Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.
Pentru a înțelege ce este rugăciunea, trebuie mai întâi să intrăm într-o relație de solidaritate cu întreaga realitate a omului, cu destinul său și al întregii omeniri, asumând-o în totalitate. Aceasta este lucrarea fundamentală pe care Dumnezeu a desăvârșit-o odată cu Întruparea Sa.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sophia, București, 2014, pp. 104-105)

[cristiboss56]

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire, către monahul Olimpiu, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 455-456
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat dreptul să ne facem cu toții părtași ai preacinstitului Său nume. Din clipa în care Mântuitorul nostru a făcut aceasta, noi nu mai primim numirea noastră de la nimic altceva din jurul nostru, chiar dacă cineva dintre noi ar fi bogat, chiar dacă ar fi sărac sau s-ar putea cunoaște după vreo îndeletnicire oarecare. El a lăsat toate aceste numiri la o parte și a binevoit ca numirea de seamă a celor ce cred în El să fie una singură, și anume aceea de creștini. Fiindcă bunăvoința aceasta ni s-a adeverit de sus, ar trebui, mai întâi, să înțelegem cât de mare este darul care ni s-a făcut prin aceasta, ca să putem mulțumi după vrednicie lui Dumnezeu, care ne-a dăruit un lucru atât de mare. Apoi, în viața noastră de toate zilele să ne arătăm așa cum cere ceea ce voiește să arate acest nume mare, fiindcă numai în chipul acesta, cunoscând însemnarea adevărată a numelui Hristos, vom putea înțelege măreția darului de care ne-am învrednicit prin aceea că ne numim la fel cu Stăpânul vieții noastre, și numai astfel, atunci când chemăm, în rugăciunile noastre cu numele acesta pe Dumnezeul tuturor vom putea avea din sufletele noastre de mai înainte întruchiparea a ceea ce voim să primim în noi, adică imaginea Aceluia pe care-L înțelegem prin numele acesta și pe care credem că-L rugăm cu evlavie. După ce vom înțelege aceasta, atunci negreșit vom pricepe în chip clar și felul cum trebuie să ne arătăm prin râvna noastră în viață, căci ne vom folosi de numele acesta ca de un adevărat învățător și conducător pe cărările vieții.

[cristiboss56]

Există un obicei foarte rău la unii părinţi de a-şi blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părinţilor ca atunci când copiii nu sunt cuminţi, să-i bată, însă niciodată să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui.
Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui şi părinţii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte uşor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinţe, eşecuri în viaţă peste copiii respectivi.
Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite asupra copiilor, cât şi invers, de copii asupra părinţilor. Mulţi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părinţilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii făcută atât de părinţi, cât şi de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună părinţii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare.
Foarte grav este când părinţii mor fără să le fi citit în viaţă rugăciunea respectivă. Acele înjurături şi blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viaţă părinţii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor.
Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor noştri pentru a nu se repercuta asupra lor şi a nu le produce mari necazuri în viaţă.
De asemenea, copiii niciodată să nu-şi blesteme sau să-şi înjure părinţii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-şi lovească părinţii, pe cei care i-au născut. Spun Sfinţii Părinţi că acelui copil care şi-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeşte. Este ceva înfricoşător! Pentru orice cuvânt ieşit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecăţii înaintea lui Dumnezeu.
(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 65-66)

[cristiboss56]

Parintele Gheorghe Calciu – Cuvant la Rusalii
Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este iubirea.
“Va doresc ca aceasta zi a Pogorarii Sfantului Duh sa fie cu adevarat ziua deschiderii inimilor noastre, sa primim Duhul lui Dumnezeu. Chiar daca nu vorbim in limbi, sa vorbim in limba divina, in limba ingerilor, prin care il slavim pe Dumnezeu, il iubim pe Dumnezeu si il iubim pe aproapele. Eu cred ca urmarea pogorarii Duhului Sfant sau vorbirea in limbi in inimile noastre, acum, dupa Cincizecime, este iubirea. De aici vine un limbaj universal si prin ea comunicam. Daca nu ai iubire, nu comunici. Daca nu ai iubire poti sa fii ca un post de radio, sa vorbesti douazeci de ore pe zi: nu te comunici pe tine! Esti un automat care vorbeste. De multe ori suntem automate care vorbim. Nu comunicam. Dar daca ai iubire, chiar daca nu spui decat numai trei cuvinte, ai comunicat ceva celuilalt.
Sa dea Dumnezeu sa pastrati aceasta consecinta a Duhului Sfant in inimile dumneavoastra. Sa comunicati prin dragoste. Sa va iubiti unii pe altii, sa-L iubiti pe Hristos, si in felul acesta vom fi o Biserica asa cum a fost dorita de Iisus Hristos: Biserica iubirii, in care ne vindecam toti de toate bolile sufletesti si trupesti”.
(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

