Participarea crestinilor la razboi

[laurastifter]

Doamne ajută!
Ştiu că, prin acest topic, voi provoca o polemică... dar nădăjduiesc să fie o discuţie paşnică şi constructivă. :)
Astfel, aş dori să postez o întrebare foaarte complicată, la care - sunt sigură - vor apărea 10000 de răspunsuri diferite: în ce măsură creştinilor le este îngăduit să participe la război?
Din fericire, de câteva decenii, Dumnezeu a binevoit să dăruiască pace ţării noastre şi nădăjduiesc din toată inima că aşa va fi şi în continuare căci, fără îndoială, războiul constituie una dintre cele mai grave şi dramatice experienţe din istoria omenirii. De aceea, având în vedere faptul că putem discuta relaxaţi despre această temă (căci ştim că... nimeni nu ne va trimite mâine pe front), m-aş bucura să găsim idei şi opinii interesante şi să păstrăm, în discuţia noastră, o atitudine calmă, colegială, zidindu-ne unii pe alţii duhovniceşte, atât cât ne stă în putinţă.
Aşadar: faptul de a ucide în război constituie un păcat pentru militarii creştini? Un creştin, căruia Hristos i-a poruncit să-şi iubească adversarii şi chiar să-şi sacrifice viaţa pentru ei, ar avea dreptul de a ucide persoane care nu i-au făcut niciun rău, ci se află în tabăra adversă doar pentru că aşa au decis conducătorii politici?
De cine trebuie să asculte creştinul, în timpul unui eventual război: de Hristos, sau de comandanţii săi militari?
Cred că, din modul nu prea obiectiv în care am formulat întrebările, v-aţi dat seama deja care este poziţia mea în această privinţă. :) Cu riscul de a fi considerată excesiv de radicală şi "încremenită în proiect" în interpretarea Scripturii, îmi voi exprima opinia potrivit căreia noi, creştinii, avem datoria sfântă de a ne manifesta, în orice împrejurări, dragostea şi îngăduinţa faţă de semenii noştri, faţă de fraţii noştri de orice naţionalitate, rasă, vârstă, situaţie socială sau religie. Nu avem dreptul de a face rău nimănui, ne este cu desăvârşire interzisă încercarea de a răni pe cineva (fizic sau psihic), chiar dacă împrejurările istorice ne-ar fi potrivnice. Cum ar spune părintele Steinhardt, niciodată nu vom putea invoca drept pretext faptul că "împrejurările ne-au silit" să facem un rău, sau scuza copilărească a neştiinţei. Orice ar fi, trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni şi, din acest motiv, oricât de extremistă şi/sau naivă ar părea ideea mea, cred cu tărie că nouă, creştinilor, nu ne este îngăduit să ucidem pe nimeni, nici chiar pe timp de război. Este mai bine pentru un creştin să se lase ucis, decât să ia viaţa vreunui semen al său, pentru care S-a jertfit Hristos!

Dvs ce credeţi? Sunteţi de acord cu ideile pe care le-am exprimat?

Doamne ajută!

Pace şi bucurie întru Domnul!

[Mihnea Dragomir]

După părerea mea, teoria aceasta potrivit căreia participarea în combat este intrinsec rea este de evidentă extracţie modernistă. Ca, dealtfel, şi teoria că pedeapsa cu moartea ar fi intrinsec rea.
Eu am preferat mereu să fiu cum Ecclesia în materie de credinţă şi de morală, ştiut fiind că Biserica nu poate greşi în aceste privinţe, fiindcă altfel ar însemna că nu este instrument lăsat de Cristos spre mântuire, ci spre rătăcire. Acest lucru implică faptul că eu consider că moral sau imoral este nu ceea ce mi se pare mie a fi astfel, ci moral sau imoral este ceea ce Biserica defineşte astfel. Am cunoştinţă că există anumite secte, periferice creştinismului, care interzic adepţilor lor să se înroleze în trupe combatante ori să poartă armă. Dar Biserica mea nu îmi cere asta, ci, dimpotrivă, mă învaţă că, în anumite circumstanţe, participarea directă la război este un drept şi, uneori, chiar o datorie. Pe de altă parte, atunci când războiul este injust, creştinul este primul dator să nu participe, chiar dacă se află sub arme, sub lege marţială şi ar fi de aşteptat să fie tratat ca dezertor, eventual trădător dacă ascultă de preceptele sale. De ce ? Fiindcă de oameni trebuie să nu ascultăm mai mult decât de Dumnezeu.

