Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

Barbarismul e, conform DEX-ului, un cuvânt preluat dintr-o limbă străină fără a fi necesar.
Exemplu: Se impune de urgenţă antamarea unei discuţii pe această temă.
Folosirea cuvântului antamare în propoziţia de mai sus nu se justifică fiindcă avem cuvântul începere care are acelaşi sens.
Întrebuinţarea barbarismelor e un atentat, conştient sau nu, împotriva limbii române pentru că o denaturează şi pentru că face posibilă înlocuirea ei în timp cu alta.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Femeia şi Familia

=PRIMA PARTE=

-I-

În prezent, când toate carierele îi sunt deschise, femeia are de ales între a fi femeie şi a fi o personalitate.
După părerea mea misiunea femeilor e să rămână femei, să perfecţioneze viaţa familială, s-o însufleţească, s-o înfrumuseţeze, să-i dea un caracter sacru. E o misiune importantă, nobilă şi ar fi o greşeală să se creadă că limitează influenţa feminină la spaţiul casnic. Crescând copiii, femeia acţionează asupra opiniilor lor şi asupra moravurilor lor, ea pregăteşte viaţa viitoare a Naţiunii.

Ne agităm inutil încercând să găsim răspuns la o întrebare aberantă: femeia e inferioară sau superioară bărbatului? Ea nu e nici inferioară, nici superioară bărbatului, ci diferită de el, ambii fiind meniţi să se completeze reciproc. Ideală ar fi o căsnicie unde totul s-ar face de comun acord. Într-un astfel de caz superior ar fi acela care s-ar devota cel mai mult.
În Familie unul trebuie să asigure veniturile, celălalt administrarea lor, ambele funcţii cerând la fel de multă stăruinţă şi abnegaţie. S-a demonstrat că de cele mai multe ori femeile sunt cele care susţin căminele sau le ruinează. Ele dirijează gospodăriile şi în consecinţă decid în tot ce are legătură cu Familiile lor. Nu e puţin lucru pentru că de stabilitatea Familiilor depinde stabilitatea Naţiunii.

-II-

Asta nu înseamnă că femeilor le e interzis să muncească atunci când nevoia sau gusturile le-o impun. Chiar dacă are servici, se cuvine ca femeia să se limiteze în viaţa căminului la veniturile de care dispune, să nu aibă pretenții exagerate, să fie ordonată şi
econoamă. Cumpătată, ocupându-se de gospodărie, obţinând câştiguri suplimentare, ea va deveni un factor activ în Familie. Înţelegând cât e de important ca voinţa şi impulsul să fie una, supusă inteligent autorităţii soţului ca parteneră, nu ca subalternă, ea va avea de la el întregul sprijin. Ştiind ce vrea şi încotro se îndreaptă, ea va găsi o mare bucurie în a face din prosperitatea casei marea sa realizare.

Firea a hărăzit femeile vieţii de Familie, le-a format pentru asociere, le-a stabilit ca ţel fericirea aproapelui. Ele cunosc mai puţin ca bărbatul egoismul luptei pentru viaţă şi cu toate că în prezent totul li-l impune ele îşi păstrează înclinaţia spre elanurile inimii, spre sacrificiu. Să nu le judecăm superficial, ci în împrejurări grele, la necaz, în eroismul lor obscur de fiecare zi. Pe lângă bolnavi, de exemplu, ele dau dovadă de o energie extraordinară. Aproape toate femeile sunt infirmiere excelente, îngrijirea minuţioasă de dat celor aflaţi pe patul de suferinţă scoate în evidenţă calitatea lor dominantă care uneori devine exagerată: ataşamentul scrupulos, formalist pentru lucrurile mărunte. Femeia judecă bine, chiar dacă îi cam lipseşte perspectiva, chiar dacă dă prea multă importanţă formei, aparenţelor, neglijând fondul. Aşa cum e, cu calităţile şi defectele sale, ea e însă centrul Familiei. Când mama lipseşte căminul pare lipsit de viaţă.

