Pacatul si Iertarea

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

De ce-l lasi pe "ala" sa te batjcoreasca? Fara nicio ironie iti spun: tu ai tot ce-ti trebuie, dar de un lucru se pare ca vrei sa te lipsesti. Oare nu-ti este de ajuns cate bobarnace iti da Dumnezeu (si sa nu spui ca nu-i asa ca stii tu mai bine)? Din punctul meu de vedere, in fata Lui, eu sunt cel mai pacatos. Nenorocirea ta este ca din punctul tau de vedere, tot eu sunt cel mai pacatos... "Cohorta marturisitorilor falsi" ne cuprinde si pe noi, chiar daca nu recunoastem. Nu-i zi sa nu-L tradam, fie cu un gand, fie cu o vorba, fie cu o fapta rea, fie cu o fapta buna pe care - desi putem - n-o facem, fie cu o fapta buna pe care o facem, dupa care o punem pe "youtube"...
Daca cineva renunta sa citeasca in intregime mesajul tau, numai fiindca nu-i place cum intorci din condei, poate ramane cu o falsa parere despre sufletul tau. La final te-ai apropiat foarte mult de esential, desi nuanta pe care-am incercat eu s-o scot in evidenta se voia a fi alta.
Multumesc oricum tuturor, fiindca ati incercat sa va implicati. Nu prea "va cunosc", dar imi sunteti dragi si cei buni si cei mai putin buni si stiu ca teoretic exista toate premisele ca cei mai putin buni de astazi, sa devina cei foarte buni de maine, chiar daca fratele Zaharia are un pitic in preajma care-i sopteste altceva. Nu el e de vina, ci piticu'...

Revenind la ale noastre oite ( cam multe nazdravane), eu, in nebunia ratacirilor mele telectuale, voiam sa spun ca ceea ce ne tine aproape de Dumnezeu este tocmai memoria pacatului. Da, este adevarat ca ne spovedim, tinem un canon sau 20, stam intr-un picior sau vindem toata averea si o dam saracilor, da, ni se sterg pacatele, dar smerenia ne-o da cainta pentru tot ce-am facut rau, nu mandria pentru ce facem bun. De aici asemanarea cu trupul tatuat care ne tine memoria treaza pentru ceea ce suntem cu adevarat in viata asta de care ne-am batut joc atata amar de vreme. Cand indraznim sa ridicam privirea peste umar, inchipuindu-ne ca suntem "vaccinati", deja "piticu'" mai face o mazgalitura pe trupul nostru imaculat de... taciune.
Imi cer iertare daca nu pot fi foarte coerent in logica. Trag nadejde sa ma fi facut inteles.
Doamne'ajuta.

Apai , draga Neagu bine le punctezi , ca un om patit si trecut prin viata , numai ca vezi dumneata adevarul gol golut cam supara , sifoneaza , iar "piticul " se supara , spumega , scrasneste din dinti , se-nroseste , se umfla , pocneste , tranteste , face ca toate alea , cand indrasnesti sa-l pui la punct , sa-l dojenesti .
Cine esti tu , sa te pui cu "piticu " ? Cum indraznesti asa ceva , sa-i dai sfaturi si lectii unui "pitic" ce-ntruchipeaza inteligenta pura , dreptatea absoluta si iubirea nestiuta ? In fine , de mult curaj ai dat dovada in "lupta " ta cu un "pitic" , fie el si cel mai mic , dar tot "pitic" maret se crede in adevarul absolut !
Acum sa-ti mai spun una , citita de la un Sfant , pe nume Sinaitul ce rosteste extrem de clar :" Omul trufas se aseamana cu rodia , care in timp ce pe dinauntru este putreda , pe deasupra este stralucitoare la vedere . Cel mandru nu are nevoie de diavol ( de "pitic " )ca sa-l lupte , pentru ca el insusi a devenit diavol si propriul sau vrajmas " ! Bine zice acest Sfant .
Ai intalnit in discutile tale de pe aici , un astfel de om ? Nu dispera , nu deznadajdui , caci tot dupa spusele Sfantului Ioan Sinaitul " acesti nefericiti dupa ce sunt inselati de diavol, isi pierd cu desavarsire ratiunea ".
Pace tie frate , si sa ne mai scri la Pocainta astfel de subiecte interesante , caci acest Topic ar trebui sa ramana un Topic al intelepciunii si mai ales al bunului simt si al linistii , dar din Pacate , "piticu" si-a bagat coada si pe aici !

