Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii!
Sa căutăm deci să fim şi noi ca magii! Să ne eliberăm de obiceiurile cele păgâneşti, să ne depărtăm mult de ele, ca să vedem pe Hristos; că şi magii nu L-ar fi văzut dacă nu s-ar fi depărtat de ţara lor. Să ne depărtăm de lucrurile pământeşti, că şi magii, atâta vreme cât erau în Persia, vedeau numai steaua; dar când s-au depărtat de Persia, au văzut pe Soarele dreptăţii; dar mai bine spus, nici steaua nu ar fi văzut-o dacă nu s-ar fi ridicat de acolo cu râvnă.
Să ne ridicăm şi noi! Lasă-I pe toţi ceilalţi să se tulbure! Noi să alergăm la casa Pruncului! Să nu ni se potolească dorul chiar dacă împăraţi, popoare şi tirani ne-ar tăia drumul. Aşa, vom depărta din calea noastră toate greutăţile. Că şi magii n-ar fi scăpat de primejdia care venea din partea împăratului, dacă n-ar fi văzut Pruncul. Înainte de a-L vedea, erau înconjuraţi din toate părţile de frică, de primejdii, de tulburări; după ce I s-au închinat, linişte şi siguranţă! Acum, nu-i mai primeşte steaua, ci îngerul, că prin închinare ajungând preoţi, I-au adus şi daruri.
Părăseşte dar şi tu, oraşul tulburat, pe tiranul ucigaş, nălucirea cea lumească, grăbeşte-te spre Betleem, unde este Casa Pâinii celei duhovniceşti. Eşti păstor? Vino şi vei vedea pe Prunc în colibă! Eşti împărat? Nu vii să-L vezi? Atunci nu ţi-e de folos porfira împărătească! Eşti mag? Asta nu te împiedică deloc, numai dacă vii să-L cinsteşti şi să I te închini Lui, nu ca să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu.
Fă aceasta cu cutremur şi cu bucurie! Pot sta împreună bucuria şi cutremurul! Vezi să nu fii ca Irod şi să spui: “Că venind să mă închin Lui” şi venind să vrei să-L ucizi! Că lui Irod se aseamănă toţi cei care se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine! “Unul ca acesta, spune Pavel, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului”, pentru că au în ei înşişi pe mamona, pe tiranul pe care-l supără împărăţia lui Hristos, tiran mai nelegiuit decât Irod. Mamona vrea să stăpânească şi trimite pe cei ai lui să se închine lui Hristos numai de formă, dar Îl junghie când I se închină. Să ne temem, dar, ca nu cumva să avem chip de rugători şi de închinători, dar cu fapta să facem cele potrivnice. Când vrem să ne închinăm, să aruncăm totul din mâini! De avem aur, să-l dăm lui Hristos, să nu-l îngropăm în pământ! Dacă barbarii aceia I-au adus atunci aur ca să-L cinstească, cine eşti tu de nu dai nimic celui care are nevoie de ajutor? Aceia au făcut atât drum ca să vadă pe Cel născut, dar tu ce apărare mai poţi avea cînd n-ai de trecut nicio uliţă ca să cercetezi pe cel bolnav şi întemniţat? Ni-e milă negreşit de bolnavi, de întemniţaţi şi de vrăjmaşi, dar tu n-ai milă nici de Stăpânul şi Binefăcătorul tău.
Magii i-au adus aur, dar tu abia de-I dai o pâine. Magii au văzut steaua şi s-au bucurat, dar tu vezi chiar pe Hristos, străin şi gol şi nu-ţi tresare inima! Care dintre voi cei de faţă, care aţi fost încărcaţi cu atâtea binefaceri, aţi făcut o cale atât de lungă de dragul lui Hristos, ca barbarii aceia, dar mai bine spus, mai filosofi decât filosofii? Dar pentru ce vorbesc de cale lungă? Multe femei de-ale noastre sunt atât de trândave încât nu merg nicio uliţă ca să vadă pe Hristos, în ieslea cea duhovnicească, dacă nu sunt purtate de catâri. Alţii deşi pot să meargă pe picioarele lor, totuşi în loc să meargă la biserică, preferă afacerile şi teatrele! Barbarii aceia, înainte de a-L vedea, au făcut atâta cale de dragul lui Hristos! Tu însă nici după ce L-ai văzut n-ai râvna lor, ci-L laşi pe Hristos şi dai fuga să vezi pe actori, Îl vezi pe Hristos culcat în iesle şi-L părăseşti ca să vezi femei pe scenă. De câte trăsnete nu-s vrednice aceste purtări?
Sfântul Ioan Gură de Aur,