[cristiboss56]

“Cel ce a gresit dupa botez, vadit lucru, este dezbracat de Hristos, a pierdut imbrcamintea intru El si trebuie ca zi si noapte, cu credinta, cu post si cu lacrimi, sa ceara o noua imbracaminte in haina dreptatii lui Hristos. Hristos nu-i paraseste pe unii ca acestia cu totul, dar ii face sa-si simta goliciunea si-i misca sa se roage cu smerenie ca sa li se intoarca darul infranarii de la pacate. Cel ce nu este imbracat in Hristos nu poate implini poruncile lui. Sa ne rugam dar lui Hristos – singura noastra nadejde – ca sa ne izbaveasca de ranile patimase, sa ne sfinteasca simturile si sa ne invete pocainta si smerirea inimii. Leacul si tamaduitorul firii noastre slabite si bolnavicioase sunt Biserica si Domnul nostru Iisus Hristos. Daca El nu va intra in suflet si nu va imparati intr-insul in viata de acum, sufletul nu se va insanatosi si nu va avea nici o nadejde sa intre in Imparatia cerurilor (…) Dumnezeu ii invie din moartea duhovniceasca pe cei ce cred in Hristos inca din viata de acum. Ca semn al acestei invieri slujeste harul Sfantului Duh, pe care il da sufletului oricarui crestin, ca si cum i-ar da un alt suflet. Orice suflet crestin de aceea se si numeste credincios [duhovnicesc, n.n.], pentru ca i s-a incredintat Sfantul Duh al lui Dumnezeu. In trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboara din cer ca intr-un mormant, se uneste cu sufletele lor, pe care le invie din moartea duhovniceasca si carora le daruieste o vedenie harica a slavei acestei invieri”. (Sf. Simeon Noul Teolog);“Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici sa nu ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se invete tainic virtutile smereniei” (Sf. Simeon Noul Teolog);“Ce altceva este cheia cunostintei daca nuharul Sfantului Duh, dat prin credinta, care produce cunostinta in adevar si deplina cunostinta si care deschide mintea noastra incuiata si acoperita, precum de multe ori, in multe chipuri si parabole – fara sa mai vorbesc de lamuririle de fata v-am spus-o si iarasi v-o spun. Usa este Fiul, caci zice: “Eu sunt usa (Ioan 10, 7). Cheia usii este Duhul Sfant: “Luati, zice, Duh Sfant; carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23). Iar casa este Tatal: “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Luati aminte la intelesul duhovnicesc al cuvantului. Daca cheia nu deschide – caci zice “Acestuia portarul ii deschide” (Ioan 10, 3) – usa nu-i deschisa: nimeni nu intra in casa Tatalui, precum zice Hristos: ‘Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine‘ (Ioan 14, 6)” (Sf. Simeon Noul Teolog)“Cei care nu implinesc in practica poruncile lui Hristos nu se pot invrednici de descoperirea Duhului Sfant, ca aceia care au privegheat intru ele, le-au implinit si si-au varsat sangele pentru ele. Caci precum un om, luand o carte pecetluita si inchisa, nu poate vedea ce este scris intr-ansa, nici nu poate intelege despre ce este vora cata vreme cartea ramane pecetluita, chiar daca ar fi invatat el toata intelepciunea lumii, tot asa si cel care are pe buze toate Sfintele Scripturi, precum am zis, nu va putea niciodata cunoaste, nici vedea tainica si dumnezeiasca slava, precum si puterea ascunsa in ele, daca nu va strabate toate poruncile lui Dumnezeu si nu va primi ajutorul Sfantului Duh, care sa-i deschida cuvintele ca o carte si sa-i arate tainic slava pe care ele o cuprind; si nu numai pe acestea, ci si bunatatile lui Dumnezeu ascunse in ele si sa-i descopere viata vesnica care izvoraste din ele. Bunatati care raman neacoperite si cu totul nearatate celor care le nesocotesc si le dispretuiesc. Lucru firesc! Fiindca ei au pironit toate simtirile de desertaciunile lumii si fiindca n-au alta dorire decat placerile vietii si frumusetile trupesti si, avand intunecata privirea sufletului, nu pot vedea frumusetile cele intelegatoare ale negraitelor bunatati ale lui Dumnezeu“. (Sf. Simeon Noul Teolog);“Da, fratii mei, prin faptele voastre alergati spre El; da, prieteni, treziti-va; da, nu va lasati intrecuti; da, nu vorbiti impotriva voastra inselandu-va pe voi insiva! Nu spuneti ca este cu neputinta sa primesti Duhul Sfant.Nu spuneti ca fara El este cu putinta sa fiti mantuiti Nu spuneti ca poti sa Il ai fara sa stii…” (Sf. Simeon Noul Teolog);
“S-a pogorât Duhul Sfânt si ramâne în Biserica, savârsind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare crestin este partas al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, ca cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Asadar, cerceteaza-te binisor: oare este în tine Duhul harului? Caci el nu ramâne la toti, ci se mai întâmpla sa si plece. Iata semnele lucrarii Duhului în om: mai întâi vine duhul pocaintei si îl învata pe crestin a se întoarce catre Dumnezeu si a-si îndrepta viata; duhul pocaintei, savârsindu-si lucrarea, îl încredinteaza pe crestin duhului sfinteniei si curatiei, caruia îi urmeaza, în sfârsit duhul înfierii. Trasatura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneala; trasatura celui de-al doilea – caldura si dulcea ardere a inimii; trasatura celui de-al treilea – simtirea înfierii, ce face sa iasa din inima suspinarea catre Dumnezeu: “Avva Parinte!“. Ia aminte pe care din aceste trepte te gasesti. Daca pe nici una, se cuvine sa te îngrijesti mai mult de sufletul tau“. (Sf. Teofan Zavoratul)

