Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Dragostea neîmpărtășită îl ajută pe om să devină mai sensibil față de ceilalți

La drept vorbind, eu cred că dragostea neîmpărtășită se întâmplă numai atunci când chiar nu le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se petrece Domnul îți arată: „Nu este omul tău”, și părinții, și prietenii încearcă să te convingă de același lucru, dar tu o ții pe a ta: „Nu-mi trebuie altcineva decât el (ea).”

Atunci când îți dăruiești inima pe deplin și ești gata să faci totul pentru omul iubit, dar ești tratat cu nepăsare, simți că ți-a fost înfipt un cuțit în spate. Situațiile de genul acesta îl trezesc pe om din anumite rătăciri care iau naștere în urma felului în care și-a trăit înainte viața. Asta ne ajută să privim cu alți ochi principiile pe care ni le-am format, să ne schimbăm în bine, să devenim mai sensibili față de ceilalți și să ne maturizăm, să scăpăm de timiditate.(...)

La drept vorbind, eu cred că dragostea neîmpărtășită se întâmplă numai atunci când chiar nu le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se petrece Domnul îți arată: „Nu este omul tău”, și părinții, și prietenii încearcă să te convingă de același lucru, dar tu o ții pe a ta: „Nu-mi trebuie altcineva decât el (ea).”(...)

Omul fie reflectează la ceea ce i s-a întâmplat, se silește și merge mai departe înțelegând lecția celor întâmplate, fie se lasă dus de val. Această întâmplare din viața mea m-a învățat să apreciez cu adevărat dragostea reciprocă, ce este dată atunci când omul este capabil să aștepte și să prețuiască cu evlavie inima, care i-a fost înmânată, a celuilalt. (Iulia Gaghinskaia)

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 49)

[flying]

Dragostea neîmpărtășită îl ajută pe om să devină mai sensibil față de ceilalți

Dragostea neimpartasita are 2 optiuni,te smeresti si devii mai sensibil fata de ceilalti ori plin de resentimente o apuci pe drumul urii si autodistrugerii.

[cristiboss56]

În prealabil postat de flying

Dragostea neimpartasita are 2 optiuni,te smeresti si devii mai sensibil fata de ceilalti ori plin de resentimente o apuci pe drumul urii si autodistrugerii.

Așa arată și realitatea din teren , din păcate

[cristiboss56]

Nici o făptură de pe acest pământ, cu excepția omului, nu s-a învrednicit din partea lui Dumnezeu de un așa mare dar precum cel al rugăciunii.
Rugăciunea reprezintă dovada că suntem persoane capabile de dialog cu Ființa absolută, că avem posibilitatea îndumnezeirii noastre.
Da, am fost zidiți din nimic, dar suntem chipuri ale lui Dumnezeu care caută la nesfârșit asemănarea cu Creatorul.
Paradoxal, rugăciunea este și simțirea neîncetată a neputinței noastre, altfel spus, a sărăciei noastre duhovnicești care devine bogăție prin venirea harului în sufletele noastre. Sigur, avem nevoie să ne rugăm, dar e important să știm și cum să o facem eficient. Rugăciunea e lucrătoare în viața noastră când îndeplinim următoarele condiții: nu suntem vicleni, necredincioși sau fără râvnă.
Atunci când stăm, chiar în biserică, ca niște slăbănogi cu sufletul, când duhul nostru nu arde, ce folos putea avea de la rugăciunea noastră?
Nici oamenii nu pun mare preț când le facem vreun bine cu răceală, din obișnuință. Dar Dumnezeu? Și nu-i vorbă că-I facem Lui vreun bine rugându-ne, ci nouă înșine. Din partea Lui, Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, dar Se bucură când zidirea Sa se îndreaptă spre El și-I vorbește.
Am pomenit mai înainte de anumite condiții pentru ca rugăciu- nea noastră să aibă rezultate. Să nu deznădăjduim dacă nu le împlinim la un moment dat. Să ne aducem aminte că atunci când un om rău vine cu rugăminte la un om bun, blând și smerit, pentru mai bună reușită încearcă să se asemene acestuia. Așa și creștinul, îndrăznind a se ruga Domnului sau Maicii Sale Preacurate ori îngerilor sau sfinților, va trebui și va ajunge treptat să se asemene după putință Domnului Însuși, Maicii Sale, îngerilor și sfinților. În aceasta stă taina apropierii de Dumnezeu și a grabnicei auziri a rugăciunilor noastre. Să nu ne amăgim, ne-o spune chiar Apostolul Pavel: „Cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui” (Romani 8, 9). Deci, Domnul caută între noi pe cel aseme*nea Lui și înrudit cu El, ca să aibă pe ce să se altoiască harul Său. Să ajute Dumnezeu să fim vase vrednice de a primi darurile dumnezeiești pe care Hristos așteaptă să ni le împărtășească zi de zi, clipă de clipă. (Augustin Păunoiu, preluare din Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Sophia, 2011)

