Comunismul romanesc = O schizofrenie colectiva, unde sunt pacientii ?

[Florinvs]

În prealabil postat de ortodoxia_e_Adevarul

Petre Tutea:

"Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.

Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi: lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman.

A te opune comunismului înseamna a apara puritatea Codului Penal.

comunismul e o crima continua."

Acuma lozinci putem face! Insa cu tot respectul pentru Petre Tutea, el NU a fost inainte de 1989 vreun director de mare intreprindere, vreun director de IAS sau presedinte de CAP, si nu avea cum sa cunoasca realitatile si probleme economice si sociale din perioada anilor 1964-1989!

Nu cred ca aveau de unde sa cunoasca Petre Tutea problemele cu care se confrunta de exemplul directorul "Intreprinderii de autocamioane Brasov" (care avea in subordine 25.000 de oameni), directorul intreprinderii "Tractorul" Brasov (care avea tot atatea oameni in subordine), directorul Comtim-ULUI Florentin Carpanu (care aveau 15.000 de oameni in subordine), presedintele Centrocoop-ului Paul Niculescu Mizil (care avea in subordine intreg comertul cooperatist din mediul rural), Alexandru Filioreanul (directorul regionalei CFR Iasi, care avea de realizat peste 20 de indicatori de plan de realizat, si care, prin subordonatii sai, trebuia sa asigure circulatia in depline conditii de ritmicitate si siguranta a circulatiei a milioane de tone de marfuri si milioane de pasageri, etc!

Oamenii ca astia sa fi vorbit si sa fi spus cum era inainte de 1989.

Sau cate aveau de spus fostii prim-secretari ai judetului Vaslui: Gheorghe Tanase, Ion Fratila si Ioan Pavel!

[CristianR]

În prealabil postat de Florinvs

Acuma lozinci putem face! Insa cu tot respectul pentru Petre Tutea, el NU a fost inainte de 1989 vreun director de mare intreprindere, vreun director de IAS sau presedinte de CAP, si nu avea cum sa cunoasca realitatile si probleme economice si sociale din perioada anilor 1964-1989!

N-a fost director de întreprindere înainte de 1989; a fost secretar general la Ministerul Economiei Naționale în 1940. A cunoscut, apoi, comunismul, mai întâi din închisoare (vreo 15 ani), căruia i-a supraviețuit, parcurgându-l de la un capăt la altul (a trăit până în 1991). Eu cred că a fost de ajuns ca să-l cunoască bine.

[ortodoxia_e_Adevarul]

Pr. Stăniloae - despre efectele comunismului sau ce este ateismul : https://www.youtube.com/watch?v=nUJmD-I-u3I

[Florinvs]

Ca sa vedeti, fara lozinci si fara a discuta ideologie, problemele practice, concrete, de natura economica si sociala, cu care se confruntau nemijlocit cei aflati in functii de conducere atunci, fara prezint cateva interviuri din presa.

-Cu Gheorghe Tanase, prim secretar al judetului Vaslui, din 1968 pana la începutul anilor 80

Ziaristul George Stoian, deşi oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut şansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creaţiei populare şi, apoi, ziarist la „Vremea nouă”; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.

Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, şi la Vaslui şi la Slobozia, s-a întors în aceeaşi măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viaţa lui Gheorghe Tănase în special după revoluţia din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieţii pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât şi în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită şi trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am preţuit şi cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii şi amintiri.

– Când l-aţi cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?
– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activităţi culturale, care nu numai că-i plăceau şi erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum şi mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceauşescu sau al celor de la 23 August, aşa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat şi ne-am apropiat.

– Cum aţi ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?

– Soţia mea era studentă la filologie în Iaşi, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puţină vreme în aceste locuri, adică până termină soţia facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Aşa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcţiona unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să îşi amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluţă, apoi, cum am mai zis, la Casa creaţiei populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci şi la partid. Aşa a aflat de mine şi Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură şi un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la Bucureşti, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaş, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor şi programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.

– Ce artişti preferaţi avea?

– Iubea toţi actorii şi foarte mulţi cantăreţi, artişti adevăraţ, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului şi a facă să se înfiinţeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriştilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanţi scriitori de umor şi artişti ai genului. El este şi ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole şi participa Gheorghe Tanase, erau mulţi activişti care, deşi nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarăşu’ prim” şi se prefăceau că le place şi lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepţională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găseşti bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Pluguşorului în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar şi la repetiţii. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simţea unde ceva era fals şi spunea: “Nu merge!”

[Florinvs]

– Cum aţi putea să-l caracterizaţi?