[cristiboss56]

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.
Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit "dezlegare la peste", cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.
Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.
Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.
In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor "Scutele lui Iisus". Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.
Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite "Scutecelele lui Hristos". Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).
Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.
Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.
In ajunul Craciunului se citesc "Ceasurile Imparatesti" si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.
Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita "Ceasurile Imparatesti" se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind "zi aliturgica", adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie". Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.
Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.
Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.
"Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci."
"Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!"
Teodor Danalache

[cristiboss56]

Cum să învăţăm viaţa duhovnicească?
Vieţuind în singurătate, mă hrănesc din Dumnezeieştile Scripturi, după poruncile Domnului şi din tâlcuirea lor şi, de asemenea, din predaniile apostoleşti, din vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ascult de ele; şi ceea ce este pe măsura înţelegerii mele spre a-I face pe plac lui Dumnezeu şi spre folosul meu sufletesc, transcriu şi învăţ: în aceasta constau viața şi suflarea mea. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Eu vă dau sfatul acesta spre binele sufletului, propunându-vă ceea ce pentru mine însumi socotesc a fi folositor (Sfântul Nil Sorski).

[cristiboss56]

Cum să ne revenim, dacă simțim descurajare în viața duhovnicească?
Există descurajare, în general, și există o descurajare mai specifică, legată de viaţa duhovnicească.
O primă formă a acesteia ţine de păcate comise mai înainte, păcate de care suntem conștienți. Ca să ieşim din ele, trebuie, bineînţeles, să ne pocăim. Însă, în acelaşi timp, trebuie să nu rămânem fixați asupra lor. Stareţul Serghie ne recomandă să nu ne descurajăm niciodată din pricina păcatelor făcute în ajun sau în zilele precedente ci, ridicându-ne, să începem fiecare zi ca și cum am lua viața de la capăt.
O a doua formă de descurajare este cea de a cărei cauză nu ne dăm seama. Ea este legată de o stare de păcat de care nu avem cunoştinţă.
Soluţia este să ne pocăim pentru această stare de păcat. În acest scop, Biserica propune diverse formule de rugăciune, în care I se cere lui Dumnezeu să ierte păcatele neştiute – formulă de neînţeles pentru mulţi, dar care are, însă, un sens profund şi joacă un rol important pentru a ne curăța inima. Aşadar, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu: „Iartă-mi păcatele cele neştiute!” şi să perseverăm răbdători în pocăinţă, până ce ni se schimbă starea.
Stareţul Serghie atrage atenţia că o anumită oboseală, o anumită trândăvie, o lipsă de apetenţă, mai precis un oarecare dezgust apar adesea în momentul în care începem să ne rugăm. Atunci este vorba de o lucrare a demonilor care urmăresc să ne împiedice de la rugăciune! Este o stare clasică împotriva căreia trebuie să luptăm, iar cea mai bună armă de care dispunem este pocăinţa.
În general, atunci când ne simţim căzând într-un fel de moleşeală şi de descurajare, trebuie imediat să-I cerem iertare lui Dumnezeu ca pentru un păcat şi să ne pocăim de el, până ce ne regăsim starea normală.
Trândăvia, reticenţa sau moleşeala care se manifestă în săvârşirea sarcinilor noastre materiale sau duhovniceşti trebuie să fie simţite ca nişte prilejuri de a renunţa la voia proprie. Stareţului Serghie îi plăcea cu privire la aceasta să pomenească regula de viaţă a Stareţilor din Valaam, care duc la extremă această tăiere a voii proprii: „Fac ceva nu pentru că vreau, ci pentru că nu vreau”. Este un principiu greu de înţeles şi de pus în practică, însă foarte rodnic pentru sporirea lăuntrică.
Extrase din cartea lui Jean-Claude Larchet, „Avva Serghie”