Doamne ajuta !

[culianul]

Lucrurile astea sunt ingrozitoare pe un forum care se zice ca e ortodox. In orice post, in orice thread sunt oameni care se cearta unii cu altii, si fiecare il pune pe Dumnezeu in slujba lui pentru a avea dreptate, pentru a castiga... nu stiu exact ce.

Inteleg ideea de dezbatere, dar eu tot timpul am crezut ca dezbaterea se face pe o anumita idee, pe o anumita argumentatie, si nu este legata de viata personala a fiecaruia (asta legat de forum, pentru ca nu ii cunoastem pe cei care scriu), dar ultimele posturi in care practic se injurau niste oameni mi se pare deplasata, mai ales cand e bagat si Dumenzeu in toata treaba. Fiecare devine judecator al celuilalt, fara sa ne dam seama ca de fapt noi nu cautam adevarul, ci doar victoria, macar la nivel verbal.

Imi aduc aminte de o apoftegma din pateric:

Un bogatan avea o fiica posedata de diavol, si s-a gandit sa o duca la calugarii care veneau din pustie sa isi vanda funiile si coshurile. Si a dus-o. Ea s-a dus glontz la un calugar tanar, un INCEPATOR, si i-a ars o palma. La care asta a intors si obrazul celalalt. Moment in care dracul a fugit de la fata strigand: "Ascultarea de porunca Domnului m-a alungat".

Mi-ar place sa urmam si noi aceeasi cale. Mai ales ca toate se intampla pe forum, nu in viata reala, nu suntem fatzas catre fatza.

PS. Cu atat mai trist este ca toate astea se intampla pe un topic numit: pacatul si IERTAREA. Stiu ca si Hristos a pus mana pe bici, dar ar trebui sa ne gandim daca chiar putem noi sa ii judecam pe altii?

[Mosh-Neagu]

Frate Zaharia, am facut-o si pe asta. Iar daca te rog sa ma ierti o sa zici ca o fac doar asa, ca sa "dea bine la imagine". Nu frate, chiar nu. Eu ma stiu un mare pacatos, nu pentru ca tin evidenta pacatelor celorlalti, dupa care fac comparatia cu ale mele si trag linie. Nu stiu care ce pacate are si nu e treaba mea. Treaba mea este sa reusesc pana in cel mai de pe urma ceas, sa fiu oleaca mai constient de ceea ce sunt si mai ales de cel care am fost. Chiar daca n-am dat in cap nimanui si n-am ravnit niciodata la ce nu-mi apartinea, poate ca "piticu" mi-a pus la dispozitie o gama larga din care sa aleg, iar eu m-am desfatat si i-am facut jocul. Acum urasc sa i-l mai fac, desi cad in abatere in fiecare clipa, cu toata incercarea mea de a fi vigilent.
Ai tot dreptul sa te ratoi la mine si chiar ma bucur cand mai aflu detalii pe care eu in orbirea mea, nu le vad asa cum le vad altii. Nici nu ma indoiesc ca mai am mult pana sa ies din mocirla gandurilor primitive, desi nadajduiesc sa se indure Dumnezeu si sa ma scoata pana la suflarea cea mai de pe urma. Si totusi, indraznesc sa insist asupra unui aspect pe care - poate din manie, poate din mandrie - nu vrei sa-l descoperi. Pacatul si iertarea sunt "la purtator", sunt "nominale", sunt individuale . Pe fiecare dintre noi ar trebui sa ne preocupe propriile noastre gauri negre din calea mantuirii, nicidecum cate gauri negre au ceilalti (frate Cristi, din pacate, legandu-te de persoana Zaharia si nu de pacatul in sine, cazi si tu in aceeasi inselare a "piticului").
Si-apoi haideti sa analizam "la rece": De unde vine mania? De ce ne maniem cand cineva se leaga de noi, fie ca spune un adevar, fie ca nu? Pai cum ramane cu toate postarile anterioare din care reiese clar ca suntem toba de teorie?
Iertati-ma, fratilor, dar din acest motiv am indraznit, eu pacatosul, sa abordez astfel pacatul, desi fratele Zaharia nu se mai roaga pentru sanatatea mea, fiindca l-am ofensat, luandu-l drept exemplu. Dar as vrea sa ma credeti, fratilor, ca eu daca intru pe acest forum, nu o fac ca sa contabilizes pacatele celorlalti, ci sa le reamintesc pe-ale mele si astfel ceilalti sa se poata feri. Din pacate nu sunt deloc un bun diplomat si dau cu bata-n balta, suparand pe cate unul, sau pe mai multi. Dar... daca nu ma puteti ierta si iubi chiar si in aceste conditii, ma intreb de ce va mai pierdeti vremea vorbind de sfinte invataturi?