– Era un om foarte serios, aspru, uneori chiar dur, dar numai în faţa răului. Sancţiona absolut totul, nu ierta niciodată nimic, dar avea grijă să nu nenorocească oamenii. Îi sancţiona mai mult cu vorbe, ridica tonul la ei sau le adresa replici dure în faţa altor oameni, dar nu le făcea rău. El nu băga oameni în puşcărie. Ba chiar au fost mulţi scăpaţi de puşcărie de doamna Tănase. O căutau mereu mame care se plângeau: “Mi-au rămas copiii pe drumuri”, îi spuneau ele. “Hai, du-te, fii fără grijă”, le încuraja doamna Tănase şi îi scotea aşa, parcă îi trăgea de păr, pe toţi. Eu am făcut multe revelioane împreună cu domnul şi doamna Tănase. Eram invitat întotdeauna la revelion pentru că eram un fel de conducător al revelionului, majordomul, dirijam programul orchestrei, spuneam ce să cânte. Le aduceam pe Ştefania Rareş, pe Mioara Velicu, pentru că Tănase iubea mult muzica moldovenească. Îl preţuia mult şi pe Adrian Păunescu. De câte ori venea la Vaslui, mergeam la pivniţele Huşului sau la subsolul Casei de Cultură Huşi. Acolo se făceau degustări absolut profesioniste de vin. Erau multe personalităţi acolo, era şi inginerul Neamţu, care ne-a prezentat odată vreo douăzeci de feluri de vinuri. A vorbit şi despre Busuioaca de Bohotin (lumea trebuie să ştie că Busuioaca de Bohotin e un vin care, în stare originală, nu se găseşte pe toate drumurile pentru că din Busuioaca de Bohotin adevărată mai mult de trei-patru sute de litri pe an nu se fac. Oficial, se vinde în toată ţara, dar n-are nimic de-a face cu Busuioaca de Bohotin adevărată): “Acesta este un vin unicat în România, este adus de mine din părţile Cotnarului, unde nu se mai cultivă. Îl am pe o suprafaţă mică pentru că această vie nu poate subzista decât într-un anumit pământ, care are anumite caracteristici în compoziţia sa şi se face numai pe suprafeţe care au un unghi de 18-20 de grade expunere spre soare. Dacă într-o anumită perioadă din vară via are destul soare şi condiţiile necesare, strugurii se fac, dacă nu, nu”. Inginerul Neamţu a adăugat la sfârşit: “Din vinul ăsta consumă tovarăşa Elena Ceauşescu. Noi îi trimitem de sărbători, iar ea îl iubeşte. Anul ăsta am făcut doar trei sute de litri”. Păunescu l-a tras deoparte şi i-a cerut două sute de litri. Neamţu i-a dat, însă nu chiar atât de mult cât i-a cerut pentru că ar fi rămas fără pic de Busuioacă. Atunci, Păunescu a plecat şi cu 40 de cămăşi de la Fabrica de Confecţii Vaslui, de la directorul Boris Ciocoiu. Era iubit Păunescu de toată lumea, iar Gheorghe Tănase îl susţinea.

“N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian”

– Pe doamna Maria Tănase aţi cunoscut-o?

– Sigur, era o femeie cu un suflet atât de bun şi atât de blândă. Toţi vasluienii trebuie să ştie că era o femeie absolut admirabilă, civilizată şi omenoasă. A făcut foarte mult bine aici, nu pentru că ar fi avut motive speciale, ci pentru că aşa era sufletul ei. Înfiinţase un club care se numea Femina, unde chema deseori artişti. A lucrat foarte mult cu Stela Popescu, pe care o îndrăgea. Chema artişti, oameni de ştiinţă şi profesori, pentru a se întâlni cu femeile care făceau parte din club. Eu am colaborat îndeaproape cu ea pentru că, în exclusivitate, eu făceam partea artistică. Fiecare întâlnire importantă a clubului Femina se încheia cu momente artistice de excepţie, în care neapărat trebuiau să fie două-trei capete de afiş, doi-trei artişti importanţi. Doamna Tănase, care se îndrăgostise de modul în care îi prezentam pe artişti şi de discuţiile pe care purtam cu ei, îmi cerea să-i descos: “Doamnele i-au văzut pe artiştii ăştia la televizor, dar vor să ştie ceva din viaţa lor”. Pe atunci nu era construită Casa de Cultură. Spectacolele aveau loc unde este acum Poliţia Judeţeană, la etajul 1, în sala mare de festivităţi, sau la fostul cinematograf “I.C. Frimu”.

– Puteţi localiza unde locuia Gheorghe Tănase în Vaslui?

– În casa aceea mare, prima, cum se merge în vale, după magazinele de lângă Hotelul Racova, mi se pare că i se spunea „Casa Albă”. Acolo mă duceam când mă chema doamna Tănase ca să facem programul următoarelor manifestări, să concepem invitaţii sau unele materiale. De multe ori, venea domnul Tănase la masă şi mă găsea acolo, cu doamna de vorbă. “Iar plănuiţi ceva? Iar vă gândiţi la un spectacol”, ne întreba.

– Aţi fost în intimitatea familiei Tănase. Pe Nicu Tănase, fiul lui Gheorghe şi al Mariei Tănase, îl vedeaţi des?

