru semestrul de iarnă, urmând seminarul de Istorie şi filologie bizantină al profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.



1929. În ianuarie pleacă la Berlin, pentru semestrul de vară, având profesori pe Hans Lietzmann şi Reinhold Seeberg, apoi la Paris şi la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie şi Dogmatică şi documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama; la întoarcerea în ţară este încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice „Andreiene”; aici, în decursul celor 17 ani de activitate didactică, a predat Teologie Dogmatică (1929- 1946), Apologetică (1929-1932 şi 1936-1937), Pastorală (1932-1936) şi Limba Greacă (1929-1934). La Cernăuţi i se publică teza de doctorat.



1930. Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta şi copia opera teologică a Sfântului Grigorie Palama; la 5 octombrie se căsătoreşte cu Maria (născută Mihu).



1931. În luna mai i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie 1931) şi Maria; la 16 octombrie, este hirotonit diacon. Apare la Sibiu Catolicismul de după războiu.



1932. La 25 septembrie este hirotonit preot.



1933. La 8 octombrie se naşte Lidia, avându-l ca naş de botez pe istoricul transilvănean Ioan Lupaş.



1934. La 1 ianuarie este numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, funcţie îndeplinită, vreme de 12 ani, până în 13 mai 1945. îl cunoaşte şi leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

[cristiboss56]

1936. În iunie este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită până în 1946.



1938. Apare la Sibiu lucrarea fundamentală Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama.



1939. Publică la Sibiu Ortodoxie şi românism.



1940. Vara, România intră în cel de-al Doilea Război Mondial. Se constituie, la iniţiativa poetului Sandu Tudor, grupul Rugul aprins, din care făceau parte Ierom. Ivan Kulighin, duhovnicul mitropolitului rus de Rostov (refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuş, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, Pr. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu. întâlnirile periodice la mănăstirile Antim şi Cernica au constituit o înviorare duhovnicească a vieţii creştine în Bucureşti.



1942. Apare la Sibiu Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, conţinând şi articole publicate iniţial în Telegraful Român.



1943. Apare la Sibiu Iisus Hristos sau Restaurarea omului.



1945. La sfârşitul lunii aprilie, moare fiica Maria (Mioara).



1946. Sub presiunea autorităţilor comuniste, reprezentate de Petru Groza, mitropolitul Nicolae Bălan este silit, împotriva propriei voinţe, să-i ceară demisia din funcţia de rector al Academiei; rămâne profesor în continuare până în 1947. Apare la Sibiu, primul volum din traducerea FILOCALIEI sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Este transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, urmându-l la catedra de Teologie ascetică şi mistică pe Nichifor Crainic.



1947. Locuieşte cu soţia şi fiica Lidia în casa parohială a bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi”. Apare la Sibiu volumul 2 al Filocaliei.



1948. Apar la Sibiu volumele 3 şi 4 ale Filocaliei.



1949. Catedra de Teologie ascetică şi mistică fiind desfiinţată, rămâne profesor de Teologie dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.



1950. Participă la întâlnirile organizate de grupul Rugul aprins, din care nu face parte, dar unde conferenţiază de câteva ori.



1955. La Sibiu, are loc un mare congres al preoţilor ortodocşi; Petru Groza, membru al prezidiului refuză să vorbească cu Părintele Stăniloae, fapt ce va avea consecinţe negative mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.



1958. Începe un nou şi mare val de arestări în România, ca o condiţie a retragerii trupelor sovietice. Sunt arestaţi membri ai grupului Rugul aprins. Este urmărit de Securitate. La 4 septembrie este arestat, se face percheziţie la domiciliul din Bucureşti. în 5 septembrie, ora 4.00 dimineaţa, este dus la închisoarea din strada Uranus, pentru o lună, apoi în strada Plevnei, pentru încă o lună. în 4 noiembrie, începe procesul înscenat, caracteristic regimului comunist. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică şi simbolică: manual pentru Institutele Teologice, în colaborare cu Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran, Ioan Petreuţă - Părintele Stăniloae nu a fost consemnat ca autor, întrucât, înainte de publicarea lucrării, a fost arestat.



1959. Este dus la Aiud, având printre alţi colegi de celulă pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea sau pe avocatul şi publicistul Petre Pandrea, care-1 evocă în scrierile sale. Vreme de câteva luni este ţinut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui, căsătorită între timp, naşte pe unicul nepot Dumitru Horia; fiind asistentă la catedra de Fizică a Universităţii din Bucureşti - prof. Hulubei - este obligată să părăsească Universitatea.



