O posibila contradictie intre notiunile de Rai si Iad

[bluester]

În prealabil postat de N.Priceputu

Dacă nu mă înşel, întrebarea asta l-a făcut pe Origen să gândească apocatastaza (mântuirea tuturor) - condamnată de Biserică.
Nu-mi amintesc temeiurile pentru care a fost condamnată, dar ştiu că erau rezonabile.
Însă cred că ar trebui să nu uităm că Raiul nu înseamnă fericirea pur şi simplu, ci viaţa cu Hristos, care, El însuşi având toată dragostea pentru cei nefericiţi este într-o perpetuă stare de jertfă.
Cred că fericirea aceea nu va fi cum ne-o închipuim acum, şi anume o stare de beatitudine, ci mai degrabă o împărtăşire tot mai mare din dragostea luminoasă a lui Hristos, în care este loc şi pentru durerea pentru cei nefericiţi. Probabil, însă, că durerea pentru ei va fi copleşită de comuniunea cu Domnul şi cu sfinţii, iar, pe de altă parte, purtându-i în inimă mereu, în dragoste vie, şi ei vor fi mângâiaţi, întunericul li se va mai lumina iar suferinţele vor scădea.
Ca pildă, îmi vin în minte cazurile părinţilor credincioşi cărora le mor copiii, uneori în păcate. Ei vor păstra durerea asta mereu în inimile lor, însă vor fi şi mângâiaţi, fericiţi de Dumnezeu cu harul său dacă se smeresc şi nu încetează să-L iubească.

sunt total de acord cu cele de mai sus.

În prealabil postat de osutafaraunu

Omiteți o altă opțiune creștină și anume aceea că Iadul nu este etern - cel puțin nu atât de ”etern” cât este Raiul, iar această opțiune este teoretic posibilă și teologic validă.

O optiune in care iadul nu este etern ci perpelirea va fi cu atat mai lunga cu cat oamenii au fost mai pacatosi? Iar satana se va chinui in flacari mai mult decat orice alta creatura?

[osutafaraunu]

În prealabil postat de UNNOOM

O optiune in care iadul nu este etern ci perpelirea va fi cu atat mai lunga cu cat oamenii au fost mai pacatosi? Iar satana se va chinui in flacari mai mult decat orice alta creatura?

Pare cumva nelogic? Cel puțin din perspectiva justiției omenești...

Ce scrie domnul MihaiG ma copleseste. Este atata durere in ce si cum scrie, incat ingenunchez mental in fata suferintei umanitatii, prin care vorbeste un frate al nostru. Un om ca dansul este un cautator adevarat. Este un om care isi ia viata si devenirea in serios. Cati suntem asa?
Cititi operele Sf. Theodor, episcop al Mopsuestiei (condamnat pe nedrept, datorita masinatiunilor coptilor si fostei prostituate, sotia lui Justinian) la latrociniumul, nedefinit ca atare, din 553 era curenta. Da, este sfintit, in Biserica Asiriana, numita "a Rasaritului". Si da, a avut dreptate. O organizatie care ia decizia monstruoasa de acondamna si persoana, si inca postum, si nu doar ideile, nu are dreptul sa dicteze adevaruri de credinta. Cum era cu monotelismul? Formaula "parutu-sa Sf. Spirit si noua..." a fost rostita si atunci. Faza cu Sinoadele Ecumenice mie unuia imi evoca un soi de omenire innebunitor de obedienta, care este alergata din un loc in altul al unui imens stadion, iar cei care o duc si o conduc, la un momenta dat pot fi inlocuiti de altii, ca re le zic "Ce! sunteti aici? sa fie belstemat cine v-a adus aici (aluzie la anateme, adica). Hai in partea cealalta a stadionului. Si cine mai vrea sa ajunga aici cade sub blestem". Si turma se supune, ca de, vrea sa se mantuiasca.
Sf. Theodor bar Mopsuestia a rezolvat perfect aceste nelinsisti, abuzuri si contradictii. Tocmai de aceea, prostia colectiva l-a pedespsit.
Concluzia e una: oricine si orice, in afara de Dumnezeu, Maica Domnului si Sf. Ioan Botezatorul poate gresi, uneori cumplit. Inclusiv Biserica, in etapa asa-numit "Luptatoare".