– Da, a crescut sub ochii mei. Nicuşor a fost un copil înfiat, nu era copilul lor. Nu era foarte bun la învăţătură, dar era foarte cocoloşit de cadrele didactice. L-am avut în nişte spectacole alături de colegii lui de la Liceul «Mihail Kogălniceanu». Făceam repetiţie cu ei într-o sală de clasă şi, o dată, când le-am dat o pauză, am spus mai mult în glumă: Băieţi, dacă vreţi să aprindeţi o ţigară, puteţi s-o faceţi. Fumaţi, că eu nu vă spun nimic! Băieţii au început să fumeze, dar a intrat deodată în clasă directoarea liceului sau diriginta lor, nu ştiu ce era, doamna Alexandru. “Ce se întâmplă aici? E şcoală sau balamuc? De ce fumaţi? Tovarăşe Stoian, îi lăsaţi să fumeze?”, a început ea să ţipe. Era tare agitată, dar când şi-a aruncat ochii şi l-a văzut şi pe Nicuşor cu ţigara în gură, s-a potolit şi a spus: “A, lăsaţi băieţii să fumeze!” A fost un episod simpatic. Doamna Maria Tănase îl iubea foarte mult pe Nicuşor. Ea, care era o mamă atât de bună pentru toată lumea din oraş şi din judeţ, vă imaginaţi cum era cu unicul său fiu… Avea o voce atât de blândă, era atât de minunată femeia asta! Păi, la înmormântarea ei, la Bucureşti, cred că a mers jumătate din Vaslui! Au mers autobuze, maşini una după alta. A fost enorm de multă lume din Vaslui, atât de mult o iubeau oamenii.

[Florinvs]

– De ce a murit atât de tânără?
– S-a îmbolnăvit, îmi amintesc că a avut probleme la cap. Atunci când a început să se simtă rău, s-a retras, a plecat din Vaslui. Stătea la Bucureşti.

– Aţi apucat să vă luaţi rămas bun de la ea?

– Nu. A dispărut deodată. Eu o simţeam slăbită, simţeam că îi este rău, dar ea nu recunoştea. Dacă s-ar fi îngrijit mai mult când a simţit că este bolnavă, cred că n-ar fi avut atât de repede probleme cu sănătatea şi cu viaţa ei. Ea spunea întotdeauna că are treabă: “N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian. Mi-e rău, dar avem treabă. Uitaţi, o familie din satul Curseşti e vai de capul ei, au copii dezbrăcaţi. Să-i ajutăm!”. Dădea telefon la Fabrica de Tricotaje de la Feteşti, apoi la Fabrica de Confecţii de aici şi vorbea cu directorii: “Tovarăşe director, poate puteţi să-i ajutaţi pe oamenii ăştia”. Aşa le spunea, nu se ducea să ia abuziv ceva.

«Să-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”

– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?

– A fost edificatorul acestui oraş. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraş nu exista! Era pur şi simplu o comună. Sunt fotografii şi pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei şi, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar şi oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Oraşul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să îşi schimbe înfăţişarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraş, dar nu scăpa din vedere nici judeţul. Şi, din judeţ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura judeţului respectiv. Cunoştea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Ştia toate fazele de lucru în câmp, ştia totul despre îngrijirea animalelor. Se obişnuise ca în toate plenarele pe care le ţinea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învăţase şi le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine şi pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realităţile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părţile criticabile: “Eu vreau să-mi arătaţi ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că ştiau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea şi el spunea: “Daţi drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau nişte reportaje destul de lungi. Când se termina filmul şi începea plenara, nimeni nu mai putea să spună ”Tovarăşe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e aşa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiaţi. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomiţa, unde ne-am întâlnit.

– Cum de v-aţi întâlnit tocmai acolo?

– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la «Vremea Nouă». Era în plină zi, eram toţi în redacţie, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarăşul Ţolescu, colegul meu de redacţie, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. “M-a dat afară!”, ne-a spus el. Cum adică te-a dat afară? ”Mi-a reproşat că n-am origine muncitorească!” Şi nu ţi-a oferit altceva? “Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit şi el peste un sfert de oră şi a spus: “M-a dat afară!” Din acel moment, stăteam toţi înnebuniţi şi aşteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarăşul Ţolescu. mă va pune pe liber. “Tovarăşe Stoian, cred că o să ne despărţim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. “Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?” Tatăl meu a avut studii superioare de drept şi a fost notar în oraşul Corabia. “Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ţi altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat şi am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la Bucureşti, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iaşi, unde a făcut şi el carieră (până la pensie, a fost corespondent la “România Liberă” şi a scris mai multe cărţi).

– Iar George Stoian?

– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomiţa, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naştere şi i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulţimea de flori.

– Cine v-a povestit?

– Chiar Tănase, în august ’82. El nu ştia de situaţia mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid şi a spus: «Să-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”. Ăştia de la partid m-au căutat, m-au găsit şi mi-au spus: “Vezi că te caută tovarăşul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în maşină şi am plecat. Nu ştiam de ce mă cheamă. “Ia ascultă, vrei să laşi Vasluiul şi să vii aici? Vreau să faci la Ialomiţa tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soţia era de acolo, din Călăraşi, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda şi i-a spus: “Uite, el se numeşte Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele şi activităţile culturale ale Comitetului Judeţean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?” ”Nu am niciun loc liber!” “Dai unul afară şi îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuinţă, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuinţă, iar soţia să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Aşa se lucra atunci.

“Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”

– Aşa aţi ajuns să lucraţi la ce ziar?

– La “Tribuna Ialomiţei”. Am avut casă în două zile, nu în trei, într-un bloc care nici nu fusese dat oficial în folosinţă. Eu am fost primul care s-a mutat acolo. Nu aveam telefon, dar secretarul acela l-a chemat pe directorul Poştei judeţene şi i-a spus: “În apartamentul cutare, de la adresa cutare, trebuie să fie telefon”. “N-am cum, că nu e dat în folosinţă!” “Te-am întrebat eu? Iei de la alte blocuri, Treaba ta, te interesează!” Soţia a fost încadrată la cel mai mare cămin din oraşul Slobozia, unde a şi devenit directoare, iar eu m-am dus de la 1 august la treabă. “Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”, mi-a spus Tănase. Am realizat un spectacol extraordinar şi i-am convins pe toţi care vorbeau şi se întrebau: “Ce e cu ăsta? De ce l-a adus Tănase? E cârtiţa lui, ce ştie să facă?” Eu mi-am dat seama că sunt toţi ochii aţintiţi către mine şi m-am străduit să fac un spectacol absolut senzaţional. Eu sunt cel care a introdus în arta scenică un sistem de a face să apară şi să dispară un cor pe scenă în două secunde. Când m-am dus la Iaşi la un concurs de la Iaşi, un regizor de acolo a întrebat: “Cine a făcut asta?” Eu, i-am spus. “Dumneata nu eşti sănătos, cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?” La mine apărea în două secunde un cor de optzeci de oameni pe scenă şi, după ce cânta, dispărea.

– Cum de reuşeaţi?

– E problema mea asta.
– Vreţi să păstraţi secretul?

– Da, e secretul meu. Introdusese atunci Tănase o chestie absolut senzaţională. Făceam spectacole pentru muncitorii din agricultură, spectacole pentru muncitorii din industrie, spectacole pentru iubitorii de artă. Am avut un spectacol pentru oamenii din industrie cu 4.200 de artişti. În sală erau 450 de oameni, iar eu aveam pe scenă 4.200 de artişti. Atunci am crezut că înnebunesc, credeam că n-am să pot să duc la bun sfârşit spectacolul. Dar a fost o frumuseţe!

– Ştim că Maria Tănase murise. Gheorghe Tănase era recăsătorit?

– Da, se recăsătorise cu Florica, o doamnă care i-a fost alături permanent şi care, cu un deosebit devotament, l-a îngrijit în anii din urmă, când Gheorghe Tănase căpătase o sănătate mai şubredă. Până să ajungă la Slobozia, trecuse pe la Comitetul Central, unde lucrase direct cu Elena Ceauşescu.

– V-a spus vreodată ceva despre acea perioadă?

– Vorbea puţin despre ce a făcut la Comitetul Central, despre cum era munca lui cu Elena Ceauşescu. Când eu îl întrebam, îmi spunea că mai bine să nu mai vorbim. Din asta am înţeles că avea o amintire atât de urâtă de acolo, încât nu mai voia să o readucă în memorie.

[Florinvs]

A fost Gheorghe Tănase cel mai bogat om? Adevărata lui avere au constituit-o dragostea şi preţuirea oamenilor în mijlocul cărora a trăit. Chiar dacă a ajuns să fie victima timpului nemilos, a rezistat demn schimbărilor.

Veţi vedea, foştii săi colaboratori de la Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde a fost prim-secretar din 1982, nu l-au ocolit, iar cea de-a doua soţie, Florica Tănase, i-a oferit sprijinul şi iubirea ei până în ultima clipă.

N-au trecut patruzeci de zile de la plecarea lui dintre noi, aşa că putem crede că sufletul lui Gheorghe Tănase s-a întors pentru o vreme şi pe la Vaslui. Până pe 2 noiembrie, putem să-i aprindem o lumânare şi să-i dăruim un gând bun, pe care să-l culeagă şi să-l ducă în lumea de dincolo.
Continuăm să ne amintim de Gheorghe Tănase, alături de ziaristul George Stoian.

– Spuneaţi că ialomiţenii l-au iubit mult pe Gheorghe Tănase.

– L-au iubit foarte mult şi aveau şi de ce. Poate, după Sibiu, unde se dusese Nicu Ceauşescu prim-secretar, Ialomiţa era singurul judeţ în care oamenii nu sufereau de foame, atunci, înainte de decembrie ’89. Noi, ialomiţenii, am fost daţi şi la Europa Liberă. Am auzit eu cu urechile mele cum s-a spus atunci: “Moare România de foame, româniii au bani şi n-au ce să cumpere cu ei, numai în judeţul Ialomiţa oamenii o duc bine”. Chiar asta a fost expresia: «că numai în Ialomiţa oamenii o duc bine». Făcuse Tănase astfel ca un renumit restaurant de acolo, Privighetoarea, să fie aprovizionat cu de toate pentru ca şi oamenii din ţară să poată veni să cumpere alimente. Veneau de peste tot şi cumpărau câte două-trei roţi de caşcaval, cinci-şase batoane de salam, cafea, bere. Se găseau de toate în Ialomiţa.

