Cugetari din Dharma

[florin.oltean75]

Alde Yoda şi Jedi, cum înţelegeţi voi asta?

P.S. Textul sfânt este aşa: "... dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea." (Ioan 16,33)
Şi nu e vorba despre vreun eu, precum scrii. Ci despre Eu, Domnul, Dumnezeu Cel întrupat, răstignit şi înviat.
Şi nu e vorba despre legarea fricii, cât despre dezlegarea pasului pe Cale, despre îndrăzneala cea bună. Domnul nu ţine un discurs despre teamă, ci cultivă puterea iubirii de a vieţui în Hristos. Adică de a nu pune ochii minţii (ai inimii) pe piedici, scârbe, necazuri, ispitiri, încercări - ci pe Soarele vieţii, Hristos.
Sesizezi diferenţa?
Mai ia aminte, Florine, că versetul pe care îl citezi face parte dintr-un context foarte special. Şi se cere cugetat prin raportarea la acest context, nu rupt şi sucit aşa cum din păcate ai făcut şi faci de obicei.
Vezi acolo, în text, că în capitolul 16 este vorba despre Fiinţa Treimii, despre Duhul Adevărului, despre Fiul şi Tatăl precum şi despre metamorfoza întristării celei lumeşti în bucuria duhovnicească, aceasta venind din legătura sufletului omenesc cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apoi, în capitolul 17 urmează rugăciunea întreită a Domnului... E rugăciunea cu sânge pentru desăvârşirea în unime, pentru iubire sfântă.

Aşadar, cum înţelegi ce ai formulat?

Pentru ca suntem plini de patimi, inlantuiti de o multitudine de atractii/respingeri, suntem si plini de frica lumeasca. Frica de a nu pierde un comfort, frica de esec, frica de a fi dispretuiti, respinsi, de a nu fi apreciati, de a fi lasati singuri, raniti...

Nu includ aici frica virtuoasa care este de fapt o precautie, o forma de intelepciune simtitoare, care realizeaza o cauzalitate a fericirii si suferintei.

Toate aceste frici lumesti se hranesc cu propria noastra ignoranta, cu starea de necunoastere a adevarului cu privire la natura realitatii, la natura eului/eurilor, cu perceptia noastra "alterata" cu privire la fenomene.

Pentru ca le exageram existentialitatea suntem prinsi intr-o adevarata drama, care presupune la un moment dat experimentarea unor suferinte intense.

http://giphy.com/gifs/3oxRmy2NDnzXvlGXny

Intelegerea lipsei existentei lor intrinseci ne elibereaza de coliziuni si ne permite sa accedem la o perceptie integrata, unitara a realitatii. "Mintea se aduna in ea insasi". Niciun fenomen nu ne mai poate diviza launtric, nu ne mai fura, nu ne mai absoarbe, nu ne mai poate amagi in vreun fel - fie prin atractie, teama sau repulsie.

Aceasta intelepciune nu este doar o simpla perceptie a goliciunii fenomenelor ci se simte launtric sub forma puritatii. O puritate, curatenie care ajunsa la desavarsire o numim "sfintenie". O stralucire imaculata launtrica, fara forme si imaginatii.

Insa la aceasta stare minunata nu putem ajunge fara Dumnezeu (Eul Ceresc), care este accesat prin diferite intelegeri (in crestinism, de exemplu, Impartasania cu semnificatiile ei asociate). Dumnezeu care se afla deja in noi insine, care nu trebuie cautat in alta parte.

În prealabil postat de florin.oltean75

Insa la aceasta stare minunata nu putem ajunge fara Dumnezeu (Eul Ceresc), care este accesat prin diferite intelegeri (in crestinism, de exemplu, Impartasania cu semnificatiile ei asociate). Dumnezeu care se afla deja in noi insine, care nu trebuie cautat in alta parte.