[cristiboss56]

Harul poartă sufletul, precum o mamă îşi poartă pruncul. Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei. La fel face şi harul. Când sufletul îşi ia nasul la purtare şi uită că este purtat şi că se menţine prin har, atunci harul se retrage… şi lasă sufletul singur… De ce? Pentru ca sufletul să se dumirească, să simtă nenorocirea retragerii harului şi să înceapă a se lipi mai strâns de el şi să-l caute. O astfel de retragere nu se datorează mâniei, ci iubirii educative a lui Dumnezeu şi se numeşte retragere povăţuitoare.
Harul Sfântului Duh îl dobândim odată cu Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii. Prin participarea la cultul divin al Bisericii noastre, prin rugăciune, prin luptă duhovnicească și prin lucrarea virtuților harul se păstrează și devine lucrător în noi. Un mijloc bun pentru atingerea acestui scop este și rugăciunea inimii, care atrage Duhul Sfânt și, în același timp, constituie rodul harului.
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Cum şi-a început Mântuitorul misiunea? Exact cu aceleaşi cuvinte cu care propovăduia şi Sfântul Ioan Botezătorul, proclamând Împărăţia Cerurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Proclama Împărăţia Cerurilor, punea bazele Împărăţiei Cerurilor. Şi aşa cum am auzit, a început ca pentru această Împărăţie să cheme la lucrare oameni destoinici. A chemat pe primii Săi patru apostoli.
Ne spune evanghelistul Matei că i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, apoi pe Iacob şi pe Ioan. Sfintele Evanghelii se completează una pe alta. Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie după Ioan vom vedea că, de fapt, Petru şi Andrei s-au mai întâlnit odată cu Domnul Iisus Hristos. Şi, primul care l-a întâlnit, a fost Sfântul apostol Andrei. Atunci când Ioan Botezătorul propovăduia mulţimilor şi L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos, arătând înspre El a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”! Atunci Andrei, cu încă unul dintre ucenicii lui Ioan, au mers după Domnul Iisus Hristos şi au rămas seara la El. Sfântul Andrei a alergat la fratele său Petru şi i-a zis: „L-am găsit pe Hristos!”
Iată deci că cei doi mai avuseseră o întâlnire cu Domnul Iisus Hristos. Acum erau la pescuit lângă Capernaum, pe Marea Galileii, şi Domnul Iisus Hristos i-a chemat să-i facă „pescari de oameni”. I-a chemat să-i facă mari demnitari în Împărăţia Cerurilor, în Împărăţia Sa. Şi, ne spune evanghelistul, Domnul străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei Cerurilor. Proclamă o nouă ordine: o ordine absolut armonioasă, frumoasă, veşnică, neapusă. Proclamă Împărăţia Cerurilor şi tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa în popor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, tâlcuind numele Domnului Iisus Hristos, zicea că evreii înţeleg prin „Mesia”, adică prin „Hristos”, pe Cel ce vine şi ridică păcatele lumii, pe Cel ce ne împacă cu Dumnezeu, pe Cel ce ne mântuieşte din moarte şi din iad. Dar grecii înţeleg prin acest nume de „Hristos”, de „Mesia”, de „Uns” mai ales pe Cel ce tămăduieşte. El tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa din popor. Pentru că, de fapt, suferinţa vine din păcat. Păcatul este boala sufletului.
Iată că Domnul Iisus Hristos tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. El este doctorul cel mare. El îi vindeca pe toţi, şi mulţimile alergau la El.