Femeia exercită în casă un fel de suveranitate, însufleţind mecanismele delicate ale căsniciei, influenţând sufletele. Îndatoririle sale casnice, îndeplinite într-un cerc restrâns, comunică precizie şi claritate demersurilor pe care le face. Achitându-se de ele pentru binele alor săi, ea are satisfacţia de a se simţi utilă şi de a fi din acest motiv mai iubită de soţ, de copii, de toţi aceia care depind de ea.
Cunosc femei care nu mai trăiesc pentru ele, ci pentru cei care le sunt apropiaţi. Aş fi ispitită să le reamintesc că fiecare are îndatoriri şi faţă de sine, dar cine poate condamna o greşeală făcută din exces de abnegaţie?

-III-

Femeia e văzută înainte de toate ca mamă şi soţie, căsătoria fiind pentru ea vocaţia principală, fără să fie totuşi singura. Celibatară, ea va juca în Familie un rol care cere sacrificii sau se va dedica în exterior binefacerii, studiului. Pentru aceasta e bine să se pregătească pentru loviturile pe care i le poate da soarta şi să-şi creeze în sine resurse de energie care să-i permită să reziste. O asemenea cale nu e uşor de urmat cerând o mare iniţiativă, o rară forţă sufletească. E adevărat că munca e prin ea însăşi răsplată, să nu le plângem deci pe însinguratele de tot felul care îşi câştigă viaţa laborios. Un merit lipsit de aceeaşi compensaţie şi nu mai puţin onorabil e acela al fiicelor care-şi îngrijesc părinţii bătrâni, al mătuşilor care se consacră educaţiei nepoţilor, al surorilor care trăiesc în umbra fraţilor lor.

Se spune că e mai greu să fii fată bătrână decât mamă.
Căsătoria fiind baza colectivităţii, firea şi influenţa mediului social formează femeile pentru ea. Cea mai mare parte dintre ele găsesc în căsătorie tot ce-şi doresc: afecţiune, continuarea vieţii prin copii, o gospodărie unde sunt suverane, responsabilităţi multiple care, chiar luate în forma lor cea mai vulgară, ajung să le atragă. Acelora care văd mai sus şi mai departe, întemeierea unei Familii le apare ca o misiune divină dată de Dumnezeu însuşi. E o mare responsabilitate să formezi bărbaţi şi, ceea ce nu e deloc uşor, femei.
Îndatoriri faţă de soţ, îndatoriri faţă de copiii ce se vor naşte, îndatoriri faţă de Naţiune, sub acest aspect aproape de temut i se înfăţişează tinerei soţii rolul femeii. Ceea ce nu o va împiedica să fie fericită, dimpotrivă, pentru că dificultăţile de orice fel pot fi înfruntate, dacă ne înarmăm bine împotriva lor.

În Familie femeia monopolizează devotamentul. Ea e nevoită mereu să-şi sacrifice gusturile, nu poate dispune de timpul său. Nu-i lipsesc, în schimb, niciodată ocaziile de a comunica curajul natural cu care e dotată, pentru că e mai rezistentă ca bărbatul la durere fizică şi morală, pentru că se redresează cu mai multă energie. O însuşire specială îi permite să se adapteze rapid la împrejurări. Viaţa nu rezervă surprize ce pot modifica situaţia Familiei şi drept urmare rolul activ al soţiei, al mamei?
Toate femeile îşi au zilele lor de luptă. Nimic nu le fereşte de nevoia de a arăta la un moment dat un curaj şi o hotărâre contrare cu ce au fost obişnuite.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Femeia şi Familia

=PARTEA A DOUA=

-I-

Suntem foarte departe de visul copilelor răsfăţate care îşi imaginează că vor putea continua să-şi facă toate capriciile şi de rolul de bibelou de lux atribuit femeii în telenovele. Totuşi aceasta nu exclude farmecul. Dar să ne înţelegem asupra termenului. Nu conferă farmec doar frumuseţea fizică, graţia, copilăriile, veselia tinerească, ci şi bunătatea, lipsa toanelor, intuiţiile pătrunzătoare, talentul rar de a face întotdeauna ce trebuie. Acest din urmă tip de farmec poate rafina un anturaj mediocru, îl poate dezobişnui de grosolănie, îi poate rezolva dificultăţile şi asigura armonia.

