Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Noi menim pe morţii noştri, pe înaintaşii noştri, pe cei pe care îi mai ştim cu numele şi pe cei pe care nu-i mai ştim, pe cei care au fost în neamul nostru şi au pierit, pe cei cărora li s-au făcut pomeni şi pe cei cărora nu li s-au făcut pomeni, pe cei pregătiţi şi pe cei nepregătiţi.

De aceea, Biserica adună pe fiii ei ‒ pe cei care vor, nu şi pe cei care nu vor. Biserica nu sileşte, Biserica numai îndeamnă. Biserica nu ne uită, ne pomeneşte, ne pomeneşte, ne pomeneşte... Şi chiar când se pierde numele, încă ne pomeneşte.

Pentru că atunci o să ridicăm colivele şi o să cântăm: „Veşnica pomenire”, adică să-i pomenească Hristos Dumnezeu în veci, când noi nu avem să-i mai pomenim. Amin.

(Preot Nicolae Tănase)

[cristiboss56]

Părintele Arsenie Boca. Despre post şi rugăciune
Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

[amatyyy]

Cauta si rosteste necontenit Rugaciunea lui Iisus, zi si noapte, postind aspru citeste Sfanta Scriptura, fa milostenie in stanga si in dreapta, ajuta tot omul necajit si Harul te va cuprinde. Pacea va fi in inima ta. In ispite sa nu cartesti, chiar de ai vrea sa urli de durere.

Taci si nadajduieste in Domnul. Citeste cartile Sfintilor Parinti mai des si urmeaza-le sfatul. Filocalia sa-ti fie perna de capatai. Si cauta in inima ta sa nu pacatuiesti nici cu gandul.

[amatyyy]

aideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au îrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.

Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

Cu toată durerea şi deznădejdea în căre mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternicm chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să da Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepeam cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

Pr. Efrem Katounakiotul

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388

[amatyyy]

Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au îrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.

Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

Cu toată durerea şi deznădejdea în căre mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternicm chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să da Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

Asta-i singura cale – răbdrea în suferinţă. Nu pricepeam cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El.

De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi crucea. Şi totuşi, prin cruce ne-a venit şi Învierea.

Pr. Efrem Katounakiotul

Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388

[cristiboss56]

“În momentul în care ne vom ruga (vom intra în dialog) cu Dumnezeu sau cu sfinţii Lui, crezînd şi conştientizînd prezenţa Lui (sau a lor), atunci stabilim cu adevărat raporturi personale în rugăciunea noastră. Atunci şi noi înşine ne ridicăm la demnitatea de persoane, încetînd a mai fi doar nişte tonomate care reproduc cuvinte lecturate de pe cărţi sfinte sau de a ne mai coborî la nivelul celui care doar cere să i se împlinească diverse dorinţe (folositoare sau nu), obsedat de darurile pe care le aşteaptă în viaţa sa, dar ignorînd pe Dăruitorul, pe cel de la care ne vine tot binele.”

Pr. Constatin Sturzu

[cristiboss56]

Cuvintele rugaciunii trebuie rostite cu convingere, din toata inima.
CAND VA RUGATI SEARA, NU UITATI SA ARATATI, IN RUGACIUNEA CATRE DUHUL SFANT, CU TOATA SINCERITATEA SI CU ZDROBIRE DE INIMA, PACATELE IN CARE ATI CAZUT IN TIMPUL ZILEI. PRIN CATEVA CLIPE DE POCAINTA FIERBINTE, DUHUL SFANT VA VA CURATI DE TOATA INTINACIUNEA, mai alb decat zapada va va albi, din ochi va vor picura lacrimi de curatire a inimii, acoperiti veti fi cu haina adevarului lui Hristos, uniti cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.

Sfantul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

- Părinte, ce ne puteți spune despre sfârșitul lumii?

- Pe noi nu ne interesează când va fi sfârșitul lumii. Asta ne interesează: „Cum am să termin eu viața?”. Că Mântuitorul a spus: Iar despre ziua și ceasul acela, nimeni nu știe; nici îngerii din cer, nici Fiul ca om, ci numai Tatăl.

Dar eu de ce să mă gândesc la sfârșitul lumii, dacă eu mor mâine? Ce dacă va mai ține lumea asta o mie de ani? Cu ce mă duc eu de aici și ce-am pus eu în traistă, asta mă interesează. Că Mântuitorul a spus: Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul!

(Părintele Cleopa )

[cristiboss56]

SARAC CU DUHUL ?