1961. Toamna, este adus la Bucureşti pentru noi cercetări penale.



1962. În martie, este readus la penitenciarul din Aiud.



1963. În ianuarie este eliberat din închisoare şi lucrează ca funcţionar la Biblioteca Sfântului Sinod. în octombrie este reintegrat la catedră.



1965. Este solicitat să scrie articole şi studii, de către cei care-l cenzuraseră înainte (Departamentul Cultelor se pregătea să prezinte Occidentului imaginea unei libertăţi religioase).



1968. Este invitat la Freiburg şi Heidelberg, de către profesorii Paul Miron şi respectiv Heyer, pentru conferinţe; primeşte acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii României.



1969. Conferenţiază la Oxford unde leagă prietenie cu profesorul de Teologie şi scriitorul anglican Donald Allchin.



1971. Merge la Vatican ca membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.



1973. Apare la Bucureşti Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român. Devine pensionar cu titlu de profesor onorar, rămânând profesor consultant pentru cursul de doctorat.



1976. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 5, iar la Atena volumul Гια Ένα Ορθοδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία, Πίστη, Εκκληςία (Despre un ecumenism ortodox. Euharistie, credinţă, Biserică), cu o prefaţă semnată de Panayotis Nellas. Este declarat Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Tesalonic; în perioada 1929 august participă la Al Doilea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă organizat la mănăstirea Penteli - Atena, alături de preoţii profesori Ene Branişte, Ion Bria, Ioan G. Coman, Dumitru Popescu şi Dumitru Radu.



1977. Apar la Bucureşti volumele 6 şi 7 ale Filocaliei.



1978. Apare la Bucureşti Teologia dogmatică ortodoxă pentru Institutele teologice, volumele 1-3.



1979. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 8.



1980. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul 9; la Geneva, Dieu est Amour, traducere de D. Nesser; la New York, Theology and the Church, traducere de R. Berringer, cu o prefaţă de John Meyendorff; la Atena, Προσευχή, Eλευθεία, Aγίοτητα (Rugăciune, libertate, sfinţenie). I se acordă premiul „Dr. Leopold Lucas” al Universităţii din Tübingen.



1981. Este numit Doctor Honoris Causa al Institutului ortodox „Saint Serge" din Paris. Este premiat la Londra cu distincţia onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice şi creştineşti. Apare la Paris Prière de Jésus et expérience de Saint Esprit, cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément; la Bucureşti Teologia morală ortodoxă, vol. 3: Spiritualitatea ortodoxă (Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe) şi Filocalia, volumul 10.



1982. I se acordă titlul Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad; în noiembrie conferenţiază la New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la Bucureşti traducerea din Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, vol. 1.



1985. Apare la Benzinger Verlag, Gütersloher Verlagshaus, Orthodoxe Dogmatik, vol. I, în traducerea profesorului H. Pitters, cu o introducere scrisă de Jürgen Moltmann; la Paris apare Le génie de l'Orthodoxie, traducere de Dan Ilie Ciobotea (azi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), cu o prefaţă scrisă de Olivier Clément.



1986. Apare la Craiova Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă.



1987. Apare la Craiova Chipul nemuritor al Iui Dumnezeu şi la Bucureşti traducerea Scrieri, partea I, de Sfântul Atanasie cel Mare.



1988. Apare la Bucureşti traducerea Scrieri, partea a II-a, de Sfântul Atanasie cel Mare.



1990. Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare în aceeaşi editură ca şi primul volum Orthodoxe Dogmatik, vol. 2, traducere de H. Pitters, cu o prefaţă scrisă de Jurgen Moltmann; la Roman apare Filocalia, volumul 11, iar la Craiova volumul Studii de Teologie dogmatică ortodoxă care cuprinde Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Omul şi Dumnezeu şi traducerea Imnele iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog.



1991. Devine membru titular al Academiei Române. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena. Apare la Sibiu Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos; la Bucureşti apare traducerea Scrieri, vol. 1, de Sfântul Chiril al Alexandriei şi Filocalia, volumul 12.



1992. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Apare la Craiova volumul Reflecţii despre spiritualitatea poporului român.



1993. Apar la Bucureşti lucrările Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului şi Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. La 4 octombrie din acelaşi an, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la cele veşnice.

[sophia]

94 de ani de la nasterea parintelui Constatin Galeriu.

Azi ar fi implinit 94 ani.
Dumnezeu sa-l odihneasca printre sfinti.
A fost un om deosebit, un sfant.

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

94 de ani de la nasterea parintelui Constatin Galeriu.