[cristiboss56]

Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!
Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: Ce este cel mai important in viata noastra? De fiecare data i s-a raspuns: Dragostea divina: sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac? Apoi, in sinea lui, a hotarat: Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste. Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii.In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. Staretul Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult.Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har? Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.Trebuie sa pastram, in acelasi timp, un elan foarte puternic spre Dumnezeu si constiinta insuficientei si saraciei noastre. Daca suntem multumiti de noi insine, rugaciunea inceteaza sa fie ceea ce ar trebuie sa fie:eruptia unui vulcan.Intr-o societate, unde fiecare se imagineaza fiind primul, nimeni nu progreseaza. In schimb, daca se considera intotdeauna ultimul, intalnirea cu aproapele devine de fiecare data prilejul unui folos si al unui spor duhovnicesc. Astfel, e preferabil sa fii ultimul. Daca sunt primul, e o plictiseala groaznica. Daca sunt ultimul, e o bucurie continua, pentru ca invat mereu ceva util.Sa ne smerim continuu: iata lucrarea noastra! Domnul a spus: Cel ce se smereste se va inalta. Doar Dumnezeu singur poate sa inalte.Problema vietii cotidiene este, ascetic vorbind, legata de frica de Dumnezeu.Aceasta este un dar extrem de pretios. Prin ea cerem lui Dumnezeu sa ne povatuiasca in viata de zi cu zi, in fiecare clipa. Printr-o actiune a harului care scapa logicii noastre, intram pe nesimtite in libertatea copiilor lui Dumnezeu.
Sa ramanem in fiecare moment in frica de Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa slujim pe semenii nostri si sa lucram la mantuirea noastra.Nu incetati, in fiecare zi, sa-L rugati pe Dumnezeu sa va Daruiasca Duhul Sfant, harul pentru a implini si a ne insusi poruncile lui Hristos, pana ce ele devin a doua natura.Daca simtim o anumita antipatie fata de cineva, cel mai bine este sa nu ne gandim nici la chipul acestei persoane, nici la cauza acestei uri, ci sa ne rugam independent de toate acestea. Prin aceasta lucrare interioara, putem sa trecem peste antipatia noastra, sa refuzam imaginea nascuta din patimile noastre.Daca ne ataca “gandurile” si ne impiedica sa ne rugam curat, trebuie sa rabdam si sa strigam: “miluieste-ma pe mine!”. Prin aceasta impotrivire activa, transformam, putin cate putin, natura umana cazuta, care face din noi copiii primului Adam. Luptam, si aceasta lupta trebuie sa fie, cu adevarat, profunda, sa imbrace o forma cosmica. Nu, noi nu suntem doar niste indivizi atacati de “ganduri”. Cu rabdare sa strigam: “Miluieste-ma, miluieste-ma!”. Iata maniera de a rezista “gandurilor” urate si de a le impiedica sa ne stapaneasca.Nu va descurajati prea repede, ci repetati rugaciunea, pana cand ea se va intipari in mintea voastra. “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Cand rostim aceasta rugaciune, stabilim cu Hristos o relatie personala care scapa ratiunii noastre. Viata lui Hristos patrunde treptat in noi.Unii se roaga cu gandul, cu mintea. Or, nu poate exista rugaciune acolo unde nu e participarea inimii. In rugaciune, inima si mintea sunt, in mod indisolubil, unite.Rugati-va in camera voastra. Unii vor putea sa se scoale cu o ora mai devreme, altii cu o jumatate de ora, altii cu un sfert de ora sau zece minute. Asta depinde de puterile fiecaruia. Dar trebuie s-o faceti. Astfel, inima si mintea voastra se vor obisnui sa traiasca mereu si pretutindeni cu rugaciunea. Cand rostiti rugaciunea lui Iisus, impiedicati orice alt gand sa va atace. Cei care sunt incepatori in viata duhovniceasca trebuie sa invete sa lupte impotriva poftelor trupesti.Rugati-va seara, dimineata si in celelalte clipe ale vietii voastre de zi cu zi. Rugati-va pentru altii. Numai prin unitate in Duhul Sfant veti fi capabili sa lucrati mantuirea voastra. Rugati-va pentru semenii vostri si cereti lui Dumnezeu sa va binecuvinteze prin rugaciunile lor.Cand ne rugam pentru o persoana bolnava, rostim numele ei si ne gandim la ea cerand lui Dumnezeu sa o vindece. Nu este o iluzie, ci o realitate. Nu este un pacat, ci o atitudine de iubire crestineasca pentru fratele nostru.Cand sufletul nostru este in intregime indreptat spre Dumnezeu, toate intrebarile inceteaza. Nu mai exista decat o intrebare:Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?In zborul sufletului spre Dumnezeu, putem atinge sfera rugaciunii curate. Cand rugaciunea devine curata, o altfel de vedere se naste in om. Tot ceea ce a asimilat in aceasta lume, prin experienta sau prin studii, este depasit. In starea de rugaciune, omul nu-si cunoaste nici varsta, nici starea sociala sau ierarhica. Toate detaliile vietii pamantesti sunt depasite. Intelegem mai bine sensul cuvintelor lui Hristos: Si in ziua aceea, nu Ma veti mai intreba despre nimic.Cum sa ne comportam in Biserica? Trebuie sa fim incordati si concentrati; sa avem o tensiune, adica o atentie foarte mare pentru ca sa nu fim distrasi de lucruri superficiale si de ganduri straine. (…)Doar printr-o experienta indelungata, ce poate dura luni si ani, putem dobandi, incetul cu incetul, o atitudine crestineasca in rugaciune.Fiti nebuni, nebuni precum adevaratii asceti! De ce nebuni? Pentru ca a fi crestin inseamna a trai pe doua planuri in acelasi timp: in prezent si in vesnicie.O repet: sa ne sporim acum atentia pentru zidirea vietii noastre.Pastrati toate acestea in constiinta voastra si viata va va fi plina de interes, nu doar in fiecare zi, ci in fiecare clipa.Nu uitati aceste cuvinte. Dumnezeu v-a dat timp pentru a lucra la mantuirea voastra vesnica. Nu-l irositi!Sa pastram aceasta trezvie, care mentine trupul intr-o tensiune permanenta. Datorita acestei tensiuni, chiar dormind putem pastra in minte scopul vietii noastre. Rugaciunea poate sa patrunda pana in ceea ce psihologii numesc subconstient. Un adevarat ascet se cerceteaza pe sine mereu, chiar si in somn. Daca mintea sa este invadata de ganduri urate, el se scoala si se roaga. Astfel, putin cate putin, constiinta va lumina tot ceea ce facem zilnic.Nu lasati ca lucrurile acestei lumi sa va imprastie mintea. Concentrati-va toata atentia, dedicati-va toata puterea unei vieti care sa corespunda duhului poruncilor Evangheliei.
(extrase din aforismele duhovnicesti incluse in volumul: Arhimandritul Sofronie, Din Viata si din Duh [editia veche], Editura Pelerinul, Iasi, 1997 – carte care a aparut recent, intr-o noua traducere, deosebita, a parintelui Rafail Noica, la Editura Reintregirea)

[cristiboss56]

Duhul cel Sfant se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna
Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie. Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:
“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, caci aceia se vor satura“!
De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi, cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.
Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!
Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.
Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.
Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta
Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.
Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea permanent cu sine inainte de cadere.Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam – inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci„sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.
Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor.Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.
Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui.Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.
Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa.Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…
Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.
Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.
(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

[cristiboss56]

Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului
„Avem comoara in vase de lut” – spune Pavel.Duhul este comoara care lucreaza in noi implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Si cel ce are aceasta comoara lucreaza cu usurinta toate virtutile. Ca niste cersetori saraci sa-L rugam pe Tatal sa ne trimita aceasta comoara. Cel ce sta in pacat, oricat s-ar stradui, nu poate produce rodul Duhului Sfant. Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului. Si numai cel ce a luptat mult, a cautat si a rabdat necazuri obtine aceasta putere de sus.Cei bogati in Duhul Sfant nu se golesc niciodata vorbind altora si inviorandu-i, ci din contra:luminandu-i pe altii, ei se lumineaza pe sine insusi si mai mult. Din ei tasneste duhul afara ca dintr-un izvor ce nu mai seaca.
Insa cei saraci in Duhul Sfant, chiar daca stiu sa vorbeasca duhovniceste, din memorie, din ceea ce au citit prin carti si au invatat de la altii, acestia nu poseda o comoara proprie a Duhului si raman goi, iar pe altii ii invioreaza doar momentan, neavand putere sa lucreze in inimile lor. De aceea, mai inainte de a cauta sa fim de folos altora, sa cerem lui Dumnezeu sa ne trimita noua insine comoara Duhului, sa ne curateasca pe noi insine mai intai, sa ne zdrobeasca inima, sa ne inflacareze credinta, sa ne dea siguranta vietii vesnice. Sa ne vindecam inainte pe noi insine, si apoi sa trecem la vindecarea altora.Numai din inimile celor ce-L iubesc cu adevarat pe Domnul, vor curge rauri de apa vie. Cine nu simte focul aprins in inima pentru Hristos sa nu indrazneasca sa predice, caci va induce in eroare si pe atii si va da socoteala pentru aceasta.
Viata harica a sufletului este foarte, foarte variata. Cei care sunt nascuti de sus, care au in ei lumina lui Hristos, sunt condusi de Duhul Sfant in foarte multe feluri. Uneori sunt plini de o mare bucurie, ametiti ca de o betie sfanta, alteorisimt o pace adanca si o mare liniste. Alta dataplang si se tanguiesc amarnic de mila intregului neam omenesc cazut. Duhul plange in ei „cu suspine negraite”. Iubirea pentru omenire ii face sa sufere pentru aceasta. Alta data ii cuprinde un foc de iubire pentru toti, indiferent ca sunt rai sau buni; pe toti ar dori sa-i stranga la piept, fara deosebire. Alta data se coboara in smerenie si se cred mai josnici si mai spurcati decat toti oamenii. Iarasi sunt ridicati in bucurie negraita. Si uneorise simt gata de lupta cu dusmanul, plini de curaj si eroism, dorind „sa calce peste scorpii si peste serpi”. Alta data, sufletul se linisteste cu totul, simte nevoia de tacere mare si de singuratate si intuieste adevaruri si intelegeri noi, pe care nu le cunostea si pe care harul divin i le descopera. Iar alta data sunt ca niste oameni de rand, obisnuiti.
Duhul Sfant conduce sufletul cum vrea si incotro vrea El, si in felurite chipuri il prelucreaza pe om ca sa-i desavarseasca sufletul. Astfel prelucrat, sufletul ajunge la curatire si unire cu Domnul. Duhul se uneste cu Duhul si sufletul devine tot o lumina, un ochi, un suflet, o bucurie, o placere, o veselie, o dragoste, o indurare, o bunatate, o blandete. Unul ca acesta se face chip al lui Hristos.
Sa-L rugam deci pe Dumnezeu sa ajungem si noi sa nu mai traim noi, ci Hristos sa vietuiasca in noi– sa ajungem la masura Lui. Sfintiti in suflet si in trup si pironiti pe Crucea lui Hristos, sa ne invrednicim de mostenirea Imparatiei Cerurilor.
(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

[cristiboss56]

Cele trei arme de apărare ale creştinului

Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”.

Iar a două armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă diavolul să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat nouă”.

Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău!”.

Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă. Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu, ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

Părintele Arsenie Boca

[cristiboss56]

Noi zicem că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup ţine de suflet, iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu.
Nichifor Crainic zice: Nici maica nu ştie ce tainică normă îmi dete din carnea-i vremelnică formă, neant înflorit în minune. Cine ar putea să spună mai bine despre existenţa noastră decât mama noastră în care ne-am alcătuit?! Dar lucrurile s-au petrecut, într-un fel, mai presus de ea; ea a fost pur şi simplu asistentă la ceea ce s-a petrecut cu voia lui Dumnezeu, după legile firii, în existenţa ei, pentru existenţa noastră. Deci, mama însăşi nu ştie ce tainică normă, ce lege anume, îmi dete din carnea-i – din carnea ei – vremelnică formă. Ce sunt eu? Neant înflorit în minune.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 121-122)