imi pare rau de ceea ce am ajuns sa fiu

[un.mare.pacatos]

sunt un om de 21 de ani.sunt un mare pacatos.am furat , am inselat , am profitat , am umilit am batut am mintit nu mi-am respectat parintiinu mi-am respectat sora mai mare care e bolnava.m-am mintit ca nu imi respect parintii pentru ca ei nu ma inteleg.am avut o relatie cu o fat de 15 ani care era fecioara , fata mare , si nu am stiut sa o respect si a plecat de langa mine .am iubit-o si tare rau mi-a parut dupa ea .locul meu de munca este de taximetrist si i-am reprosat mamei ca fac taxi pentru ca nu ma mai inteleg cu ea si pentru ca nu ma inteleg nici cu ea nici cu tata .i-am mintit ca nu fumez si atunci cand mi-au gasit tigari in masina le-am spus ca ce daca fumez ca eu le-am cumparat . si multe alte pacate pe care acum nu mi le mai aduc aminte desi voi incerca sa mi le amintesc. in ultima luna imi merge din ce in ce mai prost si sunt sigur ca din cauza asta . eu ma rugam la Dumnezeu doar cand aveam nevoie si intotdeauna ma ajutat dar deja imi e rusine sa mai fac asta . sunt sigur ca in ultima vreme ceea ce mi se intampla e numai din cauza mea si din cauza ca suint un ticalos si un pacatos si regret asta si imi pare rau . incerc sa nu mai pacatuiesc dar si dracu ma ispiteste . vreau un sfat de la cineva.imi pare sincer rau pentru ceea ce am facut .

ce pot sa fac ? parca nu mai pot sa traiesc asa si cateodata parca as vrea sa imi pun capat zilelor cand vad ca nimic nu imi mai merge . Doamne ajuta

[Raoul]

Simplu,alege un moment de liniste,gandeste-te la toate pacatele,ti le scrii frumos pe o foaie si mergi la o biserica sau manastire sa te spovedesti. Diavolu te va ispiti,iti va "sopti" ca e rusine etc. Dar atunci sa-ti zici: "rusine sa-mi fi fost cand am facut,acum e prea tarziu".

Dumnezeu sa te ajute!

[Grabriella]

http://www.sfintiiarhangheli.ro

Centrul de formare şi consiliere
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil
Arhiepiscopia Iaşilor

"Cum aţi găsit curajul să vă abandonaţi în mâinile lui Dumnezeu?
Domne ajută, Măicuță,
Am și eu o întrebare. Cum ați găsit curajul să vă abandonați în mâinile lui Dumnezeu? Mi-am dat seama că până acum L-am folosit pe Dumnezeu ca medicament însă niciodată ca vindecător. Îi cer să mă mângâie și să-mi aline suferințele și totuși mi-e groază să-L apuc.
Îmi aduc aminte cât de greu m-am lăsat în genunchi la rugăciune anul trecut, cu toate că aveam un bolovan de durere în mine. Azi am realizat că trăim într-o lume așa de nebună că efectiv nu mai ai încotro, nu mai poți să nu crezi, nu mai poți să nu ai nevoie de El. E atât de evidentă moartea, la fiecare pas, și totuși încă mai îndrăznesc să fug de El.
Vă țin legată în sufletul meu pentru că încă nu am găsit curajul să-mi încep călătoria mea cu Domnul. Să mă iertați.
R