Femeia se cuvine să-şi ajute soţul, copiii luminându-le calea, dându-le curaj. Când ea plânge e nenorocire, nimeni nu rezistă lacrimilor sale, forţa tuturor se evaporă.
Femeia are prin urmare datoria să fie sfetnic înaintea nenorocirii, ajutor curajos după, să prefere la nevoie onoarea bogăţiei.
Nu toate femeile pot juca bine un rol atât de providenţial şi de luminos, dar toate pot tinde spre aceasta.

Unii spun că pentru a reforma societatea, ar fi de ajuns să fie reformate femeile. De fapt ar fi mult mai simplu ca ele să fie atrase spre lucruri serioase şi modificată acea convenţie creată de prejudecăţi, de mode, care odinioară voia femeia sentimentală, care azi o vrea prostituată, dar care îi ignoră intelectul.
Să fii sfătuitoarea ascultată, voinţa activă a unei Familii, dă, orice s-ar spune, mai mult respect de sine ca postura de cocotă chiar foarte bine îmbrăcată.
De altfel cea mai imperioasă misiune a femeii e naşterea de copii şi educarea lor. De mamă depinde esenţa învăţământului școlar, orientarea sa morală. Ori, cum se știe, prin învăţământ se menţine şi se consolidează Naţiunea.

-II-

Toate femeile se nasc învăţătoare, fie şi numai pentru a le transmite fiicelor lor acele gusturi care le-au ajutat să deschidă, în monotonia îndatoririlor zilnice, ferestrele spre lumina şi aerul pur de sus.
Oricare ar fi situaţia în care soarta a adus o femeie, ea e datoare să-şi folosească adaptabilitatea pentru a-şi îndeplini cu cât mai multă graţie misiunea care-i revine. Caracterul o determină să prefere o viaţă liniştită şi stabilă, ocupaţii de interior, ceea ce-i permite să facă să înmugurească în Familie floarea idealului. Zorelele de la balconul garsonierei umile a unei vecine casnice cu doi copii mă îndeamnă întotdeauna să mă gândesc la aceasta. Să fii obligată de o situaţie oarecare să stai acasă e o binefacere.

Surmenajul pe care viaţa modernă îl impune femeilor, goana nebună după distracţii nu li se potriveşte nici moral, nici fizic.
Vizitele interminabile prin magazine, afişarea unui lux fals pentru a-şi da o aparenţă de eleganţă, preocuparea exagerată pentru modă, toate acestea sunt opusul vocaţiei noastre, toate acestea alungă bărbaţii când e vorba de căsătorie.
Cultura şi nu hainele, grija pentru aproape şi nu bibelourile sau zorzoanele sunt cele care ne vor impresiona cel mai mult când vom intra în locuinţa unei femei cu adevărat bune şi distinse. Casele noastre poartă amprenta sufletelor noastre, aşa cum hainele noastre iau forma corpurilor noastre.

În Familie, femeia face binele discret. Ea e ca vata pusă în cutiile cu porţelanuri. Scoasă de acolo totul se face ţăndări. Dar blândeţea ar fi insuficientă dacă nu ar fi dublată de fermitate, de acea hotărâre promptă care doar ea permite să se adopte o atitudine tranşantă când e cazul.
Fără să încalce autoritatea şefului Familiei, soţia, mama se va fi implica în tot ce ţine de folosirea veniturilor comune. E o greşeală să se creadă că femeile nu sunt făcute pentru afaceri. Cu atenţia lor pentru lucrurile mărunte, ele le înţeleg foarte bine. Felul în care unele
s-au îmbogățit dovedeşte că au totul de câştigat dezvoltându-şi spiritul administrativ dobândit în gospodărie. La ţară multe femei iau parte la conducerea unor ferme mari cărora vigilenţa lor le asigură succesul.