Spre exemplu, episcopul greco-catolic din SUA a definit războiul din Irak ca necorespunzând criteriilor războiului just, iar participarea la el ca păcat de moarte. Din moment ce eu, cetăţean american, am cunoştinţă de faptul că episcopul meu are o asemenea poziţie, eu nu pot să am alta. Din acel moment, eu trebuie să îmi salvez sufletul, lăsând arma în rastel. Voi da bir cu fugiţii, încercând, dacă se poate, să-mi salvez şi trupul. Iar dacă nu se poate să-mi salvez trupul, înseamnă că Domnul mi-a dat ceea ce L-am rugat la fiecare Litrughie să-mi dea: sfârşit creştinesc vieţii mele.

[glykys]

Subiectul a mai fost dezbatut pe forum:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...azboi+crestini.

Da, subiectul a fost dezbatut si cred ca s-au spus cateva lucruri folositoare, totusi voi adauga si eu o opinie: apararea securitatii tarii este absolut necesara pentru bunul mers al vietii. Este inevitabil sa participam la actiunile cerute de mai-marii nostri pentru apararea patriei. Ii pomenim la Sfanta Liturghie pe ostasii nostri, le cinstim memoria cu slujbe adecvate. Biserica noastra asa a hotarat.
Eu unul sunt inclinat emotional sa refuz ideea de razboi. detest atrocitatile,e cumplit un razboi si Domnul sa ne ocroteasca si sa ne fereasca de asa nenorocire. Dar daca va fi ordin pentru recrutare suntem, prin legea statului roman, obligati sa ne inrolam. Ne place sau nu, barbatii, cel putin, trebuie sa isi faca datoria. Chiar si femeile (de pilda cele de la arma Intendenta) sunt chemate sa lupte in caz de necesitate vitala.
Aici e cazul, cred, sa luam in considerare "Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnzeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu".
Ne supunem mai marilor statului si Bisericii. Optiunea nu e personala, individuala, ci colectiva si se ia de catre cei alesi sa conduca tara si Biserica.

Un exemplu de conduita crestina in razboi o intalnim la Cuviosul Paisie Aghioritul.
In cartea despre viata Cuviosului, aflam ca nu a ucis nici un soldat din tabara adversa dar a participat la lupte.
Se ruga in picioare inaintea liniilor grecesti cu fata spre inamic si bratele ridicate la cer, in timp ce gloantele suierau in jurul lui.
Le dadea soldatilor hrana sa, deoarece postea. Ii ajut ape multi cu tot ce putea, le oferea ingrijire fizica si sufleteasca, muncea in locul lor cand aceia erau epuizati etc.
Sunt pagini unice, pentru mine, in care ni se dezleaga enigma crestinului pe frontul de lupta.
Sa nadajduim ca Bunul Dumnezeu ne va izbavi de o asemenea cutremuratoare incercare. Iar de va fi, sa participam cu durere si cainta, cu tot gandul la mantuire. Dand ascultare de mai marii nostri, de comandanti si de Biserica.
Problema e daca apare un conflict intre armata si Biserica. Nu cred ca va parea, la noi Biserica si Statul coopereaza armonios, cred, dar daca ar aparea un conflict va fi greu de luat o hotarare. Armata pedepseste pe dezertor conform hotararilor Curtii Martiale. Si acolo, de obicei, nu se iau masuri prea blande. Imi place sa cred ca voi asculta de Biserica intr-un astfel de ipotetic conflict.
Uf, sa ne rugam pentru pace...

[Raoul]

Laura,o intrebare (retorica): Tu nu il consideri sfant pe Stefan cel Mare??

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Raoul

Laura,o intrebare (retorica): Tu nu il consideri sfant pe Stefan cel Mare??

De regulă, replica iubiriştilor la acest tip de argument este aceea că militari şi comandanţi de tipul lui Ştefan cel Mare nu au fost sfinţi PENTRU CĂ au ucis în lupte, ci pentru cât de mult au regretat acest lucru. Cu alte cuvinte, faptul că Ştefan ar fi murit ca sfânt nu presupune pe acela că ar fi trăit ca sfânt.