Să reţinem esenţialul: Domnul Hristos ne binevesteşte apropierea Împărăţiei Cerurilor în care, însă, nu putem intra nepocăiţi, nepregătiţi, necurăţiţi, nesfinţiţi. Această lucrare e definită de Sfântul Ioan Damaschinul ca fiind „întoarcerea de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”. Aceasta este pocăinţa. În Împărăţia Cerurilor, care se apropie, nu se poate intra nepurificat, necurăţit, nesfinţit. Şi lucrarea de preschimbare din rău în bun o face pocăinţa. Pocăinţa ca taină, care se finalizează printr-o bună spovedanie şi pocăinţa ca stare sufletească. Aşa cum ne spune psalmul 50, psalmul pocăinţei, „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte”.
Jertfa plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa noastră. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, chiar nevoinţa cea aspră pe care am putea-o oferi lui Dumnezeu, nu are valoarea pe care o are pocăinţa. Pocăinţa e jertfa omului căzut, pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge. Dar când prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se construiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu”. Adică căinţa noastră sinceră, părerea noastră de rău, întoarcerea de la păcat la virtute.
Aşadar, Domnul binevesteşte Împărăţia Cerurilor care se apropie. În ea ne nu putem intra neschimbaţi, nepocăiţi, neprimeniţi, nespovediţi.
Cine face această lucrare? Cine este doctorul care tămăduieşte sufletul nostru bolnav de păcat? Cine ne iartă prin duhovnicul nostru? Cine ne primeşte lacrimile de pocăinţă şi ne duce în Împărăţia Sa? Doctorul cel mare este Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur, oprindu-se şi el la această relatare, zice aşa: „Să mergem dar şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti pe care vrea să ni le vindece chiar înainte de a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sârguinţă, ne împlineşte cererea noastră. Atunci, vestea despre El s-a răspândit în toată Siria. Acum, în toată lumea. Sirienii când au auzit că vindecă pe îndrăciţi au alergat la El. Dar tu frate, care ştii cu mult mai bine decât sirienii puterea lui Hristos, tu nu te scoli, tu nu alergi? Sirienii îşi părăsesc ţara, prietenii şi rudele. Dar tu nu te înduri nici casa să ţi-o părăseşti? Să te duci la El, să primeşti multe daruri. Dar, mai bine spus, nici asta nu ţi-o cer, ci-ţi cer să laşi răul tău obicei. Chiar de rămâi acasă, poţi uşor să te mântui cu toţi ai tăi! Când e bolnav trupul facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţă. Dar când îi bolnav sufletul amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că ele sunt cauzate de cele sufleteşti. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţăm râurile. Căci pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet. Lucrul acesta ni-l arată slăbănogul, care aştepta de treizeci şi opt de ani, sau bolnavul cel coborât prin acoperiş”.
Să secăm deci izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Vom pune capăt nu numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului, mai mult decât bolii. Pe cât este sufletul mai bun decât trupul! – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Mântuitorul vine. Binevesteşte Împărăţia Cerurilor. Ne deschide porţile ei, dar nu putem intra prin porţi decât cu sufletul primenit.
Andrei Andreicuț, Morala Împărăției