[MihaiG]

În prealabil postat de osutafaraunu

Omiteți o altă opțiune creștină și anume aceea că Iadul nu este etern - cel puțin nu atât de ”etern” cât este Raiul, iar această opțiune este teoretic posibilă și teologic validă.

Nu, nu omit opţiunea anihilaţionismului. Mi se pare la fel de absurdă.

Ce-i drept, opţiunea lui "cei pe care tu îi iubeşti au nu mai există, au fost distruşi/anihilaţi de Dumnezeu" mi se pare mai puţin groaznică decât "cei pe care îi iubeşti suferă şi vor suferi veşnic în focul iadului".

Dar la fel de absurdă, şi la fel de incompatibilă cu ideea de fericire veşnică în Rai.

Iar din punct de vedere creştin, "mai puţin groaznic" nu ar trebui să fie un criteriu.

Ar trebui să vă gândiţi şi dumneavoasatră, prin prisma teologiei adventiste: Cum veţi putea fi fericit când cei pe care îi iubiţi acum vor fi fost anihilaţi de Dumnezeu ?

[osutafaraunu]

În prealabil postat de MihaiG

Nu, nu omit opţiunea anihilaţionismului. Mi se pare la fel de absurdă. Nemaivorbind de restul de teologumene cu care vine la pachet.

E absurdă chiar și când o rostește Hristos?

În prealabil postat de osutafaraunu

Pare cumva nelogic? Cel puțin din perspectiva justiției omenești...

Este la fel de dura ca si perpelirea intr-un foc vesnic... La scara justitiei divine (cand zeul este atotputernic) nu conteaza aceste diferente...

Daca exista Dumnezeu asa cum este descris el in crestinism, nu cred ca s-ar preta la o abordare umana a justitiei.

În prealabil postat de MihaiG

Înseamnă că susţineţi apocatastaza. În opinia mea, singura opţiune creştină teologică validă, vis-a-vis de "problema iadului", dar, din păcate, condamnată ca erezie de nu mai ştiu care Sinod ortodox.

Din ce am înţeles, lucrurile astea (ieşirea din iad) ar putea să se petreacă până la A Doua Venire a Domnului, adică la Judecata Universală. Până atunci stările sufletelor nu sunt defintive, ele suportând şi consecinţele în istorie ale faptelor lor, dar şi efectele rugăciunilor celor iubiţi.
Speranţa mea e ca până la acea judecată să rămână iadul gol.

Nu îmi permit, nu îmi îngădui ca problema suferinţei şi chinului şi caznelor veşnice a aproapelui meu - a tatălui meu, a fiului meu, a fratelui meu, a prietenului meu să rămână un mister.... nu în măsura în care mi se cere să achiesez la ideea că asemenea chinuri, dacă s-ar întâmpla să se actualizeze, sunt justificate, şi drepte, şi de dorit (pentru că dreptatea divnă e de dorit, nu-i aşa ? ).....

Noi gândim mai mult în termeni de iubire decât de dreptate. Iar cei care vor fi lăsaţi în iad nu din cauza dreptăţii lui Dumnezeu vor fi acolo, ci din cauza libertăţii lor (a felului în care au ales). E vorba de cei care Îl refuză pe Dumnezeu sistematic. Ei sunt suflete moarte încă din viaţa asta. Moartea i-a găsit împietriţi dacă au ajuns în iad.