Pacea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cu noi, cu toti!

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de culianul

Legat de subiect, imi aduc aminte de o anecdota pe care mi-a spus-o un prieten de-al meu.

Tatal i-a spus unui copil ca de fiecare data cand face o trasnaie, o sa bata un cui in usa. La fiecare trasnaie, tatal lui batea un cui in usa. La un moment dat, fiu-su s-a uitat la usa si era plina de cuie. Si si-a dat seama cat l-a suparat pe tatal lui. Si a inceput sa faca fapte bune, si la fiecare fapta buna, scotea cate un cui din usa. La un moment dat a reusit sa le scoata pe toate, si s-a dus bucuros la tatal lui si i-a zis: "uite tata, nu mai e nici un cui in usa". Dar usa a ramas plina de gauri.

Dar, pentru ca ortodoxia este paradoxala, exista multe contraexemple, din care aduc aminte doar doua: Maria Egipteanca (prostituata, si daca ii citesti viata, a fost o pramatie), si avva Moise cel dintre talhari (tipu era un fel de criminal in serie, vestit pentru crimele sale, care s-a ascuns printre calugari de autoritati (cea mai tare relatare despre el e in una din discutiile Sf Ioan Casian cu unul din parintii pustiei - e un PSB imens care merita citit si recitit))

Deci pana la urma, cred ca Dumnezeu uita, pentru ca iertarea fara uitare e ca o zi fara soare, ca o batatura fara caine. Pentru ca altfel, daca ni se da iertarea, ar fi cel putin ciudat ca la judecata sa ne spuna: ba, de iertat te-am iertat, dar nu te uit niciodata.

Asta e refrenul meu: pacatul nu e o fapta rea, este o dispozitie a sufletului. Faptele rele provin din acea dispozitie sufleteasca. Si degeaba ti se iarta faptele, daca ramai cu dispozitia rea a sufletului. Pacatul se aseamana cu ochelari de soare: cu ei pe ochi, totul e intunecat, dar in realitate e altceva.

Vad nume noi si ganduri asezate. De obicei ma feresc sa laud pe cineva, pentru ca as putea nedreptati pe altii la care poate n-am citit (mai cu atentie). Ma bucur cand vad astfel de postari. Dumnezeu sa puna harul Lui in toate posturile tale viitoare. La fel si pentru... N.Priceputul.
Despre Sfintii care au fost odata foarte pacatosi, cred ca - cel putin teoretic - oricare dintre noi poate experimenta inceputul acestei transformari si aici tot incerc eu sa ajung, dar mi-e greu sa ma exprim. Cand omul traieste revelatia greselilor sale, poate avea un adevarat shoc, sau o simpla mustrare de constiinta. Aceasta stare poate dura o scurta vreme, sau tot restul vietii. Adevarata revelatie apare insa in momentul in care, tu stii bine cat esti de pacatos, dar Dumnezeu te copleseste cu daruri. Si fiecare dar al Lui te indatoreaza mai mult si te smereste, iar daca la inceput o spuneai in soapta, mai tarziu iti vine ori sa te arunci cu fata la pamant de rusine, ori sa ridici capul spre cer si sa strigi: "Doamne, de ce eu, care Ti-am gresit atata? Tu stii ca nu merit atata bunatate!" Si astfel fiecare rugaciune se imbunatateste si se apropie de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Maria Egipteanca a fost una care a trait cele mai uimitoare momente ale bunatatii lui Dumnezeu, iar in rugaciunea ei, recunostinta fata de tot ce primise si smerenia pentru ceea ce se stia ca a fost, o faceau sa leviteze.
Teoretic, toti putem primi harul lui Dumnezeu. Practic, ne obisnuim mult prea usor cu darurile pe care le primim, iar la un moment dat chiar credem ca meritam tot ce primim...

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Citeam undeva că fiecare păcat te îndepărtează de Dumnezeu, în sensul că deşi poţi să te pocăieşti şi să fii iertat, oricum nu mai poţi ajunge la acelaşi nivel de apropiere de Dumnezeu pe care l-ai fi putut atinge fără să fi comis păcatul respectiv.