Din punctul meu de vedere, argumentul nu are consistenţă. Mai întâi, ideea că cineva seamănă moartea în duşmani, după care aleargă la Daniil Sihastru să ceară iertare lui Dumnezeu, dacă ar fi adevărată, ar fi ceva foarte departe de sfinţenie. A păcătui cu gândul că vei fi iertat la spovadă este păcat în contra Spiritului Sfânt. Pe urmă, nu avem nicio dovadă că a fost aşa.

Apologetica iubiristă se străduieşte să găsească susţinere biblică a ecuaţiei creştinism = stupiditate, cu alte cuvinte că ar trebui să nu ripostăm când duşmanul ne calcă ţinutul, casa, ne pune foc, ne ia robi pe cei din familia noastră şi pe noi înşine. Citatele lor favorite sunt câteva, mai ales acela în care Isus întoarce şi celălalt obraz. Sunt uşor demontabile. Dar ideea de război drept are susţinere biblică ? Are. Să recitim, ca să discutăm pe bază de text: Luca 22:36, Matei 8:5-13, Proverbe 20:18, Eccles 3:3, Romani 13:4, Evrei 11:32. Asta, ca să nu mai vorbim de Pentateuh, de Psalmi sau de Cărţile Istorice, care o susţin din plin.

Dar Sfinţii Părinţi, ce spun ? Aici vedem un lucru interesant. Pare a fi o deosebire de vederi de-a lungul timpului, o "evoluţie" ca să zic aşa, între părinţii timpurii ai Bisericii, aceia din vremea celor zece persecuţii, precum Tertulian, care susţinea categoric că este interzis serviciul militar creştinilor şi părinţii de mai târziu, de după Edictul de la Milan, care, precum Sf Ambrozie sau Sf Augustin, susţin războiul drept. Avem şi noi ceva de învăţat din această aparentă contradicţie: când statul este păgân, atunci probabilitatea angajării lui într-un război nedrept este atât de mare, încât a face carieră militară înseamnă a-ţi risca periculos de mult sufletul. Dar, când statul este creştin, nu se poate spune acelaşi lucru. Oare statele de azi, oare chiar statul nostru este mai mult păgân sau mai mult creştin ? Vedem, deci, cât este de important ca legile Cetăţii să fie legile lui Dumnezeu, iar oamenii care conduc cetatea să fie oamenii lui Dumnezeu. E esenţial ca, tânăr fiind şi făcând pasul înainte spre a mi se da să încing spada, să mă întreb: ce intenţionează comandanţii mei să fac cu această spadă ? Să o folosesc în slujba lui Dumnezeu, ca să îmi apăr ţara, oraşul, familia şi pe mine însumi, sau să o folosesc în slujba Mamonei, ca să aibă ei mai mult petrol, mai mulţi dolari, mai mulţi sclavi ?

[sophia]

1. In general un om si mai ales un crestin nu are ce cauta in razboi.
Exista o porunca sfanta: sa nu ucizi
Fara amendamente, fara "dar" si etc.
Si aceasta porunca vine de la Dumnezeu insusi. Nu stiu ce spune biserica.
Iisus a fost pasnic, nu a luptat decat cu vorba si duhul, nu cu arma in mana.

E drept ca au existat de-a lungul istoriei si mai exista, razboaie de aparare impotriva unor invadatori, de regula necrestini, sau de alta religie fata de bastinasi.
In acele cazuri oamenii au trebuit sa lupte sa-si apere credinta si neamul.
Nu sunt considerati pacatosi, ci dimpotriva.
Totusi au incalcat porunca sfanta. Aici nu stiu cum devine situatia. Nu sunt lamurita asupra sfintilor militari, sau care sunt pusi in icoana cu arma in mana. Sufletul meu nu accepta arma in credinta, pe o icoana. De ce exista totusi (?),
probabil asa cum exista si femei sfinte si in icoane, desi...sunt femei.

2. Ca sa raspund la o intrebare pusa aici:
Stefan cel Mare si altii ca el.
In acceptiunea religioasa, ei nu pot fi sfinti. Dar nu are legatura cu mersul in razboi, ci cu alte cerinte.
Numai Dumnezeu stie cine si pentru ce merita sa fie numit "sfant".
Numai pentru ca a luptat sa-si apere credinta si neamul nu devine automat sfant. Mai concura si alte lucruri: cum a fost ca om, cum a trait, ce relatie intima a avut cu Dumnezeu si credinta lui.