A fi sarac cu duhul inseamna sa te consideri pe tine insuti ca si cum n-ai fi, iar pe Dumnezeu singur fiitor; inseamna a pretui cuvintele Sale mai presus decat orice pe lume si sa nu precupetesti nimic pentru a le duce la indeplinire fie si cu pretul vietii; INSEAMNA SA RESPECTI INTRU TOTUL VOINTA LUI DUMNEZEU, ATAT IN CEEA CE TE PRIVESTE, CAT SI IN PRIVINTA ALTORA, IAR DE VOINTA TA SA NU TII SEAMA.

Cel sarac cu duhul doreste si afirma din toata inima: “Sfinteasca-se numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant“. Zicand aceasta, el se face pe sine disparut, vrand sa vada pe Dumnezeu pretutindeni si in toate, in sine si in altii. “ALE TALE SA FIE TOATE, DOAMNE, NU ALE MELE!” Doreste sa vada sfintenia lui Dumnezeu in sine si in altii, Imparatia Sa de asemenea, voia Sa; sa-L vada pe unicul Dumnezeu umpland inimile oamenilor, asa cum se cade, fiindca El singur este Cel ce este, bun si desavarsit intru toate, Creatorul a toate, iar diavolul si slugile lui, oamenii care se impotrivesc lui Dumnzeu, sunt asemenea unor furi in Imparatia lui Dumnezeu.

PENTRU CEL SARAC CU DUHUL, LUMEA INTREAGA NU INSEAMNA NIMIC. EL IL VEDE PRETUTINDENI DOAR PE DUMNEZEU, CEL CE DE VIATA TUTUROR SI IMPARATESTE PESTE TOATE. PENTRU EL NU EXISTA LOC IN CARE SA NU SE AFLE DUMNEZEU SI NU TRECE O CLIPA FARA DUMNEZEU – PRETUTINDENI, IN ORICE TIMP EL ESTE CU DUMNEZEU SI I SE PARE CA SE AFLA NUMAI CU EL.

Cel sarac cu duhul nu se gandeste si nu cuteaza sa atinga cu mintea cele ce nu pot fi atinse, sa patrunda tainele lui Dumnezeu; nu se avanta in filosofie inalta, el crede doar in cuvantul Domnului, cel datator-de-viata, cunoscand ca fiecare cuvant al Sau este adevar, duh si viata vesnica, CREZAND DE ASEMENEA SI IN CUVANTUL BISERICII LUI, CEA CALAUZITA NEINCETAT DE DUHUL SFANT CATRE TOT ADEVARUL. Crede intocmai ca un copil care asculta de cuvantul tatalui sau al mamei sale, fara sa ceara dovezi, bizuindu-se pe aceste adevaruri, la modul absolut.

CEL SARAC CU DUHUL SE CONSIDERA CEL DIN URMA DINTRE PACATOSI SI MAI PACATOS DECAT TOTI, LASANDU-SE NESOCOTIT, NELUAT IN SEAMA DE TOTI.

Sfantul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

"Ca mintea şi inima unui creştin luptător să se curăţească, trebuie ca acesta să nu primească gândurile rele, nici să gândească cu viclenie. Să se lupte pe cât poate, simplu, smerit şi cu dăruire. Toată viaţa duhovnicească este fundamentată pe gând. Astăzi, când în lume păcatul a devenit o modă, omul înţelept trebuie să-şi îndrepte cugetul său şi să evite pricinile care-l provoacă, ca şi albinele fumul, pentru că sufletul lui se va aprinde.
Gândurile de hulă sunt precum avioanele care ne deranjează prin zgomotul lor, când zboară pe deasupra noastră, şi nu putem să le împiedicăm. Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi omul nu poartă nici o vină dacă nu le primeşte. Iar cea mai bună înfruntare a lor este cântarea şi Rugăciunea lui Iisus. Prin gândurile de hulă, diavolul îi chinuieşte pe oamenii sensibili, ca să-i ducă la amărăciune şi deznădejde. Când gândurile vă necăjesc, să nu le daţi absolut nici o importanţă. Lăsaţi câinii să latre! Şi un singur gând de mândrie dacă trece prin mintea voastră, acesta ia avânt şi pierde toate virtuţile voastre. Diavolul nu poate să cunoască gândurile bune ale oamenilor. Gândul viclean, când unelteşte cu omul trupesc, face un rău îndoit sufletului. Aşa cum diavolul când unelteşte cu omul rău, face un rău îndoit lumii.
Fiecare judecă lucrurile după măsura stării lui duhovniceşti. Dacă unul are cugetul stricat şi „maşina lui este stricată”, şi chiar aur să pui într-însa, va face „gloanţe de aur”, ca să ucidă. Omul care ascultă de gândurile lui, dacă este monah se rătăceşte, dacă este mirean îşi pierde minţile."
( Cuviosul Paisie Aghioritul)