Dumnezeu sa-l odihneasca printre sfinti.
A fost un om deosebit, un sfant.

Amin, amin , amin !

[tabitha]

Acum 50 de ani , in ziua de 22 noiembrie :

- a fost asasinat presedintele USA - John F.Kennedy

- a murit scriitorul anglican C.S. Lewis

- a murit scriitorul englez Aldous Huxley

[Florinvs]

Un articol interesant- "Ing. Ioan Neamtu- O viata inchinata podgoriei Husi"



În episodul de astăzi din seria noastră dedicată marilor oenologi români care ne-au părăsit, dl. inginer Viorel Ralea ni-l prezintă pe „celebrul Neamțu de la I.A.S. Huși”, ca să folosesc expresia lui Radu Anton Roman. Un personaj cvasi-legendar ce nu poate, firește, să lipsească din galeria marilor personalități ale viei și vinului românesc.

Cu toate lucrurile îngrămădite într-un geamantan, tânărul inginer Ioan Neamțu (avea doar 26 de ani) părăsea Iașiul, în toamna anului 1959, îndreptându-se spre Huși. Când a ajuns pe dealul Dobrina, de unde i se deschidea o superbă panoramă a „orașului dintre vii”, șoferul i-a înmânat un plic (nu se putea un loc mai pe măsură și nici moment mai potrivit) în care se găsea decizia prin care era numit inginer șef la Gospodăria Agricolă de Stat. Dacă n-ar fi fost tocmai în preajma culesului – avea să se confeseze, ulterior, inginerul Neamțu – ar fi făcut, imediat, cale întoarsă. Uneori însă cineva potrivește în așa fel lucrurile, încât ceea ce, la un moment dat, pare o improvizație, chiar o ușoară aventură, ajunge să însemne, cu timpul, un destin, viața însăși.

Există, fără îndoială, astfel de locuri și de clipe, care îți hotărăsc soarta fără a prinde de veste. Câți, poate, nu se întreabă, ca și mine: a ales tânărul inginer Ioan Neamțu, până la urmă, Hușiul, sau așezarea, cu duhul ei tainic, l-a ținut anume la sine, nevrând nici în ruptul capului să-1 mai slobozească? Nu vom ști, desigur, niciodată… Știm bine, în schimb, că nu peste multă vreme avea să încolțească o adevărată legendă, încât, încet-încet, cele două nume s-au îngemănat: când spuneai Huși, îți venea imediat în gând numele directorului Ioan Neamțu și invers.

Sunt puțini cei ce ajung la o asemenea ispravă, care înseamnă, deopotrivă, vocație și fidelitate, credință și – chiar dacă nu se vede imediat ori nici nu se bănuiește – un adevărat sacrificiu de sine, în numele unui ideal. Nu trebuie să ne ferim de vorbe mari, atunci când ele își merită, în chipul cel mai convingător, locul. Se confirmă, și de această dată, zicerea bătrână: omul potrivit la locul potrivit. Așa se face că, rostind Huși și Ioan Neamțu, gândul nu te poate duce decât la fericita plantă a lui Bachus, la struguri, la vin.