3. Lui Mihnea (o observatie)
Mai in alta parte vorbeai de liberul arbitru dat de credinta.
Ei uite exact aici este locul lui potrivit.
Tu spui ca faci ce-ti spune tie unul sau altul din biserica, nota bene: dintre oameni, care nu este totusi Dumnezeu.
Omul este supus greselii si pacatului, chiar in biserica de pe pamant si ierarhia ei.
Te rog sa faci o diferenta.
Daca Dumnezeu iti cere si stii asta sigur, din Scripturi, atunci fa un lucru, sau refuza sa-l faci, dupa situatie. Dumnezeu nu-ti cere sa faci ceva rau si iti explica si ce si cum sa faci.
Daca un om, indiferent ca este laic, episcop, sau preot iti cere sa faci ceva, tu ai atunci datoria liberului arbitru sa judeci: "Ce spune Dumnezeu in situatia asta, ce inseamna ceea ce mi se cere sa fac? E bine sau rau?"
Pentru ca repet, sunt situatii cand orice om poate gresi, sau poate fi impins de pasiuni, sau ganduri de la...ispititor.

Un exemplu: daca sa spunem la alta religie.
Nici un zeu, sau profet, sfant si etc. indiferent din ce tara si cum il cheama nu invata la razboi, si nici o credinta. Eu asa stiu. Poate gresesc.
Dar exista unii care ajung pe cai gresite, dupa convingeri gresite si ei duc milioane de oameni la nebunie, razboi si crime/sinucideri in numele unei credinte.
Daca fiecare din acele milioane de oameni ar sta o clipa si ar gandi si cauta in scripturile sale ce scrie cu adevarat, nu ar mai exista razboi de nici un fel pe pamant.

Asa ca sa avem grija la liberul arbitru, acolo unde este nevoie si se poate si sa avem grija dupa cine ne luam.

Parca se spune: Singurul Adevar este Dumnezeu (pentru oricare credinta si oricum s-ar chema). (Adica fiecare in credinta sa gandeste si crede asa, este definitia oricarei religii).

Si Mihnea - tot respectul pentru preoti si episcopi si alti ierarhi. Nu spun ca sunt rai in sine, ci doar ca sunt supusi ca oameni greselii si pacatului.

[Lucian008]

În prealabil postat de sophia

1. In general un om si mai ales un crestin nu are ce cauta in razboi.
Exista o porunca sfanta: sa nu ucizi
Fara amendamente, fara "dar" si etc.
Si aceasta porunca vine de la Dumnezeu insusi. Nu stiu ce spune biserica.

In VT Dumnezeu le-a poruncit alesilor Sai sa mearga la razboi? Le-a poruncit sa ucida? Si exista si atunci porunca sfanta: Sa nu ucizi. Dar unii interpreteaza ei cum vor si cum vor in functie de circumstante. Adica nu ii intereseaza care este voia Lui Dumnezeu, ci cauta versete biblice pe care sa le foloseasca sa argumenteze ca ei au drepatate. Corect este sa cautam voia Lui Dumnezeu in Sf Scriptura si nu sa cautam in Sf Scriptura texte pe baza carora sa ne sustinem parerea.
Sa lupte in razboiul pentru apararea patriei este o obligatie ptr orice crestin apt.

[Profetul de carton]

Crestinul trebuie sa-L propovaduiasca pe Cristos si sa-si iubeasca vrajmasul, rugandu-se pentru el Romani 12:19. Asta exclude orice fel de participare la razboi.

„- Cum trebuie să considerăm uciderea în vreme de război?
- Există felurite tipuri de războaie. În Vechiul Testament se vorbește adesea despre 'războiul lui Dumnezeu'. Prin acesta se înțelege războiul dus pentru dreptate împotriva grozăviei nedreptății. Într-un astfel de război uciderea este îndreptățită și este considerat un câștig să pieri (v. Exodul 14, 13-14; 31, 6-8; II Cronici 20, 15) ”. (Sf. Nicolae Velimirovici - Credința Sfinților)

Sunt de acord cu Sfântul aci :). Și Ilie i-a ucis pe preoții lui Baal, și Nestor l-a ucis pe Lie și au fost fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Consider că a ucide nu poate fi un rău absolut deoarece răul absolut nu există. Absolut este numai binele, adică Hristos, iar răul este absența lui Hristos.