-III-

Treburile făcute cu zel, propunându-ţi un ţel de atins, devin atractive oricare ar fi ele, chiar şi menajul. Să nu depreciem ocupaţiile umile pe care el le implică pentru că poezia le-a glorificat, dovadă Nausicaa spălând rufe, deşi era prinţesă şi Charlotte a lui Goethe făcând tartine cu unt. De la cea mai mare doamnă până la cea mai neînsemnată femeie, virtutea menajului e mai presus de oricare alta ca instrument de a păzi viaţa. Activităţile aparent mărunte îşi au însemnătatea lor.

E important să-ţi iubeşti munca. Iubind-o te achiţi bine de ea. Nu vă asumaţi însă munca altora. O bună stăpână a casei nu-şi risipeşte timpul şi forţele cu activităţi pe care alţii pot să le facă sub îndrumarea sa, dar nu ezită să se implice întotdeauna personal în acele crize provocate de lipsa de resurse care nu cruţă nici micile gospodării, nici marile State. Firea nu a făcut degeaba femeia fină şi dibace, înclinată spre ordine, spre meticulozitate, spre prevedere. Rezultă de aici economie, ceea ce nu înseamnă zgârcenie, ci înţelegerea inteligentă a cheltuielilor, adaptarea lor la venituri. Această economie bazată pe principiul sever „nicio datorie, plata pe loc” va da cu siguranţă Familiei o organizare mai bună, mai mult confort, mai multă sănătate. E de preferat o locuinţă mobilată cu simplitatea dragă părinţilor noştri fanteziilor costisitoare plătite prin reducerea cheltuielilor pentru masă sau căldură.

Ordinea, curăţenia, punctualitatea par puţin lucru şi totuși ele creează o atmosferă de pace. O casă în neorânduială îi produce fiecăruia o stare de disconfort care înăcreşte caracterele.
De la o discuţie pentru o mâncare nereuşită sau o cină întârziată se poate ajunge la certuri grave. Punctualitatea, una din micile virtuți adesea dispreţuite, e un element esenţial pentru păstrarea armoniei. Pare foarte vulgar şi banal să faci să depindă pacea Familiei de amănunte de menaj, dar fiecare dintre noi gândeşte în secret sau o spune pe şleau: „Ţin la persoana mea.” Or femeia are grijă ca persoana celor dragi să fie îmbrăcată călduros şi hrănită după plac. Această purtare de grijă nu o va pune în inferioritate, dacă va şti s-o înalţe prin intenţie şi dacă nu face din ea un ţel, ci doar un mijloc.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

RÂNDURI PENTRU DOMNIŞOARE

FAMILIA

Femeia şi Familia

=PARTEA A TREIA=

-I-

Femeia pură cu personalitate superioară puternică, cu suflet deschis oferind sfat, ajutor şi mângâiere celor care au nevoie de ele ar putea părea o plăsmuire ireală, dacă nu am vedea-o chiar lângă noi.
Nu ignor viaţa femeilor celebre prin talentele lor. Dar adevăratul talent e o excepţie, în timp ce descoperim în fiecare clipă în umbră mame care întruchipează portretul femeii puternice din Cartea Înţelepciunii. Obligaţiile feminine, aceleaşi acum trei mii de ani ca azi, nu sunt nicăieri mai concludent înfăţişate ca în Biblie. Nimic din ce e cu adevărat uman nu e schimbat de trecerea timpului.