Florin, în Biserică Dumnezeu nu este accesat prin diferite înţelegeri dintre care alegi să dai exemplu tocmai Sfânta Împărtăşanie. Aceasta nu e un sistem de înţelesuri! Ci Sfânt Trupul şi Sângele Domnului. Care este mâncat şi este băut de către credinciosul creştin.
A te împărtăşi cu Hristos Cel din Sfânta cuminecătură nu înseamnă a înţelege despre. Ci a-L cunoaşte direct, nemijlocit! Cum? Aşa cum a poruncit El: "Luaţi, mâncaţi...!" Şi încă, actul e eclesial, e act al comuniunii, nu strict personal, individual.
Domnul nu spune, "luaţi, înţelegeţi", ci spune "Luaţi, mâncaţi...!". Nu propune un discurs asociat, nu ne oferă o hrană alcătuită din semnificaţii (deşi acestea sunt inevitabile, dar rămân fenomene secundare), ci e vorba despre a mânca, pur şi simplu, Trupul şi Sângele Domnului. A-L introduce în propria fiinţă, întru iertarea păcatelor şi sfinţire. Nu înţelegerea acestui fapt (care e o sfântă taină aflată mai presus de înţelegere) sfinţeşte şi mântuieşte, ci însăşi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului oferă accesul în Împărăţie.

*
Iar cât priveşte formularea ta, că "Dumnezeu se află deja în noi înşine", eu zic că e cam pretenţios spus... În orice caz, sper că nu spui că Fiinţa Lui e deja în noi...! Cel mult lucrarea, harul sau anumite însuşiri omeneşti create după chipul Lui...
Dacă ai fi spus că Împărăţia Lui se află înlăuntrul nostru, ai fi dat, cel puţin, un verset din Evanghelie pe care îl puteam discuta. Cu referire la anumite însuşiri spirituale şi la un anumit fel de vieţuire. Dar aşa, rămâne să explici cum vine cu inovaţia asta, te rog. În ce fel se află deja Dumnezeu în noi înşine?

Toate cele bune!

[AlinB]

În prealabil postat de florin.oltean75

Un fenomen care este lipsit de o existenta proprie nu inseamna ca nu exista. Exista! Dar nu in sine si prin sine. Exista, dar relationat-dependent.

Asa, si?

Aceasta este subtilitatea. Daca ar fi usor de inteles, atunci toate conflictele si tulburarile individuale/sociale ar fi disparut cu repeziciune.

Nu e nimic de inteles. Serios. Nimic util spiritual, oricum.

[AlinB]

În prealabil postat de florin.oltean75

Pentru ca suntem plini de patimi, inlantuiti de o multitudine de atractii/respingeri, suntem si plini de frica lumeasca. Frica de a nu pierde un comfort, frica de esec, frica de a fi dispretuiti, respinsi, de a nu fi apreciati, de a fi lasati singuri, raniti...

Nu includ aici frica virtuoasa care este de fapt o precautie, o forma de intelepciune simtitoare, care realizeaza o cauzalitate a fericirii si suferintei.

Pana aici ai oarecum dreptate.

Toate aceste frici lumesti se hranesc cu propria noastra ignoranta, cu starea de necunoastere a adevarului cu privire la natura realitatii, la natura eului/eurilor, cu perceptia noastra "alterata" cu privire la fenomene.

Aici e partea in care te inseli teribil.

Pentru ca le exageram existentialitatea suntem prinsi intr-o adevarata drama, care presupune la un moment dat experimentarea unor suferinte intense.

Nici vorba, nu din cauza asta.
Iar terapia nu este a doua eroare, dupa cea a identificarii eronate a problemei.

Toate lucrurile sunt cat se poate de reale. Si dorintele sunt valide.
Gresita este insa intrebuintarea lor.
Care poate vine din necunoastere - dar nu necunoasterea unor concepte filosofice "budiste" aiuristice, ci a bunei lor intrebuintare.

Intelegerea lipsei existentei lor intrinseci ne elibereaza de coliziuni si ne permite sa accedem la o perceptie integrata, unitara a realitatii. "Mintea se aduna in ea insasi". Niciun fenomen nu ne mai poate diviza launtric, nu ne mai fura, nu ne mai absoarbe, nu ne mai poate amagi in vreun fel - fie prin atractie, teama sau repulsie.