– Înseamnă că şi dumneavoastră aţi dus-o bine.

– Mai mult decât bine. La noi nu s-a simţit niciodată greul. Nu ne lipsea nimic. Tănase era foarte ataşat de agricultură şi a plecat din Ialomiţa cu părere de rău pentru că voia să ducă judeţul pe locul I la producţia de lapte. Încet-încet, a început să surclaseze judeţe care erau pe primele locuri. Mai rămăsese Suceava, dar nu a mai reuşit să întreacă şi acest judeţ pentru că a trebuit să plece. L-a schimbat Ceauşescu. Am să povestesc însă ceva legat de ideea Bărăganului ars de soare şi lipsit de fântâni. Gheorghe Tănase a dat dispoziţie ca pe toate şoselele, pe toate arterele, să se facă fântâni. S-au ridicat minunile acelea de fântâni cu cumpănă, pe care le ştiam numai din poveşti, din desenele vechi. A umplut cu fântâni tot judeţul. Erau toate funcţionale. El cutreiera toate drumurile, oprea maşina şi se ducea să verifice dacă era apă, dacă apa era bună de băut. Construind fântânile, Tănase a făcut o bucurie mare oamenilor. El se preocupa şi de industrie, de absolut tot şi nu putea fi păcălit pentru că se pricepea la toate. Era mai bun decât un inginer agronom sau zootehnist. Ştia totul. Şi, am mai spus, avea un comportament prin care nu făcea rău oamenilor, voia doar să-i sperie, să-i aducă în situaţia de a face treabă. Îmi aduc aminte cum făcea el şedinţele. Spunea: “Mâine dimineaţă avem comandament pentru agricultură la ora 5”. Şi, vă daţi seama, erau unii care locuiau la marginea judeţului şi erau anunţaţi doar cu o seară înainte. La ora patru şi jumătate, Tănase intra în sală şi nu mai avea nimeni voie să intre după el. Dădea dovadă de o punctualitate exagerată. Odată, mă aflam şi eu la o astfel de şedinţă, în calitate de ziarist. Era pe atunci un IAS, Ograda, care era ca un adevărat oraş. Erau acolo, pe teritoriul acelui IAS uriaş, locuinţe, grădiniţe, cantine, o carmangerie, fabrici de lapte. Director era un inginer deosebit, că nu putea oricine să aibă asemenea realizări. La acea şedinţă, Tănase l-a făcut praf pe directorul ăsta: “Să-mi spui dacă poţi să mai munceşti, dacă mai poţi să fii director acolo. Să vii imediat în birou la mine!”, i-a spus el şi a plecat în birou supărat. Directorul l-a urmat înnebunit. “Închide uşa!”, i-a strigat, apoi i-a spus relaxat, zâmbindu-i: “Ţi-a plăcut ce ţi-am făcut?”. Tănase îl simpatiza pe director, avea încredere în el, dar a vrut să-i sperie pe ceilalţi. L-a sacrificat într-un fel în ochii celorlalţi, care ştiau cu toţii că acela era un director extraordinar de bun. “Dacă ăstuia, care e atât de bun, îi face aşa, pe noi ne omoară”, gândeau ei. Ăsta era stilul de lucru al lui Gheorghe Tănase.

«Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic“

– A plecat Gheorghe Tănase din Ialomiţa la Bucureşti, apoi a ajuns prim-secretar la Bacău. Aţi mai ţinut legătura cu el?

– Nu.

– Când v-aţi reîntâlnit?

– Cred că la vreo trei ani după revoluţie. Dar mai întâi ar fi câteva lucruri de spus despre ce s-a întâmplat la revoluţie în Bacău, unde a fost o revoluţie mai puţin de catifea decât a fost la voi, în Vaslui. Gheorghe Tănase nu a avut de suferit atunci, în ’89, pentru că se comportase bine şi la Bacău, dar regula era: cine a fost de la partid şi ne-a condus trebuia să plece, aşa că el a plecat imediat. L-a adăpostit fosta lui secretară de la cabinet. Când Tănase şi-a dat seama că nu mai poate sta la ea, a vorbit cu şeful de la silvic, tot prin intermediul secretarei. Directorul de la silvic a venit şi le-a propus domnului şi domnei Tănase să stea într-o cabană în pădure. I-a dus chiar el acolo, fără să spună nimănui unde îi duce. Ei au stat acolo douăsprezece zile, până când au venit revoluţionarii, care aflaseră între timp unde se aflau. “Domnule Tănase, nu avem nimic cu dumneavoastră, aţi fost om cumsecade, dar trebuie să plecaţi. Mâine, noi vă punem la dispoziţie un camion în care să vă încărcaţi toate lucrurile pe care le aveţi acasă. Până la ieşirea din judeţ, veţi fi escortat de poliţie”, i-au spus ei. Este interesant că ăia nu l-au întrebat unde să plece. Nu l-au întrebat: “Măi omule, tu ai undeva unde să te poţi duce?”.