Iubiţi-vă unii pe alţii ca fraţii, spune şi repetă de mai multe ori Evanghelia. Ceea ce pare să indice că prietenia frăţească e cea mai naturală, cea mai solidă, cea mai profundă afecţiune. În mod surprinzător însă tinerele nu caută întotdeauna prietenia la surorile lor. Uitaţi o clipă că majoritatea surorilor se înţeleg de minune, pentru a admite că în unele Familii domnesc certuri frecvente între copii sau mai degrabă răceală. Această absenţă de afinitate e uneori rezultatul unor gelozii supărătoare. Ea mai ţine şi de frecuşul zilnic care produce divergenţe, şocuri în fiecare clipă. Caracterele pot fi foarte diferite în aceeaşi Familie şi dacă nu se ajunge la conciliere, pot apărea conflicte. Problemele generate de interese se vor adăuga acestor tensiuni deja destul de puternice. „Cu cine vrei să mă judec? Îmi spunea o prietenă aflată
într-un etern proces cu fratele ei. Cu zuluşii, cu hotentoţii, cu care nu am nimic de împărţit?”

Rar există egalitate absolută într-o Familie numeroasă. Cei mici admit cu greu că fraţii şi surorile lor mai mari se bucură, datorită vârstei, de unele privilegii. Apar supărări, ranchiune pentru că firea omenească e imperfectă, pentru că asumarea răspunderii e rară. Apoi fratele şi sora se cunosc prea bine pentru a se judeca obiectiv. Unele caractere se aseamănă cu acele tablouri ce trebuie privite de la distanţă pentru că de aproape par mâzgăleli. Cele mai mici toane, cele mai mici imperfecţiuni manifestate continuu, fac să treacă neobservate calităţi remarcabile. Sunt spuse multe verde în faţă, prea multe. Prietenia e un obiect casabil, spart nu mai poate fi reconstituit. Pare mai uşor de dat dovadă de tact între prieteni ca între fraţi sau surori. Ne vedem prietenii când avem chef, în Familie ne vedem mereu, uneori în momente când nu prea suntem dispuşi la concesii, de aici dificultăţile. Suntem obligaţi, de voie de nevoie, să ne adaptăm dispoziţia la exigenţele celorlalte persoane care au aceleaşi drepturi ca noi, cu toate că nu le-am ales ca pe prieteni pentru că ne-au plăcut.

-II-

Se spune că formarea caracterului se realizează în Familie, că sunt mult mai bine crescuţi copiii care au mai mulţi fraţi şi surori. Ei nu au într-adevăr egoismul copiilor unici, ci alte defecte. Sunt tachinări care înăcresc băieţii, iar pe fete, ofensându-le, le fac să se închidă în sine. Părinţii cred uneori că e mai bine să-şi lase copii să se descurce între ei, cu toate că s-ar impune să reprime cu multă grijă, dacă nu certurile uşoare, cel puţin rivalităţile de inteligenţă dintre băieţi sau de frumuseţe dintre fete mai mari. Din fericire fraţii, surorile care se înţeleg bine predomină. Amintirile din copilărie, temele făcute la aceeaşi masă, necazurile, bucuriile trăite în comun în primii douăzeci de ani de viaţă îi vor apropia şi ei vor fi cei mai buni prieteni, dacă sunt amabili unii cu alţii şi dacă părinţii menţin armonia.

Iată două surori de vârstă apropiată, care nu s-au despărţit niciodată, care au devenit gemene sufleteşte. Viaţa lor zilnică e aproape identică, hainele asemănătoare. Caracterele diferite nu le împiedică să gândească la fel pentru că au fost crescute la fel. Sunt atât de unite, atât de asemănătoare încât îndepărtează tacit din viaţa lor tot ce le-ar putea despărţi şi îmbătrânesc împreună certându-se uneori, dar în fond adorându-se. În cazul unor asemenea surori când una dintre ele se mărită, cealaltă se identifică în continuare cu existența ei, îi devine satelit, îi creşte copiii ca pe proprii săi copii şi găseşte destulă fericire pentru sine în fericirea celorlalţi. Aşa se poate explica secretul adorabil al seninătăţii acestor fete bătrâne atât de utile într-o Familie.