Adica oferi o minciuna ca terapie pentru o intelegere gresita?
Sa fim seriosi.

Aceasta intelepciune nu este doar o simpla perceptie a goliciunii fenomenelor ci se simte launtric sub forma puritatii. O puritate, curatenie care ajunsa la desavarsire o numim "sfintenie". O stralucire imaculata launtrica, fara forme si imaginatii.

Nu ajungi la asa ceva (in sensul autentic) cu accese de imaginatie, indiferent cat de "filosofic" le ambalezi.

Insa la aceasta stare minunata nu putem ajunge fara Dumnezeu (Eul Ceresc), care este accesat prin diferite intelegeri (in crestinism, de exemplu, Impartasania cu semnificatiile ei asociate).

Eu cred ca incerci sa faci niste rezumate teribil de neinspirate.

Dumnezeu care se afla deja in noi insine, care nu trebuie cautat in alta parte.

Eroare, eroare, eroare.
De la ceva de genul i s-a tras si lui Lucifer.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Florin, în Biserică Dumnezeu nu este accesat prin diferite înţelegeri dintre care alegi să dai exemplu tocmai Sfânta Împărtăşanie. Aceasta nu e un sistem de înţelesuri! Ci Sfânt Trupul şi Sângele Domnului. Care este mâncat şi este băut de către credinciosul creştin.

A te împărtăşi cu Hristos Cel din Sfânta cuminecătură nu înseamnă a înţelege despre... Ci a-L cunoaşte direct, nemijlocit! Cum? Aşa cum a poruncit El: "Luaţi, mâncaţi...!" Şi încă, actul e eclesial, e act al comuniunii, nu strict personal, individual.

Domnul nu spune, "luaţi, înţelegeţi", ci spune "Luaţi, mâncaţi...!". Nu propune un discurs asociat, nu ne oferă o hrană alcătuită din semnificaţii (deşi acestea sunt inevitabile, dar rămân fenomene secundare), ci e vorba despre a mânca, pur şi simplu, Trupul şi Sângele Domnului. A-L introduce în propria fiinţă, întru iertarea păcatelor şi sfinţire.

Nu înţelegerea acestui fapt (care e o sfântă taină aflată mai presus de înţelegere) sfinţeşte şi mântuieşte, ci însăşi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului oferă accesul în Împărăţie.

Presupun ca Sfanta Cuminecatura nu are o putere intrinseca mantuitoare, ci are putere de mantuire pentru ca cel care o mananca crede aceasta.

Daca bucatica de paine muiata in vin ar fi data unui ateu sau unei persoane de alta confesiune, care nu ar sti ca este cuminecatura, care nu ar avea nicio idee despre crestinism si ar inghiti-o ca pe o mancare fireasca - ma indoiesc ca cel care o mananca ar fi umplut de Har (in afara cazului in care evenimentul ar fi o lucrare a Proniei / efect karmic in budism).

Fundatia spiritualitatii este credinta. Credinta se bazeaza pe un set de rationamente si intelesuri nedemonstrabile. Amploarea si profunzimea lor depinde de la persoana la persoana, de varsta duhovniceasca in continuumul aceleiasi persoane.

Unii castiga Harul fara efort, cu o simplitate uimitoare a credintei, unii se nasc cu el, unii trebuie sa se nevoiasca foarte mult si poate primesc doar o mica farama, altii se nevoiesc cu multe rationamente si contemplatii - pentru fiecare situatia este diferita, functie de o multitudine de cauze si circumstante.

Iar cât priveşte formularea ta, că "Dumnezeu se află deja în noi înşine", eu zic că e cam pretenţios spus...


În orice caz, sper că nu spui că Fiinţa Lui e deja în noi...! Cel mult lucrarea, harul sau anumite însuşiri omeneşti create după chipul Lui...

Dacă ai fi spus că Împărăţia Lui se află înlăuntrul nostru, ai fi dat, cel puţin, un verset din Evanghelie pe care îl puteam discuta. Cu referire la anumite însuşiri spirituale şi la un anumit fel de vieţuire. Dar aşa, rămâne să explici cum vine cu inovaţia asta, te rog. În ce fel se află deja Dumnezeu în noi înşine?