Am observat la mine că Domnul îmi aduce din cînd în cînd aminte de păcatele comise mai demult pe care tind să le uit sau să le ascund undeva în străfundul subconştientului.

Mîntuirea (izbăvirea de cel rău) e una, dar desăvîrşirea şi îndumnezeirea sînt mai mult de atît. Dă-ne, Doamne, măcar mîntuirea.

Doamne, mainile Tale m-au facut si m-au zidit, dar fiecare zi este o mare provocare. Ca nu stie omul cand se trezeste dimineata, cate incercari i se vor pune dinainte, pe cate le va invinge si de cate va fi invins...
Probabil la Dumnezeu orice este cu putinta si stim ca multi au trecut la lupta intru desavarsire abia dupa ce au constientizat pacatul, smerindu-se si caindu-se amar. Maria Egipteanca, Sf Ap. Pavel, Sf Ciprian si cati altii, care fara povara pacatului n-ar fi avut aceeasi cainta si smerenie, n-ar fi avut revelatia milei lui Dumnezeu la nivelul la care-au avut-o si nici motivatia desavarsirii n-ar fi fost aceiasi. Dar este drept ca pacatul ne indeparteaza foarte mult de mila lui Dumnezeu si de ceea ce-am putea fi daca am evita faptuirea pacatului. Este ca si cum, la nastere am fi asezati intr-un tren care nu merge nici repede, nici incet si care ne poate duce catre destinatia "Mantuire". Faptuind pacatul, ne deplasam in sens opus cu un alt tren cu destinatia "Iad", a carui viteza este raportata la gravitatea pacatului. Ca sa recuperam distanta si timpul alocat vietii noastre, trebuie sa coboram din "trenul pacatului" si sa luam multe accelerate si rapide ale rugaciunii, smereniei, milosteniei, postirii, etc, nadajduind ca intr-o zi vom ajunge macar la punctul de unde am plecat, daca nu cat de cat aproape de unde ar fi dorit Dumnezeu sa ajungem cu "trenul mantuirii".
Pacatul si iertarea... Cateodata se da o asa lupta in sufletul nostru ca suntem la limita deznadejdii. Pe de o parte avem exemplele fiului risipitor, sau a talharului de pe cruce care s-a mantuit in ultimul ceas al vietii, recunoscandu-si pacatele, dar concret, noi ramanem cu "rabdarea lui Iov". Ce "vitel gras", ce "inel pe deget"?... De fapt noua nici nu ne trebuiesc acestea, ci doar sentimentul ca am fost iertati si prezenta harului din cand in cand, ca sa fim incredintati ca n-am ratacit drumul...
... Fiecare zi e o provocare. Fiecare seara, un semn de intrebare: "In ce directie m-am deplasat astazi?"

[Marius22]

Noi numim de obicei pacatul protoparintilor "pacat stramosesc". Este primul pacat savarsit de stramosii nostri dupa trup.

Exista totodata si un grad de "rudenie", un adevarat arbore genealogic, in ceea ce priveste pacatul. Pacatul lor este "stramosul" tuturor pacatelor pe care le-a savarsit si le va savarsi neamul omenesc.

Sa nu uitam ca exista insa si o "lumina stramoseasca" (chipul si asemanarea lui Dumnezeu sadite intru noi) care premerge caderii in pacat.

Iertarea pacatelor o dobandim in masura in care ne unim cu Dumnezeu-Omul , Hristos, Care, in iconomia mantuirii noastre, nu numai ca a vindecat firea umana , ci a indumneiet-o, ducand-o in "sanurile Tatalui". Hristos ne descopera adevaratul nostru Tata. Daca Adam ne-a unit cu pacatul, El, ca nou Adam, lipsit de pacat, ne impaca cu Tatal si ne uneste dupa har cu dumnezeirea. Ne spune ca prin pocainta, in Biserica, devenim din fii risipitori, fii preaiubiti ai Tatalui.

Noi sa facem insa ce tine de noi, sa ne pocaim si sa parasim pacatul, pentru ca Tatal sa faca ceea ce Il bucura cel mai mult, adica sa vindece, sa curete urmele pacatelor, sa dea fiilor Sai vesmant de lumina in Imparatia fagaduita lor.