"Nu știu să-ți spun cum am făcut asta, pentru că s-a făcut „de la sine” în clipa în care am crezut că mâinile Lui sunt brațe deschise pentru a mă îmbrățișa. A fost o credință fără nici o dovadă! A fost ca o aruncare în gol! Dacă nici El nu era adevărat oricum nu mă mai interesa nimic! Și El este adevărat și Adevărul! În brațele Lui durerea și suferința n-au dispărut, ba, de multe ori, au fost și mai acute, dar au și fost pline de prezența Lui iubitoare, de bucuria plină de sens de „a fi” și de o nouă credință. Credința ca dar! Această credință mi-a mutat privirile de la ce simt sau trăiesc la sensul lor de dincolo de ce este acum și aici.
Cere și tu, Copil drag, această credință și ea te va învăța toate. Calea este rugăciunea vorbire cu Domnul în toată clipa! Citește Evangheliile, mergi la Liturghie, spovedește-te și împărtășește-te și El va lucra dărâmând meterezele fricii din inima ta.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana"

Iti recomand sa faci seminarul "Vindecare prin iertare", te va ajuta sa te cunosti si sa te poti ierta pe tine si pe ceilalti.Maica Siluana iti raspunde tuturor intrebarilor tale.

[Grabriella]

http://www.harrdelos.com/2010/05/la-...zeu-maica.html

"Schimbarea a intervenit în viaţa mea în momentul în care n-am mai putut trăi fără sens. Nu puteam nici să trăiesc şi nici să mor, adică să mă sinucid fără sens. Atunci, am acceptat existenţa lui Dumnezeu şi I-am cerut să dea sens vieţii mele. Restul făceam rost şi fără El! Şi când mi-a dat sensul vieţii am intrat în Bucuria Lui şi în Dragostea Lui şi ele, Bucuria şi Dragostea, m-au trimis să slujesc durea celor care încă se întreabă ce sens are viaţa, ce sens are suferinţa?
Iată-mă, aşadar, cu voi, lângă voi, dar mai ales cu Domnul, Care este cu voi şi de la care învăţ mereu cu uimire şi recunoştinţă, cât de mare este mila Lui, cât de mult ne respectă libertatea şi câţi oameni minunaţi se ascund în cotloanele întunecate ale acestei lumi chinuită de o civilizaţie a morţii.
Eu vă iubesc şi doresc să fiu lângă voi în căderile voastre, ca să transformaţi această cădere în loc de întâlnire cu Dumnezeu şi să nu deveniţi pesimişti, ci optimişti. Cu El veţi învăţa să nu vă mai puneţi încredere nici în voi şi nici în oameni, ci în Dumnezeu, Care este cu noi şi vrea să fie în noi, în fiecare dintre noi. Atunci veţi descoperi misterul vieţii care este Bucuria de a fi. Doar că, acum, avem nevoie să intrăm pe calea cea strâmtă a Poruncilor Lui şi să învăţăm să ne purtăm crucea prin care urcăm în Împărăţia Bucuriei!”

Maica Siluana

[Grabriella]