În toamna lui 1959, când venea la Huși cu gândul de a se întoarce cât mai repede la Bucium – Iași, unde lucrase doi ani, după ce absolvise, în 1957, Institutul Agronomic Iași, tânărul inginer Neamțu se năștea, metaforic vorbind, a doua oară. Nu putea să se producă această reintrare în destin, cum se zice, decât toamna, la fel cum tot în acest anotimp, la 25 septembrie 1933, vedea lumina zile, pentru prima oară, în Blîndeștii Botoșaniului. Atât pentru generațiile mai tinere, cât și pentru a fi aduse în prim-plan câteva dintre reperele unei vieți închinate cu râvnă și sinceritate viei și vinului, este interesant de știut ce putea găsi la G.A.S. Huși încă, pe atunci, proaspătul absolvent al prestigioasei Facultăți de Horticultură din vechea capitală a Moldovei. Unitatea hușeană – din start aureolată, neîndoielnic, de consistenta faimă a podgoriei în care Ștefan cel Mare își stabilise „al doilea al meu paharnic” – pornea la drum cu vreo 126 de hectare de vie ca, la apogeul carierei celui ce devenea director, la nici treizeci de ani, să atingă o suprafață de aproape 2.000 de hectare. Nu vom intra în alte detalii – bunăoară, e poate suficient de amintit înălțarea noului combinat de vinificație, cu o capacitate de 18.000.000 litri – spre- a nu se ivi, ferească Dumnezeu, nu știm ce nostalgii. Adevărul este că apariția acestor „trupe”, atât de disciplinat rânduite în impresionantul amfiteatru hușean, au însemnat nu numai înavuțirea remarcabilă a patrimoniului viticol, ci și o spectaculoasă remodelare a peisajului, a locului, a orașului, în general. Nu vom comite greșeala de a pune toate aceste isprăvi în seama exclusivă a regretatului dr. ing. Ioan Neamțu. Nici n-ar fi fost posibil așa ceva. Nu pot fi omise în nici un chip și niciodată meritele acestui „om-orchestră”, plin de inițiativă, dar și de autoritate, bătăios, dar și atins, nu de puține ori, de delicata aripă a melancoliei, o personalitate puternică, parcă înnăscut să fie lider. O stea norocoasă ori mai știrbă străluminează, de fapt, calea tuturor celor care îndrăznesc să parieze, în felul lor, cu destinul. Acești oameni merită să fie însoțiți, de fiecare dată, de gândul nostru cel teafăr și curat. Și dacă viața directorului dr. ing. Ioan Neamțu s-a împletit, aproape zi și noapte, cu vița de vie, două soiuri din marea împărăție a lui Dionysos îi vor rămâne cu totul îndatorate. Este vorba de Busuioaca de Bohotin și de Zghihara de Huși, vițe de vie autohtone, care și-au rezemat cu încredere soarta de specialistul pe care î1 invocăm în aceste rânduri și de orașul care le-a devenit un nou loc de naștere. Poate mai bine zis, renaștere.

Ca orice om care a vegheat, cu frumoasă trudă, existența „acestor ființe lichide” – nu mai insistăm aici asupra șampaniei ori a distilatelor – dr. ing. Ioan Neamțu, în preajma căruia mi-am format cariera de oenolog, a fost ispitit și de vraja cuvintelor, dovedind, nu de puține ori, un adevărat har. A scris multe lucrări, mai ales de specialitate, în care intuiția și rigoarea au avut, aproape fără excepție, câștig de cauză Pe unele le-a semnat singur, pe altele le-a realizat în colaborare. Cele editate în ultimii ani sunt, fără îndoială, și cele mai elaborate, aburul talentului în arta scrisului închegând excelente pagini de carte. Ne gândim la titlurile „Sub zodia lui Bachus” (în colaborare) (1991), „Treimea cea de o ființă” (1991), „Pioasă închinare” (1995), „Rădăcini adânci” (1996), „Pion contra nebun” (1999), „Veacul sânzienelor” (2001).

Nu putem mântui aceste rânduri fără a aminti un detaliu care are o putere aparte. Dr. ing. Ioan Neamțu a fost un om cu frica lui Dumnezeu, cum se spune. Drept mulțumire pentru trecerea pe pământ, ca un evlavios rob al Celui de Sus, dânsul a ctitorit o impresionantă biserică în Hușiul care s-a dovedit, alături de vița de vie, sensul existenței sale. Nu este puțin pentru o viață care, la fel pentru noi toți, nu se întâlnește în fiecare zi cu fericirea…

Read more: http://costachel.ro/dr-ing-ioan-neam...#ixzz2lgQF6CNR

[cristiboss56]

La 28 noiembrie 1918, tot într-o zi de joi, bucovinenii sărbătoreau reîntregirea pământului strămoşesc. Bucovina se unea cu ţara după ce se aflase aproape un secol şi jumătate sub stăpânirea Imperiului Habsburgic și apoi a celui Austro-Ungar. Era triumful unei întregi naţiuni, dar şi meritul unor politicieni cu viziune, care au ştiut să valorifice prilejul oferit de istorie. O reuşită de care românii nu s-au putut bucura decât 22 de ani, pentru că în 1940 partea de nord a ţinutului a fost ocupat de sovietici, după cum ne informează canalul de știri Digi24. Azi, Bucovina de nord e parte a Ucrainei.
Buchenland, în limba germană. În româneşte, Ţara Fagilor, Bucovina de nord. În anul 1774, Imperiul Otoman a cedat Austriei ţinutul lui Ştefan cel Mare, pământ care făcea parte din Principatul Moldovei. În 1918, după 144 de ani sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, bucovinenii pot să-și decidă singuri soarta. Prilejul era unic în istorie.

„Primul Război Mondial a arătat tăria contradicţiilor, a scos la iveală toate aceste elemente divergente care, pe fondul pierderii războiului de către alianță din care Austro-Ungaria face parte, au dus în cele din urmă la dezmembrarea statului dualist şi la apariţia statelor naţionale”, a explicat Alin Ciupală - istoric, pentru Digi24.