[Florinvs]

– Realitatea era că Gheorghe Tănase nu prea avea unde să meargă, nu?

– Da, el atunci locuia la casa partidului din Bacău. Întreaga viaţă a stat doar în casele oferite de partid, în toate judeţele în care a fost prim-secretar. Binele care s-a întâmplat a fost că doamna Tănase, care era de la Livada, la opt kilometri de Râmnicu Sărat, încă avea acolo rude şi exista şi o casă în care nu locuia nimeni. Au telefonat rudelor să o pregătească. A doua zi, a venit maşina, i-a luat de acolo, de la cabană, şi i-a dus acasă, în Bacău, să îşi ia lucrurile. Surpriza a fost că, atunci când au ajuns, au văzut că revoluţionarii le spărseseră casa şi luaseră tot ce se putea lua: hainele de blană ale doamnei, televizor, aparatură, tot ceea ce aveau. Aproape că n-au mai avut ce să pună în maşină. Expresia lui Tănase când mi-a povestit a fost: “Ne-au luat tot”. Ce era să mai facă? Era atmosfera aceea de la revoluţie, totul era tulbure, nu mai era prieten nimeni cu nimeni, toată lumea parcă era duşman la duşman, aşa că el nu a putut să ridice glasul, să cheme poliţia şi să spună: “Mi s-a spart casa”. A trebuit să tacă. A plecat acolo, în comuna aceea.

– Cum aţi aflat unde se află?

– Am aflat târziu, peste vreo trei ani, când cineva mi-a spus: “Vezi că domnul Tănase este la Amara, în staţiune, are probleme cu reumatismul”. Am rămas şocat când am auzit. Imediat am urcat în maşină şi m-am dus la Amara. Am întrebat de el, dar mi s-a spus că e la tratament. L-am aşteptat să iasă de la proceduri. A venit spre mine, cu un prosop în cap. Nu s-a mirat atunci când m-a văzut pentru că, de fapt, el trimisese după mine. Am stat în seara aceea acolo, am ieşit la o bere, am stat de vorbă, mai mult despre boala lui. Mi-a povestit că avea probleme grave la un picior. Mi-a spus că locuieşte în satul ăla, Livada. Râzând, a adăugat: “Să vii pe la mine, să vezi ce ţuică fac, am cazan de ţuică, să vezi ce vin am, că am vie în curte şi pomi”. Vă promit că vin, i-am spus, mai ales că eu mergeam de două ori pe an după vin în Odobeşti şi treceam pe lângă livada lui. A doua zi însă, m-am întors la el. L-am luat şi ne-am dus împreună la Ilie Alexandru, un mare om de afaceri de la noi, care avea o societate Hermes şi care îşi construise pe domeniul lui renumitul Dallas. Era foarte bogat. Domnul Tănase îi făcuse acestui om de afaceri un mare bine pe vremea când fusese prim-secretar. Ilie Alexandru conducea boxul şi furase nişte bani de la nişte boxeri. Trebuia să intre în puşcărie, dar Tănase, care iubea sportul, l-a salvat. Acum s-a întors roata. I-am dat un telefon lui Ilie Alexandru. “Vezi că domnul Tănase e pe aici, vreau să vin cu el!”, i-am spus. “Veniţi”, s-a bucurat el. Ne-a primit într-un salon absolut fantastic, ornat cu flori, cu draperii, cu vreo cinci-şase ospătari pe lângă noi. Ce-am putut să vedem pe masă! Apoi, la plecare, i-a umplut portbagajul domnului Tănase. După întâmplarea asta, nu după foarte mult timp, m-am dus la Odobeşti şi am trecut şi pe la el. Casa era foarte îngrijită, şi curtea la fel. Mi-a plăcut totul foarte mult. El părea fericit sau cel puţin încerca să pară fericit, dar când l-am întrebat ce face acolo, n-a ştiut ce să răspundă. “E un preot aici, vizavi, e singurul cu care pot să mai stau de vorbă”, mi-a spus. După două-trei luni, am trecut iar pe acolo. De cum am ajuns, mi-a spus: “Mi-au spart casa!” Îl furaseră a doua oară. Era foarte necăjit şi dezamăgit de toate. M-a impresionat profund. Când l-am întrebat: domnu’ Tănase, dar dumneavoastră, unde faceţi baie? ”În lighean”, a răspuns. Din secunda în care am auzit răspunsul, mi-am spus: trebuie să fac ceva! L-am întrebat: sunteţi de acord să lăsaţi totul aici şi să veniţi la Slobozia? Sigur că a spus da. «Eu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic. N-am bani să-mi cumpăr casă, unde să stau?” Ne înteresează pe noi asta. Am să văd ce pot face, i-am spus.

– Şi ce-aţi făcut?

