Ispasirea pacatelor

[anna21]

Ti se pare ca eu vorbesc de durere fizica?

De multe ori am impresia ca unii cauta doar pretexte de a etala cunostinte, chiar daca sunt off..

Dati "ignore", nu trebuia sa deschid threadul.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de anna21

Ti se pare ca eu vorbesc de durere fizica?

Nu tu, altii vorbesc de ispasire prin durere fizica. Am considerat ca scriu la subiect totusi.

[Marius22]

În prealabil postat de anna21

Si atunci care este sensul "ispasirii" pacatelor?
(ca l-am gasit chiar la par. Arsenie Boca, nu in impresiile userilor)

Indraznesc sa spun ca parintele Arsenie vedea in "ispasirea" personala a pacatelor, un mijloc de smerire si de vedere a pacatelor. Altfel spus, atunci cand ni se intampla o mare nenorocire, sa spunem "pentru pacatele mele patimesc aceasta". Decat sa ma revolt, mai bine spun "pentru micimea mea, sunt vrednic de toate acestea", ca Dumnenzeu vazand gandul meu smerit si pocainta mea sincera sa-mi ierte multimea de pacate.

Cert este ca din viata niciunuia dintre noi nu lipseste sau nu va lipsi "drumul crucii". Dar daca in cazul lui Hristos, un om oarecare, Simon Cireneul, a luat asupra-si povara Crucii Sale, in cazul nostru, Hristos Insusi, este Cel care ne sare in ajutor. El ne spune: "Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. El ne-a aratat tuturor ca suferinta si, in definitiv, moartea, nu este ultima realitate. Dincolo, inviati, ne asteapta odihna. Sa traim cu El si Intru El si vom avea ispasire de pacate si mantuire sufletelor noastre.

[George.m]

Frica de Dumnezeu ne opreste, sau ar trebui sa ne opreasca de la savarsirea pacatelor. Omul, temandu-se de judecata dumnezeiasca, se abtine de la infaptuirea rautatilor.
Si credem ca Dumnezeu, milostiv fiind, iarta pacatele celor ce se pocaiesc. Prin sfanta Taina a Pocaintei, omul este eliberat de greselile facute, fara sa se puna problema ispasirii. E oare normal ca dupa iertare, cineva sa tremure in continuare la gandul ca de pedeapsa n-a scapat?

In Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, Cuviosul Sofronie relateaza:
Intr-o zi de praznic, pe cand satenii jucau hora, Semion a remarcat un taran de varsta mijlocie care juca si el si canta la acordeon. Semion l-a luat deoparte si i-a zis:

"Cum se face, Stepan, ca poti canta si juca, cand ai omorat un om?"
Intr-adevar, intr-o incaierare la betie, acesta omorase un om. El l-a tras pe Semion si mai deoparte si i-a zis:

"Sa stii ca, pe cand eram in inchisoare, m-am rugat mult lui Dumnezeu sa ma ierte. Si intr-o zi, patul pe care ma gaseam in genunchi cu capul cufundat in perna a inceput sa tremure si am simtit o mare bucurie in inima mea. Am inteles atunci ca Dumnezeu m-a iertat. Si acum joc, fiindca e pace in sufletul meu."

Semion a inteles ca Dumnezeu da aievea iertare pacatelor celui care o cere.

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. Unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic (prin taina spovedaniei), şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi Lumină Dumnezeiască. Dragostea arde relele. Fericit cine o are!

2. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie(canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bunăvoie., pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi mâna ta.

Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acele-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei care osândesc păcatele altora şi nu şi le văd pe ale lor; vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce duhul adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: ”N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta… şi să fie osândiţi.” (II Tes. 2, 10-12) Aşa se nasc toţi sectanţii pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu pentru o vreme ca să-I cunoască lipsa şi în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.
Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

PS-Anna, as fi vrut sa gasesti raspunsurile pe care le cauti.Daca nu am reusit, macar am incercat.:-)
Desi cred ca cheia raspunsului pe care il cauti este acesta: pacatele nemarturisite! Marturisindu-le, ispasirea de nevoie devine ispasire de buna voie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anna21

Si atunci care este sensul "ispasirii" pacatelor?
(ca l-am gasit chiar la par. Arsenie Boca, nu in impresiile userilor)