Încă de când a izbucnit Primul Război Mondial, marea dorinţă a bucovinenilor era să revină în patria mamă. „Atât și-au dorit bucovinenii unirea, pentru că s-au dus sute, au trecut clandestin granița ca să participe la război, în cadrul armatei române”, a subliniat Dumitru Covalciuc, scriitor, Cernăuți, pentru Digi24.
Dar vechiul pământ românesc era dorit deopotrivă de austrieci, de ucraineni şi de ruşi. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea Bucovinei la Galiţia, iar ucrainenii intenţionau să-şi înfiinţeze propriul stat. În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Naţională a românilor a decis la Cernăuţi unirea Bucovinei cu România. Reacția ucranienilor a fost să ocupe nordul ținutului.

„Românii din Bucovina, spre deosebire de ucraineni, nu aveau forţă militară. Faţă de Transilvania, noi n-am avut aici o gardă civilă”, a spus Mihai Ceaușu, pentru Digi24.

Aşa că au cerut sprijinul armatei române, a cărei intervenţie a fost salvatoare. „A forţat retragerea ucrainenilor, fără să ajungă odată la o ciocnire militară. A permis Consiliului Național Român și comitetului care era condus de către Iancu Flondor să preia puterea politică”, a precizat Mihai Ceaușu - istoric, pentru Digi24.

În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul mitropolitan din Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate unirea cu vechiul Regat.

Moţiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerând că fii ai acestei ţări umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară şi a cotropirii păgâne;

considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate;

considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică;

considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire;

considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţă că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!



Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:

Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.



sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte din historica.ro.

[cristiboss56]

Au trecut 15 ani de la dispariția unuia dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei române. Luni, la Catedrala Patriarhală, Ilie Cleopa a fost pomenit printr-o slujbă oficiată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ordoxe Române.
Din soborul slujitor au făcut parte și: Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Înaltpreasfințitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Înaltpreasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Înaltpreasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Preasfințitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfințitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfințitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, preoți și diaconi.
La slujba de pomenire au fost prezenți membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preoţi, profesori, monahi, monahii, studenţi şi credincioşi.
Momentul comemorativ organizat de Patriarhia Română și dedicat personalităţii părintelui Arimandrit Cleopa Ilie a continuat, de la orele 11.00, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei, cu vernisarea expoziției fotografice și bibliofile în memoria marelui duhovnic de la mănăstirea Sihăstria.
Cine a fost părintele Ilie Cleopa
Povestea vieții sfântului Ilie Cleopa o aflăm de pe site-ul mănăstirii Sihăstria, unde își doarme somnul de veci marele duhovnic. El a fost al cincilea copil din cei zece pe care i-a avut familia Ilie. Casa lor arăta ca o biserică, cum avea el să povestească mai târziu.
S-a născut la 10 aprilie 1912 într-o comună din județul Botoșani. La botez, a primit numele de Constantin. În primele luni din viață, pruncul era mai tot timpul bolnav. Neștiind ce să-i mai facă, mama lui l-a dus la un duhovnic, care a sfătuit-o să dăruiască copilul Maicii Domnului. Atunci, femeia s-a închinat cu lacrimi și a spus plângând: „Maica Domnului, îți dăruiesc ție copilul acesta al meu, că este bolnav și plânge mereu. Fă ce știi tu cu el!”
Ca o minune, copilul s-a făcut bine. Mai târziu, el și-a urmat alți doi frați mai mari la viața călugărească. Pentru a fi primit la Sihăstria, părintele Cleopa Ilie a trebuit să aștepte trei zile la poarta mănăstirii, așa cum cere canonul.
După venirea regimului comunist, părintele Cleopa s-a retras în pădure, pentru a scăpa de persecuții. Vreme îndelungată a stat într-un bordei de pământ. Mâncare primea de la un pădurar credincios, care îi aducea o dată pe lună un sac de cartofi și ceva pâine uscată.
Părintele Cleopa Ilie s-a întors definitiv la mănăstire în anul 1964. Aici a scris mai multe cărți, care sunt de vânzare acum în mai toate locurile sfinte din Moldova.
În anul 1998, după ce s-a închinat pentru ultima oară la mormintele fraților săi, părintele Cleopa și-a lăsat sufletul în mâinile lui Hristos.
A lăsat în urma lui multe învățăminte și acum trăiește în amintirea celor pe care i-a povățuit și celor cărora le-a alinat durerea trupească sau sufletească.