Viața contemplativă sau isihasmul

[Traditie1]

În mistica creștină, rugăciunea contemplativă sau contemplația este o formă de rugăciune deosebită de rugăciunea vocală (cu cuvinte) și de meditație. În meditație mintea și imaginația sunt implicate activ într-un efort de a înțelege relația noastră cu Dumnezeu. În rugăciunea contemplativă această activitate este respinsă, motiv pentru care contemplația a fost numită "privire a credinței", "dragoste tăcută".
http://en.wikipedia.org/wiki/Contemplative_prayer

Cam asta zice Wikipedia, referindu-se mai mult la "contemplațiile" bolnave ale "sfinților" catolici.


În tradiția răsăriteană, contemplația este numită isihie sau isihasm, adică liniștire.

Isihasmul (hesychasmos), din hesychia, "liniște, împăcare" este o tradiție eremită de rugăciune în tradiția Ortodoxă, a cărei practicare se numește hesychazo: "a păstra liniștea". Practicanții sunt Isihaști (hesychastes).
Isihasmul se mai numește și palamism, iar formele sale cunoscute provin din tradiția monastică a Muntelui Athos. Potrivit acestei doctrine, creștinul sau monahul trebuie să trăiască în pace și liniște, împăcând trupul cu sufletul, menținându-se într-o stare contemplativă. Se practica permanent așa-numita rugăciune a inimii sau a minții ("Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"), o formulă menită a ține trează conștiința bunătății dumnezeirii și a statutului de creatură păcătoasă.

Deși se spune (pe urmele lui Meyendorff) că Isihasmul ar fi fost inițiat de Grigore Palamas, există teologi care susțin că originile acestei practici sunt mult mai vechi, ea provenind de la pustnicii Egiptului.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm




Granița între rugăciune, isihie, pocăință și slujire este firavă sau chiar nu există, fiindcă la cel ce o practică toate acestea se combină într-o singură manifestare.


Scopul vieții creștinului nu este acumularea de fapte bune în schimbul unei presupuse răsplăți divine ci este dobândirea Duhului Sfânt iar isihia e singura cale spre aceasta. De aceea efortul creștinului trebuie îndreptat spre interior, nu spre exterior. Faptele bune sunt bune dacă înlesnesc rugăciunea lăuntrică permanentă, nu altfel.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

În mistica creștină, rugăciunea contemplativă sau contemplația este o formă de rugăciune deosebită de rugăciunea vocală (cu cuvinte) și de meditație. În meditație mintea și imaginația sunt implicate activ într-un efort de a înțelege relația noastră cu Dumnezeu. În rugăciunea contemplativă această activitate este respinsă, motiv pentru care contemplația a fost numită "privire a credinței", "dragoste tăcută".
http://en.wikipedia.org/wiki/Contemplative_prayer

Cam asta zice Wikipedia, referindu-se mai mult la "contemplațiile" bolnave ale "sfinților" catolici.


În tradiția răsăriteană, contemplația este numită isihie sau isihasm, adică liniștire.

Isihasmul (hesychasmos), din hesychia, "liniște, împăcare" este o tradiție eremită de rugăciune în tradiția Ortodoxă, a cărei practicare se numește hesychazo: "a păstra liniștea". Practicanții sunt Isihaști (hesychastes).
Isihasmul se mai numește și palamism, iar formele sale cunoscute provin din tradiția monastică a Muntelui Athos. Potrivit acestei doctrine, creștinul sau monahul trebuie să trăiască în pace și liniște, împăcând trupul cu sufletul, menținându-se într-o stare contemplativă. Se practica permanent așa-numita rugăciune a inimii sau a minții ("Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"), o formulă menită a ține trează conștiința bunătății dumnezeirii și a statutului de creatură păcătoasă.

Deși se spune (pe urmele lui Meyendorff) că Isihasmul ar fi fost inițiat de Grigore Palamas, există teologi care susțin că originile acestei practici sunt mult mai vechi, ea provenind de la pustnicii Egiptului.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm




Granița între rugăciune, isihie, pocăință și slujire este firavă sau chiar nu există, fiindcă la cel ce o practică toate acestea se combină într-o singură manifestare.