[Florin-Ionut]

Greşim, ne contrăm, ne mai şi certăm, dar la urmă ne decidem să ne împăcăm. Dar dacă celălalt refuză în repetate rînduri scuzele şi nu vrea să ierte? Mai putem să ne rugăm în condiţiile în care supărarea fratelui stă între noi şi Dumnezeu? Mai avem îndăzneala să ne împărtăşim în condiţiile astea?

Vorbesc ca unul care mă aflu acum în situaţia respectivă.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Greşim, ne contrăm, ne mai şi certăm, dar la urmă ne decidem să ne împăcăm. Dar dacă celălalt refuză în repetate rînduri scuzele şi nu vrea să ierte? Mai putem să ne rugăm în condiţiile în care supărarea fratelui stă între noi şi Dumnezeu? Mai avem îndăzneala să ne împărtăşim în condiţiile astea?

Vorbesc ca unul care mă aflu acum în situaţia respectivă.

Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti.

Moşule,

Mulţumesc pentru răspuns.

Cît timp trăim printre oameni vom avea conflicte cu ei indiferent cît de mult ne păzim. Asta pentru că oamenii sînt diferiţi şi au sisteme de valori care se mută de la o extremă la alta.

În cele două cazuri, la mine situaţia este cam aşa:

1. Se strică interfonul la noi pe scară. Trec vreo două luni, nu există un fond în care toată lumea să fi pus bani, administratorul nu are succes în colectarea banilor pentru reparaţie. Încep aurolacii să ne viziteze boxa, se fură biciclete din scară. Apar tot felul de dubioşi care filează apartamentele. Deci iau iniţiativa şi adun banii de la cine a avut bunăvoinţa să dea şi repar în două zile interfonul. În concluzie, unul din vecini mă ceartă că nu am urmat procedura normală şi urlă la mine cam jumate de oră - dar suport, mă fac vinovat şi omul plăteşte într-un sfîrşit partea lui, eu îl salut în continuare şi, mai greu, dar îmi răspunde. Problema este cu alt vecin care s-a supărat pe mine pe motiv că m-am lăsat manipulat de alţii să fac schimbarea de interfon, ca urmare nemairăspunzîndu-mi la salut. Complicat, frate.

2. Cineva de pe forum e supărat pe mine din cauza unei infracţiuni pe care am comis-o intenţionat. Am prezentat scuzele în public de mai multe ori, pe privat omul m-a banat, i-am scris pe mailul personal şi degeaba.

În primul caz am de-a face cu un om fără credinţă, se vede de la distanţă, pe care nu-l cunosc mai deloc, nu pot avea pretenţii prea mari de la el. Dar în cazul al doilea vorbim despre cineva de la care mă aştept să-mi fie frate în Hristos, să mă ierte pentru o vorbă aruncată de-aiurea.

Spunea nu mai ştiu ce Părinte că în astfel de situaţii iertarea celuilalt va veni mult mai curînd dacă eu voi considera cu adevărat că eu sînt vinovat şi căinţa va fi una autentică, cum scrii şi tu mai sus. Da, îmi pare rău, nu mai vreau să mă dezvinovăţesc cu nici un cuvînt, îmi asum răspunderea pentru situaţiile create. Sper că harul Domnului va lucra cu răbdare îmbunînd inimile celor cărora le-am greşit.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Moşule,

Mulţumesc pentru răspuns.

Cît timp trăim printre oameni vom avea conflicte cu ei indiferent cît de mult ne păzim. Asta pentru că oamenii sînt diferiţi şi au sisteme de valori care se mută de la o extremă la alta.

În cele două cazuri, la mine situaţia este cam aşa:

1. Se strică interfonul la noi pe scară. Trec vreo două luni, nu există un fond în care toată lumea să fi pus bani, administratorul nu are succes în colectarea banilor pentru reparaţie. Încep aurolacii să ne viziteze boxa, se fură biciclete din scară. Apar tot felul de dubioşi care filează apartamentele. Deci iau iniţiativa şi adun banii de la cine a avut bunăvoinţa să dea şi repar în două zile interfonul. În concluzie, unul din vecini mă ceartă că nu am urmat procedura normală şi urlă la mine cam jumate de oră - dar suport, mă fac vinovat şi omul plăteşte într-un sfîrşit partea lui, eu îl salut în continuare şi, mai greu, dar îmi răspunde. Problema este cu alt vecin care s-a supărat pe mine pe motiv că m-am lăsat manipulat de alţii să fac schimbarea de interfon, ca urmare nemairăspunzîndu-mi la salut. Complicat, frate.