[cristiboss56]

A doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu.
Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36).
Dar, pentru ce oare Dumnezeu a tăinuit data sfârşitului? Ştim că şi la prima Sa venire, la întruparea Fiului, Dumnezeu a ţinut această dată „Taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. Omenirea aştepta pe Mesia cel făgăduit, pe Răscumpărătorul. Prorocii îl vestiseră, vorbiseră şi despre unele semne prevestitoare, dar data nu o ştia nimeni. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte că Mântuitorul a venit „Când s-a plinit vremea” (Galateni 4, 4). Dar ce era această plinirea vremii? Plinirea vremii a fost timpul când omenirea, prin naşterea Fecioarei Maria, a putut oferi vasul de sfinţenie desăvârşită, potrivit pentru întruparea lui Dumnezeu, când avea mijloace potrivite pentru ca noua învăţătură pe care o aducea Fiul lui Dumnezeu lumii, să se poată răspândi mai cu lesnire. Şi acestea erau între altele: limba greacă cunoscută în tot Imperiul Roman, drumurile bune construite de cuceririle romane, monoteismul răspândit de diaspora evreiască în lumea politeistă de atunci. Dar toate acestea erau realizări omeneşti, contribuţii ale omului la plinirea vremii, pentru prima venire a Mântuitorului.
În chip asemănător, şi a doua venire a Domnului va avea loc când se va împlini vremea, când omenirea va fi pregătită pentru această venire. Dumnezeu ca un Atoateştiutor, ştie precis data sfârşitului lumii, dar această dată nu a fixat-o mai dinainte la anul cutare sau cutare, ci a lăsat şi omului partea sa de contribuţie la stabilirea acestei date; depinde deci şi de om ca această dată să fie mai curând sau mai târziu. Acesta este şi unul din înţelesurile tainei că „nimeni nu ştie această dată”, pentru că ea nu este fixată de mai înainte, la un anumit an.
Examinând mai cu atenţie semnele ‒ care potrivit Sfintei Evanghelii vor preceda sfârşitul lumii: împuţinarea credinţei, apariţia prorocilor mincinoşi, războaie şi mari cataclisme naturale, venirea lui Antihrist etc. ‒, vedem că nici acestea nu ne dau o indicaţie precisă. Unele din semne s-au mai petrecut în istorie, iar altele sunt învăluite de taină. De aceea omenirea, ori de câte ori se întâmplă vreun eveniment neobişnuit, se întreabă dacă nu cumva şi acesta este vreunul din „semnele vremii"!
Vorbind despre sfârşitul lumii, Mântuitorul se întreabă: „Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Răspunsul negativ rezultă din însăşi întrebare. O secătuire completă a puterilor omeneşti de a mai face binele va fi un semn că o continuare a existenţei lui pe pământ nu mai are rost. Aceasta va fi una din cauzele principale ale sfârşitului.
Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii.

[cristiboss56]

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.
Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).
Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

[cristiboss56]

REGULI PENTRU CRESTINII CARE MERG DUMINICA LA BISERICA !
1. Să te ierţi cu toţi cei din casa si din societate .
2. Să duci un mic dar la Altar,un pomelnic,o lumânare, o prescură, un pahar de vin – ce poţi. Prin acel dar pe care-l duci tu la biserică, se binecuvântează casa ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.
3. Să mergi mai de dimineaţă !Ca să ajungi, să te poţi închina în linişte şi să îţi alegi locul fără să deranjezi slujba.
4. Bărbaţii stau în dreapta, femeile în stânga.Aceasta este ordinea aşezării credincioşilor în biserică. Şi vârsta stabileşte ordinea aşezării: în faţă stau femeile şi bărbaţii mai vârstnici, iar cei mai tineri – în spatele lor. Între bărbaţi şi femei se lasă o cărare în mijlocul bisericii, ca să poată merge la altar cei care vor să se închine şi să ducă darul.
5. Nu vorbeşti în biserică.Este mare păcat. Doar dacă este neapărat nevoie poţi spune ceva, dar numai în şoaptă sau prin semne.
6. Nu ieşi înainte să se termine slujba.Dacă ieşi înainte de terminarea slujbei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina cea de Taină şi s-a dus să-l vândă pe Hristos. Doar urgenţele justifică încălcărea acestei reguli canonice.
7. Nu săruţi sfinţii pe faţă.Când te închini la sfintele icoane, este păcat să săruţi sfinţii pe faţă. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele
8. Nu te mai duci să te închini……după ce preotul a dat binecuvântrea de Liturghie. pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie. Nici darul nu îl mai duci, îl vei da, cu lumânare şi cu prescură, la sfârşit.
9. Stai în genunchi……când se cântă: ”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm…!”. La fel la Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru.
10. După împărtăşanie nu mai săruţi mâna preotului sau sfintele icoane.Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie măcar trei zile inainte, iar după măcar două zile.
11. Iei anafură pentru cei de acasă.Cel ce a venit la biserică se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anafură pentru toţi cei din casă.
12. Cum ieşi din biserică.Când rosteşte preotul: ”Cu pace să ieşim! Întru numele Domnului!” şi sfârşeşte liturghia, faci trei închinăciuni în mijocul bisericii şi mergi acasă. De la biserică nu te opreşti până la uşa ta.
13. Acasă, spui rugăciunea Cuvinese cu adevarat… la sfintele icoane şi, stând la masă cu familia, povesteşti ce ţi-a rămas în cap de la slujba si predica.
14.După ce ai stat la masă, te odihneşti, apoi te duci, să faci vizite celor în necaz: bătrâni şi bolnavi.Le duci, dacă poţi, un dar cât de mic.
Asa sa ne ajute Dumnezeu !
Parintele Cleopa Ilie Manastirea Sihastria Neamt

[cristiboss56]

Potrivnicul L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinţa trupului, prin slava deşartă şi prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascuns în ele momeala plăcerii sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmaşului sau, după Sfântul Maxim, ispita prin plăcere.
Tot războiul potrivnicului acesta a fost: să-L faci pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu.
Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ţine legaţi în împărăţia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă ne-a ars. După ce Domnul la bătut pe diavolul în pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată şi între oameni.
Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii şi fariseii (lumii vechi), unelte ale sale, oameni slabi, dar cu putere mare, ca doar Iisus îi va blestema sau îi va urî, greşind măcar împotriva celei de a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta este, cum zice Sfântul Maxim, ispita a doua prin durere, care e stârnită de potrivnicul cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii şi pe oameni întreolaltă.
Iată cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită pc care l-a avut Mântuitorul de învins. După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul puterilor, căpeteniilor şi stăpâniilor celor rele, Domnul a îngăduit să-ţi pună în lucrare şi al doilea atac, adică să vină încercarea ce le mai rămăsese: ispita prin dureri.
Să urmărim, deci, uneltirile potrivnicilor, să vedem metoda lor şi metoda lui Dumnezeu, tot cam în cuvintele Sfântului Maxim. Neputând vrăjmaşul să-L facă pe Domnul să calce porunca iubirii, eu prin cele ce i le-a tăgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, după ce a revenit în lume, cu ajutorul nelegiuiţilor iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni. Satana (care înseamnă „potrivnic”) îi îndemna pe cărturari şi farisei la felurite meşteşuguri împotriva lui Iisus, ca neputând răbda încercările, cum cre¬dea el, să fie adus să-i urască pc cei ce-i întindeau curse şi aşa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pc fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind din fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei bătea pc cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta, să-i mustre, să-i înfricoşeze, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase conduşi de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat şi i-a certat ca nimeni altul, însă nu i-a urât nicio clipă, de vreme ce pe diavolul din ei îl certa şi-l umilea, dându-I la iveală, şi îi învăţa înainte»
Pătimea cu îndurare şi le arăta toate faptele iubirii, îi învăţa căile vieţii şi zugrăvea, prin fapte, chipul vieţuirii creştineşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia Cerurilor celor ce cred, iar necredincioşilor (ateilor) le vestea înfricoşatele pedepse veşnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îl bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i şi pe ei, deşi îi ducea acela. O, minunat război!
In loc de ură, Iisus arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop răbdăm atâtea rele de la ei, mai adevărat vorbind, pentru ei. S-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, biruind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi» Astfel Adam cel Nou a înviat pe cel vechi.
Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele aţâţă pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiţi de el, şi îi năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii Templului, arhiereii Ana şi Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul, nu-L mai putea răbda să-i facă împărăţia de jaf, li cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.
Când războiul nevăzut între iubire şi ură a ajuns aici, Iisus bate pe diavol tot ca om, să nu uităm, prin neputinţa şi nepreţuirea trupului, adică prin desăvârşita lepădare de sine sau prin primirea de bună voie a morţii. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu durere mare.
”Am auzit un Sfânt vorbind”, Pr. Ioan Sofonea
Jurnal Spiritual