– M-am dus la prefectul judeţului, care era medic veterinar. Şi lui îi făcuse Tănase bine pe când era prim-secretar, în sensul că l-a luat de la ţară, de undeva, şi l-a făcut directorul Direcţiei Sanitare Veterinare, aşa că îi era dator domnului Tănase. Şi directorul Fabricii de ulei, şi mulţi alţii fuseseră ajutaţi de Gheorghe Tănase. Domnule prefect, domnul Tănase stă vai de capul lui într-un sat, vrea să vină aici, dar n-are casă. Îi putem face rost de o casă?, i-am spus eu. “Da, măi, hai să-i facem rost de-o casă. Găsiţi, domnule Stoian, o casă, vedeţi cât costă, pe mine mă interesează să fac rost de bani”, mi-a răspuns prefectul. Am început să caut peste tot, prin ziare, prin oraş, timp de vreo două săptămâni. Îmi doream să găsesc ceva potrivit pentru domnul Tănase. Într-o bună zi, am găsit apartamentul care să i se potrivească, în centrul oraşului Slobozia, doar la câţiva paşi de casa mea.

[Florinvs]

– Vă doreaţi să locuiască aproape de dumneavoastră.

– Dacă tot am putut să aleg, am ales să locuim unul lângă altul. Aveam şi piaţa aproape, şi gara, şi autogara. Apartamentul era bun, dar era nereparat. Am negociat cu proprietarul şi am ajuns la 16 milioane, pe vremea aceea. Acum e momentul să spunem clar nişte lucruri. O să povestesc ce s-a întâmplat cu acest apartament. M-am dus la prefect şi i-am spus că am găsit un apartamentul acela de 16 milioane. “Du-te fără grijă, că eu am să fac rost de bani”, mi-a spus el. Din când în când, mai treceam pe la el şi îl întrebam cum mai e cu banii ăia? ”Am găsit şase milioane”, îmi spunea. Altădată îmi spunea că a mai găsit două milioane şi tot aşa. Odată, a tras chiar sertarul de la biroul lui şi mi i-a arătat: “Uite, ăştia sunt banii pentru apartament. Îi ţin aici”, mi-a spus. La un moment dat, mi-a spus: “Am strâns toţi banii, dar sunt doar 13 milioane, te rog să mă crezi că nu mai ştiu de unde să iau încă trei milioane. Lasă, că o să vorbim cu domnul Tănase să dea şi el trei milioane”, mi-a explicat. A vrut să-mi dea mie toţi banii, să mă ocup de acte, să-i dau omului cu apartamentul, dar eu i-am spus că nu aveam cum să mă ocup de acte, că lipseau cele trei milioane. Lui Tănase cum să mă duc să-i cer şi nici nu-l puteam aduce la Slobozia, că nu aveam unde. Într-o bună zi, m-a chemat prefectul la el şi mi-a dat cheile apartamentului. Se ocupase el de vânzare-cumpărare.

– Cum se numea acel prefect?

– Gheorghe Savu. Când mi-a dat cheile, mi-a spus: “Vezi să fie curat acolo”. Apartamentul însă avea geamurile vechi, instalaţiile sanitare smulse, parchetul neraşchetat, era o mizerie îngrozitoare. Nu pot să-l aduc pe domnul Tănase aici, mi-am spus, şi am apelat la un administrator de firmă care avea sediul chiar în blocul acela. Când a auzi că e vorba de domnul Tănase, pentru că îl cunoştea, mi-a dat nişte muncitori, care s-au dovedit a fi nişte incompetenţi. Au făcut o curăţenie de doi bani şi când au raportat că e gata, m-am dus acolo şi mi-am pus mâinile în cap. Nu făcuseră nimic, cred că furaseră toate materialele. Atunci m-am dus la Hermes din nou, la Ilie Alexandru, care avea o mare echipă de constructori. I-am povestit: domnul Tănase trebuie să vină, am luat apartamentul, dar multe nu sunt cum trebuie acolo. “Să vină şeful echipei de constructori la mine, a spus el. Te duci cu domnul Stoian şi vezi ce trebuie la acel apartament. Îmi raportezi, apoi nu pleci de acolo până nu termini tot ceea ce e de făcut”, i-a spus el. M-am dus cu acel om la apartament, el şi-a notat tot ceea ce trebuie făcut, apoi mi-a spus: “Veniţi peste patru zile aici şi vă dau cheia!” Şi peste patru zile, la prânz, m-am dus şi mi-a dat cheia. Când am intrat, totul era nou, strălucitor, baia şi bucătăria erau superbe, apartamentul era gata să-l primească pe domnul Tănase. M-am dus din nou la cel cu prima firmă, ştiam că avea maşini, şi i-am spus: dă-mi o maşină să mă duc să aduc lucrurile domnului Tănase.

«Toată lumea îl cunoştea»

– Cum a fost când i-aţi spus domnului Tănase că apartamentul îl aşteaptă?