2. Cineva de pe forum e supărat pe mine din cauza unei infracţiuni pe care am comis-o intenţionat. Am prezentat scuzele în public de mai multe ori, pe privat omul m-a banat, i-am scris pe mailul personal şi degeaba.

În primul caz am de-a face cu un om fără credinţă, se vede de la distanţă, pe care nu-l cunosc mai deloc, nu pot avea pretenţii prea mari de la el. Dar în cazul al doilea vorbim despre cineva de la care mă aştept să-mi fie frate în Hristos, să mă ierte pentru o vorbă aruncată de-aiurea.

Spunea nu mai ştiu ce Părinte că în astfel de situaţii iertarea celuilalt va veni mult mai curînd dacă eu voi considera cu adevărat că eu sînt vinovat şi căinţa va fi una autentică, cum scrii şi tu mai sus. Da, îmi pare rău, nu mai vreau să mă dezvinovăţesc cu nici un cuvînt, îmi asum răspunderea pentru situaţiile create. Sper că harul Domnului va lucra cu răbdare îmbunînd inimile celor cărora le-am greşit.

Desi in fiecare caz in parte, exista undeva si o particica in care cu siguranta vom descoperi si partea noastra de vine, mai mica sau mai mare, ideea este ca trebuie sa iertam. Daca la randul nostru nu suntem iertati, cred ca nu ne ramane nimic mai bun de facut decat sa ne rugam si pentru cel ce nu ne iarta, si pentru propriile noastre greseli, iar pe viitor sa fim incredintati ca nu le mai facem.
Referitor la cazul cu prietenul inginer si cu procurorul corupt, povestea nu s-a terminat deloc asa de simplu. Refuzul meu categoric, l-a infuriat pe procuror atat de rau incat numai nu scotea fum pe nari. Faptul ca "am stiut" tot timpul ce facea amicul meu si nu l-am reclamat, l-a determinat instantaneu pe procuror sa-mi faca dosar penal si astfel m-am pomenit peste noapte cu o condamnare de un an la locul de munca. Implicati in acea "afacere" erau mai multi, dar care participasera implicit. Eu doar am stiut si n-am anuntat militia economica... Dintre toti, eu am fost singurul care n-am dorit sa fac recurs. Toti au facut, iar singurul care a scapat a fost soferul care facilitase toate magariile, el facand rost de clienti, el aranjand pretul si transportul. Avocata apararii, citindu-mi dosarul a ramas interzisa: eram singurul care practic nu aveam nimic comun cu cazul. De ce nu facusem recurs?! De ce? Fiindca in general simt cand Dumnezeu vrea sa ma pedepseasca. Atunci am considerat ca asa trebuia sa fie. Da, in acel caz eram absolut nevinovat, dar candva, cu multi ani in urma nedreptatisem un om, fara sa-mi dau seama, numai fiindca asa fusesem sfatuit de cineva care... "se pricepea". De multe ori ma culcam cu acea povara pe suflet si nici macar nu puteam sa mai merg la acel om si sa schimb ceva fiindca intre timp facuse ciroza si murise. Am zis ca trebuie sa platesc pentru fapta din urma, fiindca asa vrea Dumnezeu. Si n-am facut rau. Daca n-as fi procedat asa, acum cine stie in ce situatie mai eram. Desi pacatos, Dumnezeu a oranduit nu stiu cum sa cunosc in acele imprejurari cu totul ciudate, pe actuala sotie, care m-a uimit in bunatate, blandete si sacrificiu. N-am meritat si nici nu merit atatea daruri facute de Dumnezeu, si nu ma refer la bani, ca oricum nu sunt, ci la pacea si linistea din familie, copii sanatosi, inteligenti si cu frica de Dumnezeu, prieteni sinceri gata oricand sa faca dovada multor gesturi extrem de "delicate", pentru care altii n-ar face nici cu fratii, parintii sau copiii lor...
In mod normal, viata ar trebui sa ne ofere cam ceea ce oferim si noi. Daca nu suntem blanzi si milostivi, nu vom gasi intelegere din partea nimanui, daca nu iertam din toata inima, conflictele vor aparea mereu in calea noastra si o tinem tot intr-o cearta si intr-o ne-iertare, si tot asa, si tot asa...