"Acum omul a făcut primul pas din porunca: „Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți și Hristos vă va lumina pe voi!”. Durerea pe care o simți e semnul vieții. Nu mai ești moartă și, așa, ai devenit capabilă să primești lumina dătătoare de viață a Domnului Căruia te rogi deja în lumina Lui.
De unde furia din tine? Din chiar ființa ta, din creierul tău. Avem în noi un creier, comun cu cel al animalelor care administrează agresivitatea sau iuțimea, cum o numesc Părinții. Ea e puterea sufletului prin care animalele își apără teritoriul, își procură hrana și își apără puii (aici ne depășesc, nu?) fără să facă din acestea valori morale, fără să le considere bune sau rele pentru că nu au creierul care poate face asta. Noi îl avem și, iată, cu el ți-ai dorit și îți dorești să „fii o mamă perfectă”. Numai că prin cădere și viețuirea în robia patimilor, dintre care iubirea de sine e ca o mamă iubitoare a lor, toate puterile sufletului, inclusiv cea a agresivității și cea a dorinței de a fi bun, s-au rupt între ele, s-au dezbinat și pot lucra una împotriva celeilalte sfâșiindu-ne sufletul.
Ce să faci?
Să continui ce ai început.
Să-ți vindeci sufletul „conectându-l” la puterea lui Dumnezeu prin Sfintele Taine și lucrând cu această putere pentru lucrarea poruncilor Lui. Lucrarea poruncilor este singura cale de vindecare a sufletului de patimile care ne sfâșie sufletul. Și, cum bine arați în mesaj, primele și cele mai urgente de lucrat porunci sunt amintirea de Dumnezeu ca fiind Singurul Care poate în chiar momentele simțirii și trăirii propriei neputințe și iertarea celor de la care am învățat viețuirea pătimașă, centrată pe plăcere și confort.
Rugăciunea te va învăța mai departe, pas cu pas ce să mai faci. Dar să fii onestă cu tine și consecventă cu lucrările începute (de exemplu „Seminarul iertării” sau „Ieșirea din labirintul codependenței”. Ca să biruiești un fel de a fi ai nevoie să lucrezi cu perseverență alt fel de a fi pentru ca acesta să se întrupeze, să se înscrie în memoria creierului tău la toate nivelele. Altfel, vei uita degrabă ultimele impresii schițate în sinapse și vor intra în funcție cele „betonate” ...
Și nu uita, om drag, nimeni nu devine bun stând în fotoliu sau ușurându-și tensiunile sufletești prin cine știe ce căi de relaxare sau descărcare.
Curaj!
Ia-ți crucea ta și urmează Domnului și fiecare pas îți va fi răsplătit cu bucurie și pace și nădejde.


Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

[Grabriella]

"...când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.
Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborârea în iadul din mine, conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

Pr. S.V.: Maică Siluana, aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne". Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos."
Maica Siluana

[umilul]

Dupa cum spunea si Raul inainte mea, incepe prin a te spovedi, ati respecta parintii si pe cei de langa tine, dupa care incepe sa citesti mai mult din Cartea Sfanta si din viata Sf. Parinti, roaga-te mult iar daca ai un anturaj rau, iesi din el. Incearca sa ajuti cu cat poti pe cine are nevoie si iubeste-L pe Domnul si pe aproapele tau ca pe tine insuti. La inceput va fi greu si va fi multa lupta cu tine insuti si cu cel ce te ispiteste, dar intotdeauna nadejdea sa-ti fie in Domnul si in Maica noastra preaiubita, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si vei vedea ca nu te va lasa si te va ajuta. Pace tuturor si iertati-ma daca v-am gresit !!

[KANDIA]

Poate ti-ar fi mai usor sa incepi sa mergi la o biserica-unde iti este mai usor-si sa te rogi acolo.Sa alegi un preot caruia simti ca te poti destanui si in afara de spovedanie sa-ti fie indrumator pentru viata.Cu el sa vorbesti mereu pentru ca e mai greu sa "tii linia" doar asa de unul singur...mai ales la inceput.

[mela me]

De mare ajutor e Maica Domnului care mijloceste in fata tronului ceresc, cere-i ajutorul si nu deznadajdui; singur e greu la inceput, trebuie sa vorbesti cu un parinte bun, o sa vezi ce bine te simti apoi.
Mult curaj!

[camy_d]

În prealabil postat de un.mare.pacatos

ce pot sa fac ? parca nu mai pot sa traiesc asa si cateodata parca as vrea sa imi pun capat zilelor cand vad ca nimic nu imi mai merge . Doamne ajuta

În niciun caz să nu-ți pui capăt zilelor, că atunci nu mai ai nicio șansă de mântuire! Dacă vrei să ieși din starea de păcătoșenie sinuciderea e cea mai proastă alegere, trebuie să te lupți cu păcatele. Angajează-te în această luptă și atunci Dumnezeu va lupta alături de tine. Nu deznădăjdui, că și acesta este păcat. Au fost și sfinți care inainte erau mai păcătoși ca tine.

POCĂINȚA e lucrul cel mai important pentru un păcătos, iar tu o ai, deci jumate din luptă e câștigată.

Dumnezeu să te ajute!