Toate cele bune!

Este un mic repros care poate fi adresat Sf. Augustin, care ne descopera aceasta in lucrarea sa "Confesiuni"

"Tu te aflai inlauntrul meu..."

Am întrebat pamântul si el mi-a raspuns: „Nu sunt eu”; si tot asa mi-au raspuns si cele care se afla pe acesta. Am întrebat marea si adâncurile si târâtoarele cu sufletul viu si mi-au raspuns si ele: nu suntem noi Dumnezeul tau; cauta deasupra noastra. Am întrebat adierile diafane si aerul cu toti locuitorii sai, si el mi-a raspuns: „Anaximene se înseala, eu nu sunt Dumnezeu”. Am întrebat cerul, soarele luna si stelele, si ele mi-au raspuns: „Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care tu îl cauti (…) El este cel care ne-a facut pe noi.”

Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumusete atât de veche, si totusi atât de noua; târziu de tot te-am iubit.

Si iata ca tu te aflai înlauntrul meu, iar eu în afara, si eu acolo, în afara, te cautam si dadeam navala peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai facut, eu, cel lipsit de frumusete.

----

Relatia suflet-Dumnezeu (eu mic - Eu Mare), modul in care se unesc, despartite fiind, nu poate fi inteles decat din perspectiva apofatica, adica avand intelegerea goliciunii eului.

[AlinB]

Din pacate tu intelegi lucrurile astea din perspectiva antropologiei religiilor orientale.

In perspectiva antrologica crestina, Dumnezeu nu se afla in omul cazut, intr-un mod natural.
Si nici nu se confunda cu firea lui.

In religiile orientale, omul in esenta lui ultima este identic prin fire cu Dumnezeu.

Din perspectiva crestina ramane creatura si e alegerea sa ce fel de creatura.
Una indumnezeita in sfintenie sau una indracita.

Indracirea, rautatea nu este in ultima esenta rodul ignorantei (cum zice neo-"budhismul" tau) ci a unor alegeri. Iar alegerile astea au o consecinta care trece dincolo de aceasta viata, in vesnicie si nu prin cine stie ce incarnari si revizuiri.

Iar sfintirea nu e un act intelectual, un efort "meditativ" ci unul moral, ascetic insa centrat pe jertfa lui Hristos.

Nu o credinta oarecare, ci exact asta.

Atat timp cat nu poti recunoaste ca fara Hristos, "budhistii" tai nu se pot mantui, indiferent cat de sofisticat pare efortul lor filosofic cu pretentii spirituale, te afli intr-o grava eroare si chiar tu insuti departe de drumul spre mantuire.

În prealabil postat de florin.oltean75

Credinta se bazeaza pe un set de rationamente si intelesuri nedemonstrabile.

........


Este un mic repros care poate fi adresat Sf. Augustin, care ne descopera aceasta in lucrarea sa "Confesiuni"

"Tu te aflai inlauntrul meu..."

Am întrebat pamântul si el mi-a raspuns: „Nu sunt eu”; si tot asa mi-au raspuns si cele care se afla pe acesta. Am întrebat marea si adâncurile si târâtoarele cu sufletul viu si mi-au raspuns si ele: nu suntem noi Dumnezeul tau; cauta deasupra noastra. Am întrebat adierile diafane si aerul cu toti locuitorii sai, si el mi-a raspuns: „Anaximene se înseala, eu nu sunt Dumnezeu”. Am întrebat cerul, soarele luna si stelele, si ele mi-au raspuns: „Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care tu îl cauti (…) El este cel care ne-a facut pe noi.”

Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumusete atât de veche, si totusi atât de noua; târziu de tot te-am iubit.

Si iata ca tu te aflai înlauntrul meu, iar eu în afara, si eu acolo, în afara, te cautam si dadeam navala peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai facut, eu, cel lipsit de frumusete.