[cristiboss56]

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, Cartea IV, 29.1-2; 33, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, pp. 170; 172
„El (Sfântul Constantin) însuși își îmbogățea mintea în cuvintele dumnezeieștii Scripturi, petrecându-și nopțile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfățișeze necontenit (înaintea oamenilor), (...) iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune puhoi ca să asculte înțeleptele vorbe ale împăratului.
Când i se oferea prilejul să glăsuiască despre un subiect cu caracter teologic, Constantin își îndrepta ținuta, lua o înfățișare severă și cobora glasul, pătrunzându-te în gândul că – prin marea lui putere de credință – va izbuti să-și inițieze ascultătorii în taina dumnezeieștii învățături. Publicul îi răspundea cu strigăte de încuviințare. Atunci împăratul îi făcea un semn prin care-l îndemna să privească spre înaltul cerului și să-și îndrepte minunarea și slavosloviile numai asupra Împăratului Celui a toate.
(...) Îmboldit de mare evlavie, l-am rugat într-o vreme să ne îngăduie să rostim de față cu el un cuvânt privitor la sfântul mormânt al Mântuitorului. Constantin s-a arătat foarte bucuros să-l asculte și s-a amestecat în mulți*mea publicului, rămânând în picioare chiar acolo, în mijlocul palatului (unde se petreceau lucrurile). Noi am început prin a-l pofti să șadă pe unul dintre jilțurile împărătești care-l aștepta; dar Constantin nu s-a lăsat înduplecat, ci a urmărit cu cea mai mare încordare cele ce se rosteau, cumpănind și aducând în spusele cu caracter dogmatic mărturia sa spre recunoașterea adevărului. Dar timpul trecea și cuvântarea se lungea. Ne-am gândit, așadar, să-i punem capăt; el însă s-a împotrivit, îndemnându-ne să o continuăm până la sfârșit. L-am rugat, atunci, din nou să șadă; dar el s-a întunecat la chip și ne-a răspuns că nu e bine să asculți cu delăsare o dezbatere legată de dumnezeieștile dogme, și că, de altminteri, acestea îi sunt de mare folos și ajutor sufletesc – adăugând că se cuvine să asculți stând în picioare atunci când se vorbește despre cele ale lui Dumnezeu.”

[cristiboss56]

Omul mare se mişcă mental, egoist, din interes, lumeşte, în păcat, în răutăţi. Când creşte şi încetează cu desăvârşire să trăiască din inimă, copilăreşte, atunci „ştie pe deplin ce face”, atunci funcţionează cerebral, cunoaşte deplin şi din experienţă, precum au cunoscut Adam şi Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă, de Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne vrea copii şi de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Şi ţie, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îţi dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam şi Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu şi ea să răspundă copilăreşte la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâţia ani de făptuire păcătoasă, îţi poate spune, înveninată de către diavol, că primeşti în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu ştii ce faci”, deoarece acum ai crescut şi trebuie să ştii ce faci.
Precum să-ţi aminteşti că atunci când vorbeşti din inima ta copilăreşte eşti adevărat. Atunci eşti un fiu binecuvântat al Împărăţiei Cerurilor, şi nu când vorbeşte „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii aşa cum erau Adam şi Eva înainte de cădere şi cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.
(Arhimandrit Spiridonos Logothetis, Răspunsuri la întrebări ale tinerilor – Ortodoxia şi lumea, traducere din limba greacă de Părintele Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 44-45)

[cristiboss56]

"Ca să fii iubit de ceilalţi, mai întâi trebuie să-i iubeşti tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi şi noapte, chiar şi când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alţii să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voieşte, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiţi niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ţi ia bolile, ci să dobândeşti pacea, lucrând rugăciunea minţii şi fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te şi nu te supăra. Roagă-te şi fii răbdător."