Păcatele, după ce sunt spovedite, trebuie ispăşite deoarece ţinta noastră trebuie să fie raiul şi nu purgatoriul. Spovada şi absolvirea sacramentală ne apără de iad, dar lasă asupra noastră o datorie care trebuie plătită. Această plată se numeşte "ispăşire" (expiere). Plata datoriei se face: prin ducerea la bun sfârşit a canonului de pocăinţă şi îndreptare, prin indulgenţe, prin alte fapte de credinţă, prin opera socială a credinciosului penitent (exemple: săparea unei fântâni pentru însetaţi, susţinerea unui orfelinat, etc). De observat că, prin "operă socială" trebuie înţeles nu numai lucrare în beneficiul viilor, dar şi lucrare în beneficiul morţilor. O Liturghie oferită pentru cei morţi din familie, ori din sat sau oraş, nu îi ajută numai pe ei, dar ne ajută şi pe noi, ca ispăşire.

[George.m]

În prealabil postat de Melissa

Pentru păcatele mărturisite căpătăm canon de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşire de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. De ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-ţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru.

Eu refuz sa vad canonul drept o "ispasire" a faptelor rele facute. Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre, de osteneala, de ispasirea noastra pentru a ne ierta. Omul trebuie sa aiba credinta si nadejdea ca, daca ii va cere cu adevarat iertare lui Dumnezeu, Acesta i-o va acorda. Iar canonul primit il va ajuta sa pastreze relatia cu El, sa nu se instraineze de El.

Nu primim iertarea lui Dumnezeu pentru ca o meritam, ci pentru ca Se milostiveste de noi, Se bucura de intoarcerea noastra la El. Iar cel ce mai are sufletul apasat pentru pacatele marturisite, pentru care s-a pocait, nu arata incredere suficienta in milostivirea dumnezeiasca.
Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie, spune Apostolul. Iar prin savarsirea faptelor de ispasire, credinciosul poate avea constiinta ca Il indatoreaza pe Dumnezeu sa ii ofere iertarea, ar crede ca merita sa fie iertat.

În prealabil postat de George.m

Eu refuz sa vad canonul drept o "ispasire" a faptelor rele facute. Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre, de osteneala, de ispasirea noastra pentru a ne ierta. Omul trebuie sa aiba credinta si nadejdea ca, daca ii va cere cu adevarat iertare lui Dumnezeu, Acesta i-o va acorda. Iar canonul primit il va ajuta sa pastreze relatia cu El, sa nu se instraineze de El.

Nu primim iertarea lui Dumnezeu pentru ca o meritam, ci pentru ca Se milostiveste de noi, Se bucura de intoarcerea noastra la El. Iar cel ce mai are sufletul apasat pentru pacatele marturisite, pentru care s-a pocait, nu arata incredere suficienta in milostivirea dumnezeiasca.
Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie, spune Apostolul. Iar prin savarsirea faptelor de ispasire, credinciosul poate avea constiinta ca Il indatoreaza pe Dumnezeu sa ii ofere iertarea, ar crede ca merita sa fie iertat.

Vad ca n-ai prea inteles ce spune parintele ..Dar nu-i bai.:-)Toate au vremea lor:-)

[anna21]

@ Melissa
Multumesc, Melissa, chiar acel text il aveam in minte cand am deschis threadul.

@ George
Evident ca nu primim iertarea ca o meritam, ci este doar din mila lui Dumnezeu.
Dar asta nu inseamna ca nu exista nici o responsabilitate din partea noastra. Ca asa sunt unii car se marturisesc abia in groaza mortii, in ultimele zile ale vietii. Merg ei in rai?
Parintele Cleopa in Drumul sufletului dupa moarte (parca) spune ca cel care s-a spovedit, dar nu a avut timp sa faca si canonul, va face acest canon.. in iad!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anna21

Ca asa sunt unii car se marturisesc abia in groaza mortii, in ultimele zile ale vietii. Merg ei in rai?

Cu siguranţă, DA !

Parintele Cleopa in Drumul sufletului dupa moarte (parca) spune ca cel care s-a spovedit, dar nu a avut timp sa faca si canonul, va face acest canon.. in iad!

Este exact ceea ce susţine credinţa catolică. Diferenţa este de terminologie. Iadului în care se fac canoane noi i-am atribuit termenul de "purgatoriu".