Credinta este un dar. Se bazeaza nu atat pe seturi de rationamente, cat pe Iubirea lui Dumnezeu. Si pe raspunsul inimii omului la aceasta iubire. Raspuns care este un suspin si un suvoi de lacrimi, nu un rationament.

*
Textul Sfantului Augustin poate avea diverse interpretari, ce-i drept. Totusi, afirmatia lui se cere abordata cu mult discernamant si nu doar asa in sens literal/formal. Mai intai te rog sa ma lamuresti: cum intelegi imanenta lui Dumnezeu? Ca lucrare a harului in om sau cum?
Apoi, daca afirmi ca omul are insusiri create de Dumnezeu dupa chipul Lui, atunci afirmatia e in acord cu invatatura revelata a Bisericii. Dar daca afirmi ca omul Il contine pe Dumnezeu (Cel de necuprins, Cel Care viaza si contine) atunci cred ca scrierile ortodoxe abordeaza suficient de clar chestiunea.
A spune ca Domnul e in fiecare particica din creatia Lui, mai ales in om si chiar intr-un fir de praf, e o afirmatie care se cere sustinuta cu mare atentie. In ce sens se poate afirma aceasta?... Obiectualist, cumva? Ca prezenta efectiva a Fiintei in lucrurile create? Ca identitate de naturi? Sau cum....

P.S. Aminteste/ti te rog, in caz ca imi dai un raspuns, de un cuvant-cheie: rugaciunea... Intrucat de aceasta atarna multe intelegeri sau neintelegeri... Orice ar spune un om despre vreun lucru din lume (Creatie), despre sine insusi ori despre Dumnezeu, aceasta trece cu necesitate si cu efect mare prin calitatea rugaciunii. Care calitate nu atarna prea mult de rugator...

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Credinta este un dar. Se bazeaza nu atat pe seturi de rationamente, cat pe Iubirea lui Dumnezeu. Si pe raspunsul inimii omului la aceasta iubire. Raspuns care este un suspin si un suvoi de lacrimi, nu un rationament.

*
Textul Sfantului Augustin poate avea diverse interpretari, ce-i drept. Totusi, afirmatia lui se cere abordata cu mult discernamant si nu doar asa in sens literal/formal. Mai intai te rog sa ma lamuresti: cum intelegi imanenta lui Dumnezeu? Ca lucrare a harului in om sau cum?
Apoi, daca afirmi ca omul are insusiri create de Dumnezeu dupa chipul Lui, atunci afirmatia e in acord cu invatatura revelata a Bisericii. Dar daca afirmi ca omul Il contine pe Dumnezeu (Cel de necuprins, Cel Care viaza si contine) atunci cred ca scrierile ortodoxe abordeaza suficient de clar chestiunea.
A spune ca Domnul e in fiecare particica din creatia Lui, mai ales in om si chiar intr-un fir de praf, e o afirmatie care se cere sustinuta cu mare atentie. In ce sens se poate afirma aceasta?... Obiectualist, cumva? Ca prezenta efectiva a Fiintei in lucrurile create? Ca identitate de naturi? Sau cum....

P.S. Aminteste/ti te rog, in caz ca imi dai un raspuns, de un cuvant-cheie: rugaciunea... Intrucat de aceasta atarna multe intelegeri sau neintelegeri... Orice ar spune un om despre vreun lucru din lume (Creatie), despre sine insusi ori despre Dumnezeu, aceasta trece cu necesitate si cu efect mare prin calitatea rugaciunii. Care calitate nu atarna prea mult de rugator...

Buna Ahilp,

Incerc sa formulez un raspuns, asa cum am inteles dupa ce am studiat intr-o oarecare masura doctrina budista.

-------------

Problema localizarii

Mintea noastra abordeaza problema localizarii pe baza perceptiei €œnaturale€ a formelor.

Concepe o anumita forma si o raporteaza spatial€ la alte forme, conceptualizand de asemenea si notiunile de "œinterior" si €"exterior".

O forma raportata la alta forma poate fi pe baza perceptiei naturale:
-in interior;
-in exterior;
-si in interior si in exterior - prin intersectie;
-nici in interior, nici in exterior - prin suprapunere.