"Când citeşti Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citeşti necontenit spre a te lumina, Vieţile Sfinţilor sau alte cărţi bisericeşti, de găseşti o propoziţie sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăboveşte mai mult în acel loc şi vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu ţin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să ştii, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socoteşte că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citeşti să încerci să citeşti limpede, astfel încât să se audă şi ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi şi când cânţi la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obişnuieşti să fii corect şi smerit în toate, în cuget, în cuvinte şi în fapte."

"Când cânţi, să cânţi smerit, fără să faci grimase, fără să faci mişcări dezordonate şi fără să tot salţi psaltirea. Să priveşti mereu spre analog şi să nu discuţi cu cel de lângă tine. Să trăieşti ceea ce cânţi, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunaţi în biserica la slujbă."
Parintele Profirie

[cristiboss56]

Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să ştie. Noi, creştinii, ştim.
Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem infăţişarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Şi de aici vine că simţim neajunsurile noastre, necunoscutele şi tensiunile noastre spre desăvârşire.
Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creaţiei divine; dar suntem şi realizarea noastră. Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: ”N-am făcut nimic” în viaţă. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieţii tale sensul sau destinul ei.
Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă, şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.
La porţile sufletului omenesc Dumnezeu îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din iniţiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creaţie suntem aşteptaţi de Dumnezeu ca făpturi ale Sale, conştiente de rudenia noastră cu El.
Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credinţa şi un om ca model, Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi aceasta icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, şi de fiecare clipă, te constaţi un om fără sens, un om fără hrană in faţa haosului care caută să te soarbă în tragedia nefiinţei - una din definiţiile răului.
Propriul tău destin aşteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi al lui lisus în lume.
Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanşarea mecanismului religios al sufletului.
Sufletul îl recunoaşte pe Tatăl său şi I se alipeşte. Dar fiind închis într-un trup, care aparţine lumii acesteia, sufletul se alipeşte şi de lumea dinafară, crezând că într-aceasta îşi poate găsi liniştea sa. Dar nu şi-o găseşte, de aceea toată nevoinţa vieţii călugăreşti are această raţiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici" dragostea noastră.
Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire şi adevăr, şi nu-L putem „vedea", pentru că nu oferă imaginaţiei - cinematografiei noastre - nimic, de aceea avem impresia că, credinţa în Dumnezeu e un risc sau un pariu al raţiunii.
Fapt este că credinţa e o continuă asceză a raţiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existenţa creată şi cunoaşterea lui Dumnezeu ne cere şi pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoaşterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - şi nu eşti liniştit până n-o ai - antrenează în ea fiinţa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existenţă. Suntem irezistibil mânaţi spre această cunoaştere metafizică a lui Dumnezeu şi ca atare feriţi de neajunsurile noastre de oameni.
Iată tragicul şi smerenia cunoaşterii noastre.
Din cele de până aici rămâne de reţinut că întreaga noastră fiinţă trebuie sfinţită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaştere teoretică a lui Dumnezeu au şi dracii, (ba şi mulţi teologi) dar aceasta nu-i sfinţeşte. Dumnezeu face parte din destinul omului şi e neliniştit sufletul nostru până nu se odihneşte întru Dumnezeu.
De aceea, când lipseşte preocuparea de mântuire fiinţa noastră e în pierzanie, care şi ea, pierzania, amăgeşte cu o „odihnă".
Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.
Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mãntuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!
Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşã, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încâlceşte în lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmaşii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina li se stinge... şi aşa îi prinde noaptea - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă.
Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea şi, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momele? - Că de la cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem.
„N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească, fără de sfârşit şi începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.
Trebuie să ştim, toţi supuşii împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El îl moştenim şi viaţa veşnică şi astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar neiertători cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.
Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările" - mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu" decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt „vulturii" care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.
Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.
(Pr. Arsenie Boca - Despre durerile oamenilor, Editura Credința Strămoșească, 2012, p.13-19)