– Eu deja îi telefonasem domnului Tănase cu ceva timp în urmă şi îi spusesem: pregătiţi-vă, că vă aduc la Slobozia. Lichidaţi tot ceea cea aveţi acolo şi pregătiţi-vă! Acum, când totul era gata, i-am telefonat din nou. Alo, domnu’ Tănase, sunteţi proprietarul unui apartament în Slobozia! El, care nu a fost niciodată tipul de om care să răspundă cu efuziuni, ci un tip mai rezervat, a spus doar atât: “Da? Nu mă păcăleşti?” Asta a fost forma lui de a răspunde. Nu vă păcălesc, i-am spus. Aveţi casă, spuneţi-mi doar când să vă trimit maşina să vă ia lucririle şi să vă aducă definitiv aici. “M-am cam pregătit”, mi-a spus şi mi-a indicat ziua în care să trimit maşina. În ziua stabilită, la ora la care a spus, a avut maşina. I-am pus în maşină şi doi muncitori care să-i încarce lucrurile. Seara, a venit la Slobozia. L-am aşteptat cu alţi oameni care să-l ajute la transportat mobila. A venit şi fiul său, Nicuşor, că-l anunţaseră la telefon că se mută. “Vezi, să vii să ne ajuţi la descărcat mobila”, îi spuseseră. Am dus la etajul trei toate lucrurile.

– Era bucuros domnul Tănase? Era mulţumit de apartament?

– Vai, ce bucuros era! Nu făcea el munci fizice de obicei, dar atunci l-am simţit că voia să pună şi el mâna pe ceva. N-a făcut nici atunci prea multe, dar era plin de entuziasm. Erau fericiţi amândoi, şi el şi doamna Tănase. Doamna, imediat cum a coborât din maşină, s-a dus să vadă apartamentul. “Tănase, avem o casă foarte frumoasă”, i-a spus. El încă nu urcase. Pe la orele 23, erau deja cu lucrurile sus. I-am lăsat şi am plecat. M-am întors la ei peste două zile, să-i văd ce fac şi cum s-au instalat. M-am aşezat pe un fotoliu şi i-am întrebat: v-aţi aranjat bine, vă simţiţi bine? ”Da, ne-am acomodat imediat, ne simţim bine”, mi-a spus domnul Tănase. Dar de ce nu ieşiţi din casă? M-am uitat pe la piaţă şi nu v-am văzut, cred că vă uitaţi la televizor toată ziua. “Nu mă uit, că n-am televizor”, mi-a răspus el. Cum n-aveţi televizor? “N-am, dom’le, că mi l-au furat şi pe ăsta. Nu mi-am mai cumpărat altul!” Atunci, pe loc, am dat telefon din nou la Hermes, fiindcă Ilie Alexandru avea o fabrică de televizoare, de fapt o linie de montaj televizoare. Primea piese şi monta televizoare, care se numeau chiar Hermes. I-am spus că am nevoie de un televizor pentru domnul Tănase. “Mergeţi, că vă aşteaptă televizorul”, mi-a spus Ilie Alexandru. Am urcat în maşină şi m-am dus la fabrică. Mă aştepta şeful fabricii, cu televizorul împachetat. Stătea în uşă şi mă aştepta să vin. Scosese televizorul atunci de pe linia de fabricaţie.

[Florinvs]

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au şi astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport şi la ştiri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agaţe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, şi l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveţi contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii şi pui, iar mâine facem şi contract, şi tot ceea ce trebuie. Îţi spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul şi doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiţi acei paşi pe care i-aţi făcut dincolo de uşa apartamentului lor? Aveaţi inima uşoară pentru că, în sfârşit, aţi putut face şi dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut şi eu puţin din binele pe care mi l-a făcut şi el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta şi pentru judeţul Vaslui, şi pentru Ialomiţa, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiţii nefavorabile.

– Cum era viaţa de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraş, ne întâlneam la piaţă, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soţia, ne duceam şi noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitaţi la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulţi invitaţi de ziua lui. Avea mulţi prieteni care veneau în vizită şi stăteau şi la masă. Era o frumuseţe!

– Cine erau aceşti prieteni?

– Trei doctori cu soţiile lor, şeful de la Vinalcool, directorul Direcţiei Agricole, toţi cei care avuseseră funcţii mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase îşi sărbătorea ziua de naştere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceauşescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulţi invitaţi, încât nu a putut să-i primească pe toţi într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitaţi, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viaţă când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că îşi notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-şi exterioriza sentimentele, dar simţeai că în interiorul lui e de o blândeţe nemaipomenită şi că trăieşte intens totul. Toţi musafirii care am fost atunci ne-am mirat şi ne-am amuzat. Domnul Tănase nu ştiu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Staţi să vă mai spun un banc”, şi dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, aşa că ieşeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou şi de Paşte, scria felicitări pe care le trimitea prin poştă în Slobozia, la toţi cunoscuţii. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poştală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicuşor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieşise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă şi instruită, locuia în Bucureşti, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă şi a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă şi care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea şi pe la mine. Îl aşezam pe un scăunel în mijlocul camerei şi el se uita ore în şir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Şi-a luat un căţeluş pe care îl plimba toată ziua şi era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieşea la piaţă. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiţi domnu’ Tănase!”, “Să trăiţi domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoştea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoşteau şi aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el