Dumnezeu fiind transcendent (Fiinta Sa nu este continuta intr-o anumita forma) nu i se poate aplica nicio operatie in raport de o forma perceputa "natural".

Religia, pentru a se raporta cumva la divinitate uziteaza de localizari gen - sus, jos, urcare, coborare, inaltare, venire, plecare, zbor, deasupra, inaluntrul inimii, cele de sus - insa pozitia, miscarea si timpul nu se aplica transcendentei.

Spatiul transcendent nu are nicio referinta gen sus, jos, mare, mic, directie...

Atunci cum se raporteaza spatiul transcendent la spatiul perceput?

Este dificil de explicat, pentru ca sunt doua elemente diferite la care nu se aplica relatii de includere si excludere.

S-ar putea spune ca se includ si se exclud in acelasi timp desi si aceasta este o falsitate pentru ca nu pot fi aplicate evaluari spatiale.

A spune ca este in inima omului este si aceasta o falsitate din aceleasi considerente.

Insa afirmam ca Dumnezeu este in inima omului (raportare spatiala) pentru a realiza ca Acesta nu poate fi cunoscut decat in relatia intima subiect-subiect (inima pentru ca-L œ"simtim/vedem"€).

"Intelegerea/vederea" spatiului transcendent presupune dezvoltarea unei anumite sensibilitati intelegatoare. Abordarea apofatica de cunoastere a Lui Dumnezeu deschide aceasta portita cognitiva extra-ordinara. O cognitie bazata pe negare, pe vidarea oricarei forme perceptibile de Fiinta Lui Dumnezeu. Orice poate fi perceput nu este Fiinta.

Ar fi interesant de stiut daca sfintii Ioan Damaschin, Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul au studiat mistica orientala sau au avut revelatii directe ale cunoasterii negative.

Aceasta forma de cunoastere nu este revelata in Biblie decat in prima porunca: "Sa nu-ti faci chip".

Toate cele bune!

Pentru Alin,

In spatiul apofatic, nu se poate afirma nimic - nici macar stabilirea unei identitati, pentru ca aceasta are nevoie de "proprietati", aspecte manifestabile.

Spatiul apofatic este nemanifestabil, adica "nu face parte din existente". Nu putem spune nimic, nu putem afirma nimic.

Deci budismul nu sustine "o identitate a omului cu Dumnezeu", ci doar indica modul in care poate fi accesat Nemanifestatul.

[AlinB]

Ca de obicei, ocolesti problemele pentru care nu gasesti raspunsuri convenabile iar pentru cele care crezi ca ai un raspuns angajezi o logica sucita.

Nu e vorba de localizarea SPATIALA a lui Dumnezeu ci de identitatea naturii lui Dumnezeu vs. cea umana.

Dumnezeu e Creatorul, omul este creatura.
Nu este nu stiu ce scanteie divina desprinsa din Dumnezeu cum invata religiile orientale. Are o natura spirituala dar nu este "divina".

Asa cum incerci sa folosesti si ideea omniprezentei lui Dumnezeu in justificarea panteismului tau.

A fi "prezent" nu inseamna a fi "identic cu" sau a se confunda spiritual "cu".

"Budhismul" tau nici macar nu este "budhism". Este o deviatie radicala de la ce a invatat Budha.

Si nu poate "indica" nimic. Pentru ca nu are competente in directia asta. Este un efort omenesc, filosofic, de a construi un concept de "Dumnezeu", pe cand crestinismul este revelat.

În prealabil postat de florin.oltean75

Buna Ahilp,

Incerc sa formulez un raspuns, asa cum am inteles dupa ce am studiat intr-o oarecare masura doctrina budista.

-------------

Problema localizarii

Mintea noastra abordeaza problema localizarii pe baza perceptiei €œnaturale€ a formelor.

Concepe o anumita forma si o raporteaza spatial€ la alte forme, conceptualizand de asemenea si notiunile de "œinterior" si €"exterior".