Când e vorba de un frate şi de o soră afecţiunea capătă un caracter diferit. Firile feminină şi masculină se completează reciproc. Binele pe care o soră îl poate face fratelui său e incalculabil. Ea îl fereşte de rău determinându-l să-i respecte puritatea, ea îi inspiră sentimentul unei datorii care place firilor curajoase, datoria de protector. Ceva puternic şi delicat caracterizează ataşamentul dintre un frate şi o soră. Discutând ei se lămuresc unul pe altul prin felul în care faptele se prezintă raţiunii viitorului bărbat şi tactului în formare al viitoarei femei.

În Familiile numeroase se formează în acest mod grupuri, de cele mai multe ori de câte doi, în funcţie de potrivirile de fire sau de vârstă. „Ăia doi” îşi iau întotdeauna apărarea unul altuia, îşi acoperă faptele rele, intervin unul pentru altul pe lângă părinţi. Dar copiii mai mari îşi au locul lor aparte care comportă o grămadă de îndatoriri.

-III-

Multe fetiţe însoţesc, supraveghează, păzesc ţânci un pic mai mici ca ele. În gospodăriile sărace cea mai în vârstă, la şapte sau opt ani, e deja de mare folos. E ceea ce le dă copiilor unei mari majorităţi capacitatea de a se descurca singuri la o vârstă când cei din Familiile înstărite nu sunt încă în stare s-o facă. Totuşi chiar printre cei bogaţi multe fete aud
spunându-li-se: „Trebuie să cedezi pentru că eşti mai mare.” Sentimentul responsabilităţii apare aşadar devreme şi uneori e cam apăsător. Nu e întotdeauna plăcut să fii dată ca exemplu pentru că aceasta impune mai multe virtuţi decât ai vrea să practici şi o îngăduinţă mai curând forţată decât firească. Să se ocupe de frăţiori e o misiune onorabilă care înalţă copila în proprii săi ochi, dar care o plictiseşte adesea atât de mult că o face morocănoasă.

Surorile, fraţii pe post de profesori le cer prea mult elevilor lor din exces de zel şi din lipsă de experienţă. Nu contează, cel mare, frate sau soră, e o forţă într-o Familie. El devine cap de rând şi-i antrenează pe ceilalţi după el. Dacă cel mare e muncitor, cei mici vor fi rareori leneşi. Impulsul e dat. Şi dacă cel mare e o fată, responsabilitatea, obişnuinţa abnegaţiei îi vor deveni o a doua natură. Ea va avea îndatoririle unei mame, fără să aibă bucuriile ei. Cei mici o vor vedea în ea un tutore, nu o soră şi se vor răzvrăti adesea împotriva autorităţii sale şubrede. De nevoie se va resemna cu aceasta şi va da dovadă de o răbdare, de o îngăduinţă care nu sunt specifice vârstei ei.
O cunoştinţă de-a mea, soră mai mare rămasă în cămin din datorie, a văzut cum cresc, apoi cum i se risipesc fraţii şi surorile care o invidiaseră pentru că era prima născută. Răsplata i-a fost că a devenit din ce în ce mai folositoare părinţilor săi bătrâni, că a ajuns în cele din urmă prietena, sfătuitoarea tuturor.

Fiilor, pe de altă parte, le aparţin viaţa activă şi unele forme de devotament curajos cum ar fi să aibă grijă de gospodărie în lipsa tatălui sau să câştige prin muncă o situaţie de care va beneficia toată Familia. Afecţiunea dintre fraţi, bine înţeleasă, e în realitate o prietenie cu reciprocitate asigurată legată între suflete egale, pentru că între fraţi nu e nicio deosebire de condiţie. Ea se întăreşte printr-o obligaţie infinit mai precisă. Aceasta e cu atât mai adevărat cu cât atunci când divergenţele se accentuează, când certurile izbucnesc, nimeni nu se simte liber să renunţe la dragostea pentru ceilalţi, la a-i ajuta la necaz. Ne putem închide inima, dar nu vom uita niciodată că în trecut părinţii ne iubeau la fel pe toţi. Amintirile comune călcate în picioare pot agrava urile, ranchiunele dintre fraţi, dar îi şi pot ajuta să se ierte, să se împace, pentru că le e imposibil să întoarcă pagina şi să spună, ca după o ceartă între simpli prieteni, „S-a terminat!”.