[cristiboss56]

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Μία θαυμαστή διήγηση για το Σαρανταλείτουργο
Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Între timp, salvatorii încercau să îndepărteze rocile căzute. Scoteau încontinuu mulți oameni morți. La un moment dat, au auzit din adâncuri o voce:
‒ Aveți grijă, trăiesc! Săpați cu atenție, pentru că deasupra mea sunt două pietre. Dacă vor cădea, mă vor omorî.
Uimiți, salvatorii au săpat cu grijă din părțile laterale și au găsit pe omul acela viu. Era soțul doamnei Arghiros!
Spre nedumerirea tuturor, întrebându-l cum a supraviețuit atâtea zile fără hrană, el a răspuns:
‒ În fiecare zi, cineva îmi dădea, fără să-l văd, o pâine, o sticluță cu vin și o lumânare mare aprinsă, ce strălucea în fața mea. Așa mâncam, în afară de trei zile când nu am mâncat nimic, nici lumină nu am văzut și m-am amărât mult, deoarece am crezut că pentru păcatele mele s-a oprit mâna lui Dumnezeu să mă ajute. Și în timp ce așteptam să mor de foame și sete, am văzut din nou lumânarea aprinsă, pâinea și vinul, ca întâia oară. Am slăvit pe Dumnezeu, Care nu m-a părăsit până la sfârșit.
Plini de admirație au slăvit atunci toți pe Dumnezeu.
Evenimentul de mai sus arată marea importanță a Sfintei Liturghii pentru viața noastră. Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai mare pe care putem să o facem pe acest pământ. Și nu aduce foloase doar celor vii, ci și celor adormiți. „Pentru că Atotbunul Dumnezeu este învins de iubirea Lui de oameni, spune Sfântul Ioan Damaschinul. Și Se va învinge în continuare, până în momentul răsplății ultime la A Doua Venire, unde se termină timpul ajutorului. Până atunci, El vrea ca fiecare să se grăbească la ajutorul dat aproapelui lui și toți să facem fapte bune între noi, atât față de cei vii, cât și față de cei adormiți.
Biserica oferă Sfânta Liturghie totdeauna și pentru cei adormiți, pentru că aceasta mulțumește într-o măsură foarte mare pe Domnul. Dacă acesta nu era un lucru primit în fața lui Dumnezeu, ar fi desigur de mult părăsit. În mod contrar însă, purtătorii de Dumnezeu părinți și dascăli ai Bisericii validează această lucrare și îi dau o și mai mare valoare, accentuând marele câștig pe care îl au sufletele celor adormiți de la prinosul Sfintei Liturghii și al tuturor rugăciunilor și milosteniilor noastre pentru ele”.
„Dacă nu ai apucat, cât trăiai, să-ți pui în ordine toate cele legate de sufletul tău, spune Sfântul Ioan Hrisostom, spune-le celor din familia ta să îți trimită după moarte lucrurile tale (bagajele tale). Să te ajute, cu alte cuvinte, cu fapte bune: milostenii și Sfinte Liturghii. Nu cumva să se omită ceva din acestea. Pentru că la învierea morților vom fi acuzați de către rudele noastre că am neglijat să facem cele de trebuință pentru ei.”
Pe direcția aceasta vin să ajute și cele 40 Sfinte Liturghii pentru vii și pentru adormiți. Să facem acest lucru toți dintre noi, dar într-un mod corect. Nu doar să achităm și să dăm un pomelnic preotului. Ci cu participarea noastră reală la Sfânta Liturghie, până când „pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Amin!”.

[cristiboss56]

《Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!》

"Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti! Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!"

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile