Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Şi trebuie să ne amintim, iată, că unicul mijloc de a-l renaşte pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi – a-l iubi nu pentru virtuţile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur şi simplu pentru că este om şi pentru că omul este ca atare atât de măreţ şi minunat. În asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna – doar ochii dragostei ne pot îngădui s-o zărim. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, şi atunci nu vedem nimic, ci băgăm de seamă doar manifestările exterioare, trăsăturile feţei, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm.
Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său, în însăşi esenţa sa, şi să ne raportăm la el în mod corespunzător. Aşa Se raportează la noi Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni, Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste: El pur şi simplu ne iubeşte.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2009, pp. 83-84)

[cristiboss56]

O formă de moarte pe care o înfruntăm cu toţii, într-o bună zi, este experienţa părăsirii. De exemplu, atunci când solicităm un loc de muncă şi suntem respinşi – atâţia tineri absolvenţi trec astăzi prin această „moarte”! Sau când suntem respinşi în dragoste. Cu adevărat moare ceva în noi, când descoperim că iubirea noastră rămâne fără răspuns şi că altcineva este alesul sau aleasa. Şi totuşi, chiar şi acest fel de moarte poate fi izvorul unei noi vieţi. Pentru mulţi tineri, deziluzia în dragoste este începutul maturizării, iniţierea în viaţa adultă. Apoi, doliul: pierderea unei fiinţe dragi e o moarte resimţită şi de inima celui rămas. Avem impresia că o parte din noi înşine nu mai este, că ni s-a amputat un membru. Dar şi doliul, când este înfruntat şi acceptat lăuntric, ne face, pe fiecare dintre noi, mai vii ca înainte.
Pentru mulţi credincioşi, moartea credinţei – pierderea (cel puţin aparentă) a certitudinilor celor mai profunde legate de Dumnezeu şi sensul existenţei – este aproape la fel de traumatizantă ca pierderea unui prieten sau a tovarăşului de viaţă. Dar şi aceasta este o experienţă de moarte-viaţă prin care trebuie să trecem pentru maturizarea credinţei. Adevărata credinţă este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depăşeşte în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre El. Conceptele noastre intelectuale sunt idoli pe care trebuie să-i zdrobim. Ca să fie pe deplin vie, credinţa noastră trebuie să moară mereu.


Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana

[cristiboss56]

Adu-ţi aminte de căderea celor puternici, ca să fii smerit în virtuţile tale. Adu-ţi aminte căderile celor de demult, şi de pocăinţa lor, precum şi de cinstea şi de înălţarea, de care s-a învrednicit după aceea, ca să ai îndrăzneală în pocăinţa ta. Prigoneşte-te pe tine însuţi, şi prigonit va fi vrăjmaşul din apropierea ta. Fă pace înlăuntrul tău, şi vei fi în pace cu cerul şi cu pământul. Sileşte-te să intri în cămara cea dinlăuntrul tău, şi vei vedea cămara cea din ceruri că aceasta şi aceea, tot una este. Şi intrând într-una, o vezi şi pe cealaltă. Scara aceea către împărăţie este înlăuntrul tău, ascunsă în suflet. Adânceşte-te în tine, ieşind din păcat, şi acolo vei afla treptele, pe care să te sui.
Scriptura nu ne-a spus lămurit, cum e viaţa viitoare. Dar cum putem simţi desfătarea ei, fără de mutarea cea firească şi de ieşirea din lumea aceasta? Cu uşurinţă ne arată aceasta în cuvinte dorite şi slăvite, şi ni le lămureşte în cuvinte plăcute nouă şi cinstite, ca să stârnească în noi setea după ele, spunând: „Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit...” şi celelalte (1 Cor. 2,8). Scriptura ne vesteşte prin acestea, că bunătăţile ce vor fi, sunt necuprinse şi nu se aseamănă (nu au asemănare) cu nici un lucru de pe pământ (de aici).
Sfântul Isaac Sirul

[cristiboss56]

Toate lucrurile ţine-le la oarecare distanţă, numai sufletul apropie-l cât mai mult de Dumnezeu.
Dacă torni apă peste foc, nu vei mai avea nici apă, nici foc.
Dacă doreşti averea altuia, o vei urî pe a ta şi pe amândouă le vei pierde.
Dacă te apropii tot aşa de mult de servitoare cât de soţie, nu vei avea nici servitoare, nici soţie.
Dacă bei adesea pentru sănătatea altuia, vei o pierde şi pe a ta.
Dacă numeri mereu banii altuia, tot mai puţini vei avea tu. Dacă numeri mereu păcatele altora, ale tale se vor înmulţi.
Dacă goneşti şi ajungi vulpea, vei întoarce cocoşul; însă dacă goneşti şi ajungi ursul, nu eşti sigur că te vei întoarce şi tu.


Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău

[cristiboss56]

Frica de Dumnezeu şi frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învăţătura Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).


Jean Claude-Larchet

[cristiboss56]

Când călătorul se întoarce în patria şi casa sa, atunci cei ai casei, vecinii şi prietenii lui se bucură şi îi urează bun venit. Tot aşa, atunci când creştinul, încheindu-şi peregrinarea în această lume, ajunge în Patria cerească, se bucură de el toţi îngerii şi toţi sfinţii - locuitorii cereşti. Călătorul, sosind în patria şi casa sa, petrece aici în siguranţă şi se linişteşte. Tot aşa şi creştinul, ajungând în Patria cerească, se linişteşte, petrece în siguranţă, nu se mai teme de nimic, se bucură şi se veseleşte întru fericirea desăvârşită.
De aici, înţelege creştine, că:
1) Viaţa noastră în această lume nu este nimic altceva decât pribegie, după cum spune Domnul: „Iar voi sunteţi străini şi venetici înaintea Mea” (Lev. 25: 23).
2) Patria noastră cea cerească nu este aici, ci în ceruri şi pentru ea am fost creaţi, înnoiţi prin Botez şi chemaţi prin cuvântul dumnezeiesc.
3) Nu ni se cuvine nouă, celor chemaţi către bunătăţile cereşti, să căutăm cele pământeşti şi să ne alipim de ele, în afară de cele absolut necesare, precum: hrana, îmbrăcămintea, casa şi celelalte.
4) Creştinul care trăieşte în această lume nu îşi doreşte nimic altceva decât viaţa veşnică, „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6: 21).
5) Cine vrea să se mântuiască, acela trebuie să-şi dezlipească inima de cele lumeşti.
6) Celui ce caută în această viaţă cum să se îmbogăţească şi să dobândească slavă, aceluia lumea, iar nu cerul îi este patrie şi aşa rătăceşte, iar în ziua morţii sale va înţelege aceasta.
Sfântul Tihon din Zadonsk

[cristiboss56]

Îmi spui că nu mai ai râvna pe care ai avut-o la început. Râvnă ai avut, dar era una trufaşă, iată de ce s-a răcit. Ceea ce făceai atunci de bună voie şi cu uşurinţă faci acum silită şi împovărată şi, văzând în aceasta neputinţa ta, te smereşti fără voie, ceea ce e cu mult mai plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă tu nu observi asta. Aşa se lucrează mântuirea noastră; nu putem înţelege că nu prin nevoinţe şi virtuţi înalte – în care gândim să ne punem nădejdea –, ci prin inima înfrântă şi smerită şi prin cunoştinţa sărăciei noastre. Când vom avea această aşezare, atunci şi virtuţile vor fi statornice, întărite prin smerenie. Ai avut râvnă spre nevoinţe, rugăciuni, post şi altele, dar nu te-ai gândit oare că întunericul patimilor acoperă inima ta de la Soarele Dreptăţii? Trebuie să ducem luptă cu patimile: iubirea de sine, iubirea de mărire, pentru că de la acestea mulţime de patimi se ridică asupra noastră. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

[cristiboss56]

Dragostea este o aşezare a sufletului întru care nu se cinsteşte nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar e cu neputinţă să deprindă această dragoste desăvârşită cel ce e împătimit faţă de ceva din cele pământeşti.
Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.


Sfântul Maxim Mărturisitorul,

[cristiboss56]

Şi ce este inima plină de milă? Şi a zis: „Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru diavoli şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima, şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, şi pentru cele necuvântătoare, şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Isaac Sirul

[cristiboss56]

Îmi scrii că rosteşti rugăciunea mult timp cu voce tare. Dar simţi nevoia să te interiorizezi, să închizi gura şi să rosteşti rugăciunea cu mintea. Acesta este semn că ai sporit puţin. Când rostim rugăciunea mult timp cu gura, silindu-ne să înţelegem cele rostite, încet-încet rugăciunea intră în inimă, vine această interiorizare, iar gura nu mai poate rosti rugă*ciunea. Atunci ne silim mintea să nu se împrăştie, ne ţinem respiraţia atât cât putem şi rostim rugăciunea cât se poate mai curat. Când vei ajunge la rugăciunea curată şi vei dobândi acele lacrimi dulci care izvorăsc din ea, atunci îţi voi spune şi altele.
Dar ia aminte şi la aceasta: o interiorizare falsă îţi poate aduce şi ispititorul. Uneori începem să spunem rugăciunea cu gura. Deodată vine satana şi ne astupă gura ca şi cu o piatră. Tu crezi că este interiorizare, încerci să te rogi lăuntric, dar nimic. Mintea se răspândeşte în toate părţile. Aceasta este o cursă ca să-ţi astupe gura. Dacă vezi că nu poţi să-ţi aduni mintea, atunci sileşte-te pe tine să-ţi destupi gura.
Eu am pătimit aceasta o dată pe când eram înce*pător, în timp ce rosteam necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, vrăjmaşul mi-a astupat gura. Am încercat să-mi adun puţin mintea, dar pentru că atunci lucram şi mă răspândeam, rugăciunea se făcea cu întreruperi. Când i-am mărturisit aceasta stareţu*lui, el mi-a spus: „Sileşte-te pe tine însuţi să rosteşti necontenit rugăciunea cu gura!” După puţină stăru*inţă, gura, ca un motoraş, a început să rostească mereu rugăciunea. După o vreme am simţit în gură o dulceaţă foarte mare, de parcă aş fi mâncat ciocolată. Toată ziua rosteam rugăciunea cu gura şi lucram, dar nu simțeam nici foame, nici sete, pentru că mă hrăneam cu această dulceaţă. Cu cât aude urechea mai des rugăciunea, atunci când lucrezi în timpul zilei, cu atât mai uşor noaptea rugăciunea curge, iar mintea se adună mai uşor.
Monahul Iosif Dionisiatul