Scopul vieții creștinului nu este acumularea de fapte bune în schimbul unei presupuse răsplăți divine ci este dobândirea Duhului Sfânt iar isihia e singura cale spre aceasta. De aceea efortul creștinului trebuie îndreptat spre interior, nu spre exterior. Faptele bune sunt bune dacă înlesnesc rugăciunea lăuntrică permanentă, nu altfel.

Hai, Andrei , să citim , să recitim ceva cu mult mai de folos şi mult mai lămuritor :http://www.scribd.com/doc/34330750/S...-SFANTULUI-DUH

[Traditie1]

Ideea pe care am vrut s-o transmit: viața creștinului trebuie să fie orientată spre interior, nu spre exterior.

Și cred că trebuie să experimentăm întâi noi înșine niște stări ca să înțelegem despre ce vorbeau Sfinții. Scrierile lor nu sunt date să le urmăm ca un manual ci ca să avem confirmarea propriilor experiențe și să avem formulate niște idei care ne pot fi de folos în propriile căutări. Deci ceea ce contează e propria experiență, propria cunoaștere, nu aplicarea mecanică a unor lucruri citite.



Mai adaug că rugăciunea neîncetată este o formă de cunoaștere apofatică a lui Dumnezeu, de cunoaștere prin negație, adică prin ceea ce nu este El. Apofatismul constă într-o dezbrăcare a minții de orice idee preconcepută despre Dumnezeu (sau despre alte lucruri) pentru a permite începerea unei cunoașteri prin experiență interioară directă, nu prin idei preluate din exterior.

Iar calea spre așa ceva este o rugăciune fără cuvinte și fără imagini, o căutare a lui Dumnezeu sau înălțare a sufletului către El. Cuvintele descriu concepte, idei și o rugăciune prin cuvinte este o rămânere la forme, o pierdere a esenței. Desigur are și rugăciunea prin cuvinte rolul ei, atât de cerere și de convorbire cu Dumnezeu cât și de adunare a minții spre interior (rugăciunea isihastă, repetarea unei scurte formule), dar dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu (pe cât posibil) cea mai bună e rugăciunea fără cuvinte.


Și deși i-am înjurat pe catolici în mesajul anterior, vreau să menționez o scriere provenită din mediul catolic și destul de cunoscută la ei, numită Norul Necunoașterii. Textul e destul de ortodox, l-am citit sumar cu ani în urmă și nu mi s-a părut a conține obișnuitele rătăciri catolice (misticism bolnăvicios gen teresa de avila):
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Cloud_of_Unknowing

http://www.ccel.org/ccel/anonymous2/cloud.vii.html

[cristiboss56]

În prealabil postat de Traditie1

Și deși i-am înjurat pe catolici

Sa nu mai faci treaba asta niciodata !, caci si ei sunt Ortodocsi , plecati de langa noi pentru o perioada , dar tot la noi vor reveni !

[Traditie1]

Pe lângă dobândirea cunoștinței despre Dumnezeu pe cale harică și despătimire, viața contemplativă mai are și beneficiul păstrării facultăților spirituale. Întors spre interior, conștient de sine însuși permanent, omul își păstrează acuitatea minții și a simțurilor.

În mod opus, a trăi în desfătarea simțurilor duce în timp la o îndepărtare de sine, la o pierdere a conștiinței propriei persoane și în asta constă în cea mai mare parte îmbătrânirea, uzura spirituală care o vedem la oamenii care au trăit lumește ajunși la vârste înaintate. Nu numai că întors spre cele exterioare omul devine un animal, dar și uită de sine și această uitare este o formă de moarte lentă dar reală, mintea și simțurile ajungând să fie tot mai slab percepute de conștiință.


Iată cum poruncile Domnului nu sunt îndreptate doar spre dobândirea Duhului Sfânt ci și spre păstrarea integrității ființei noastre.