O forma raportata la alta forma poate fi pe baza perceptiei naturale:
-in interior;
-in exterior;
-si in interior si in exterior - prin intersectie;
-nici in interior, nici in exterior - prin suprapunere.

Dumnezeu fiind transcendent (Fiinta Sa nu este continuta intr-o anumita forma) nu i se poate aplica nicio operatie in raport de o forma perceputa "natural".

Religia, pentru a se raporta cumva la divinitate uziteaza de localizari gen - sus, jos, urcare, coborare, inaltare, venire, plecare, zbor, deasupra, inaluntrul inimii, cele de sus - insa pozitia, miscarea si timpul nu se aplica transcendentei.

Spatiul transcendent nu are nicio referinta gen sus, jos, mare, mic, directie...

Atunci cum se raporteaza spatiul transcendent la spatiul perceput?

Este dificil de explicat, pentru ca sunt doua elemente diferite la care nu se aplica relatii de includere si excludere.

S-ar putea spune ca se includ si se exclud in acelasi timp desi si aceasta este o falsitate pentru ca nu pot fi aplicate evaluari spatiale.

A spune ca este in inima omului este si aceasta o falsitate din aceleasi considerente.

Insa afirmam ca Dumnezeu este in inima omului (raportare spatiala) pentru a realiza ca Acesta nu poate fi cunoscut decat in relatia intima subiect-subiect (inima pentru ca-L œ"simtim/vedem"€).

"Intelegerea/vederea" spatiului transcendent presupune dezvoltarea unei anumite sensibilitati intelegatoare. Abordarea apofatica de cunoastere a Lui Dumnezeu deschide aceasta portita cognitiva extra-ordinara. O cognitie bazata pe negare, pe vidarea oricarei forme perceptibile de Fiinta Lui Dumnezeu. Orice poate fi perceput nu este Fiinta.

Ar fi interesant de stiut daca sfintii Ioan Damaschin, Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul au studiat mistica orientala sau au avut revelatii directe ale cunoasterii negative.

Aceasta forma de cunoastere nu este revelata in Biblie decat in prima porunca: "Sa nu-ti faci chip".

Toate cele bune!

Pentru Alin,

In spatiul apofatic, nu se poate afirma nimic - nici macar stabilirea unei identitati, pentru ca aceasta are nevoie de "proprietati", aspecte manifestabile.

Spatiul apofatic este nemanifestabil, adica "nu face parte din existente". Nu putem spune nimic, nu putem afirma nimic.

Deci budismul nu sustine "o identitate a omului cu Dumnezeu", ci doar indica modul in care poate fi accesat Nemanifestatul.

Of, mereu ma tragi in psihologie... Si macar de-ar fi una pe bune, asa cum mai este azi psihologia pe lume.
Dar vii cu speculatiile alea lautaresti ale unor traducatori esuati, adica ale unora care voind sa aduca un strop din religia orientala prin Europa, au adus doar forma psihologica a acesteia. Lucru pe care l-au reprosat mai intai insisi cunoscatorii europeni ai budismului...

Florin, subiectivismul acesta colosal in care pica lautarii experientelor mistice nu este nici psihologie nici experienta duhovniceasca, sa ma ierti. Si nu e de folos nimanui.
Nu e psihologie, deoarece stiinta psihologica detine, intre limitele ei firesti, o mare acuratete si o solida baza filosofica si empirica.
Nu este experienta duhovniceasca deoarece datele ei nu vin din mangaierea harului, ci din fenomenologia omeneasca, strict. Ti-as recomanda, in acest sens, sa rasfoiesti cartea aceea pe care o mai recomndasem candva: "Vom vedea pe Dumnezeu precum este". Acolo, autorul (Cuviosul Sofronie de la Essex) reuseste sa formuleze itele iluziei cognitive si emotionale pe care o experimentase pe vremea cand era influentat de unele adieri budiste... Nu e vorba, aflam din carte, despre vreo revelatie ori traire "mistica", despre extaz ori alte feluri de experiere a Dumnezeirii, ci doar de fenomene mintale ordinare, strict omenesti, fara nici o legatura cu Harul. Citeste si te dezvrajeste!