Dar mai bine dau un citat de la Părintele Stăniloae cu privire la problema asta:

„Dar taina libertăţii nu permite să se poată spune că iadul va înceta pentru toţi să fie etern. Cei care nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieşi în veci din iad.
Dar pe ce se bazează faptul că cei ce vor fi lăsaţi în iad prin judecata
universală vor rămâne veşnic în el, odată ce Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi un Dumnezeu iubitor şi odată ce aceia vor păstra în veci o anumita libertate? Se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu, în baza căreia Dumnezeu ştie sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei Lui de iubire, fie pentru că nu vor vrea, fie pentru că şi-au creat prin refuzul total al comuniunii din viaţa pământească şi din răstimpul între judecata particulară şi cea universală o astfel de stare, că nu mai sunt capabili să accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin socoteşte că lipsa voinţei de a dori pe Dumnezeu se acoperă cu “neschimbabilitatea“ pătimaşă în care se află cel din iad. Propriu-zis după moarte sunt “neschimbabili“: în bine, cei din rai şi cei din iad în rău.
Taina faptului că unii vor putea fi scoşi din iad până la judecata universală şi că alţii nu vor ieşi în veci din el, ci vor trece în iadul veşnic, împreună cu cei ce vor trece din viaţă, acolo, în momentul sfârşitului lumii, este o taină a libertăţii omului şi o taină a putinţei de învârtoşare a lui într-o libertate negativă imposibil de depăşit, şi nu o putem pătrunde noi.
Pentru mintea noastră e tot aşa de posibil ca cei din iad să vrea să iasă din el, sau să nu vrea. Numai Dumnezeu poate pătrunde şi cunoaşte de mai înainte această taină şi noi nu avem ce face decât să credem ceea ce ne-a spus El prin Revelaţie, rămânând să aflăm numai la judecata din urmă care anume dintre oameni vor fi trimişi în iadul veşnic.”(Teologia dogmatică ortodoxă - vol. 3, pag. 176)

Eu nu m-am considerat niciodată un candidat real la Rai - dar, având de ales între a suferi împreună cu persoana iubită şi a fi fericit în lipsa ei (şi aici mă refer la un număr de persoane, părinţi, soţia mea, fiul meu, prietenii mei), cred că aş alege prima variantă... sau - îmi cere divinitatea să aleg între Rai şi cei iubiţi ? Atunci care este înţelesul şi semnificaţia Raiului ? Să fiu cu Hristos, în vreme ce fiul meu, sau fratele meu, sau tatăl meu arde în Iad ?!!!

Aici este un paradox: pentru că iubirea asta jertfelnică ce s-ar pogorî şi în iad (oare Cine a mai făcut-o?) este dumnezeiască, şi mântuitoare, pentru că e Hristos în ea. Însă asta este o părere poate prea personală.

[osutafaraunu]

În prealabil postat de UNNOOM

Este la fel de dura ca si perpelirea intr-un foc vesnic... La scara justitiei divine (cand zeul este atotputernic) nu conteaza aceste diferente...

Din perspectiva umană (cel puțin a condamnatului), n-aș zice că n-ar conta diferențele...

În prealabil postat de UNNOOM

Daca exista Dumnezeu asa cum este descris el in crestinism, nu cred ca s-ar preta la o abordare umana a justitiei.

Desigur, însă cu atât mai odios să ni-L imaginăm capabil de atrocități eterne!

Cu totii trebuie sa-l iubim in primul rand pe Dumnezeu si sa-I respectam atat poruncile cat si judecatile.

Chiar si atunci cand ni se intampla noua un necaz, daca incercam sa-l privim duhovniceste, putem invata multe din el, spre mantuirea noastra.

Bine am face ca in timpul vietii pamantesti sa ne curatim sufletul, sa accedem spre sfintenie. Cine devine sfant, adica prieten al lui Dumnezeu, are mai multa trecere la El si-i poate ajuta pe cei care doreste si care au dorit maantuirea, dar au mai facut si pacate. De asemenea, milosteniile si rugaciunile pentru cei adormiti facute de cei ramasi in viata pot sa-i ajute mult.

Atunci, insa, cand cineva dintr-un neam Il necinsteste pe Dumnezeu cu vorba, cu gandul si cu fapta, pana in ultima clipa a vietii si isi atrage mania Sa.

Un sfetnic imparatesc pamantean isi poate ajuta o ruda intr-o problema oarecare, daca ii este placut imparatului. Daca, insa, cineva unelteste impotriva imparatului, atunci nicio pila si nicio relatie nu-l mai pot salva de mania acestuia.