Se cuvine deci ca fraţii să dea dovadă de îngăduinţă reciprocă şi mai ales să evite să se izoleze unii de alţii. Fetele, mult mai dornice de afecţiune, sunt cele care au tendinţa de a se închide în propria carapace. Surorile, fraţii lor să încerce să le înţeleagă, să le încurajeze să se intereseze de bucuriile şi de succesele celorlalţi, să le obişnuiască cu acea încredere care permite să ni se înapoieze ce am dat fiindcă a şti să primeşti simpatia e uneori un act de generozitate. Să se întrajutoreze „ca degetele de la mână”, să se înţeleagă şi dacă nu pot, să se menajeze e datoria esenţială a fraţilor şi surorilor. Aceasta pentru ca într-o zi, când casa unde au crescut va fi goală, când părinţii vor fi dispărut, grupul să continue să existe prin legăturile de inimă şi de sânge, iar copiii ce i se vor naşte să simtă că fac parte din aceeaşi Familie.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

TOAMNĂ ROMÂNEASCĂ
http://www.youtube.com/watch?v=AF9VMJXVKOU

[TINERI PENTRU ROMANIA]

STRĂINUL
de Octavian Goga

Era, duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strânși la sfat,
Când s-a ivit pe drumul Ţării
Un om la margine de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l deslușești -
Cu pașii largi, grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemțești...

La cruce, în deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adânc drumețul
Când a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,
La zidul zugrăvit cu sfinți.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinți.

Când s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu știu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Când ne-a ajuns, a dat binețe,
Cu glas domol, si-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbă
Să vie alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atâta jale
Când a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumețul
Stătea cucernic și supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Iisus.

Când a plecat ne-a spus povețe
Cu grai înduioșat și blând,
Şi ne-ncălzea atâta-n suflet,
Că lăcrimam toți ascultând.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decât să-ţi lapezi Ţara ta
Şi, vezi, îi tremura cuvântul
Pe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jale
Când s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite, în țintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atât am vrea cu toți să știm:
Anume lângă care cruce
A-ngenuncheat în țintirim...

[catehumen]

Miroase parca putin a legionari aici ,nu credeti ? Si sloganul e legionar.

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de catehumen

Miroase parca putin a legionari aici ,nu credeti ? Si sloganul e legionar.

Nu suntem legionari şi nu ştim nimic despre legionarism. Dacă legionarii gândesc ca noi înseamnă că ar tebui să ne alăturăm lor.
Nu suntem puţini...

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CÂNTEC SFÂNT
de Ştefan Octavian Iosif

Cântecul ce-ades ţi-l cânt
Când te-adorm în fapt de seară,
Puiule, e-un cântec sfânt,
Vechi şi simplu de la ţară.

Mama mi-l cânta şi ea,
Şi, la versul lui cel dulce,
Puiul ei se potolea
Şi-o lăsa frumos să-l culce.

Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri el m-adormea pe mine,
Şi-adormi pe tatăl meu
Când era copil ca tine...

Mâine, când voi fi pământ,
Nu uita nici tu şi zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile!

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PANSEURI

Sunt româncă şi sunt om datorită calităţii mele de româncă.

Pentru a înlănţui un popor trebuie să-i distrugi religia şi să-i adormi conştiinţa naţională.

Reuşita individuală şi reuşita naţională sunt inseparabile.

Uneori să fii liber nu înseamnă să poţi pleca, ci să poţi rămâne.

Popescu Angela