Ecleziastul 3:18-22

[Dumitru73]

În prealabil postat de catalin2

Tu descrii acum alte culte, in ortodoxie e aceeasi invatatura, nu a venit nimeni sa o tot schimbe.
In legatura cu pedepsele, cea mai dezvoltata tara are si acum pedeapsa cu moartea.

apare şi ortodoxia în mică mea poveste.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

O sa incerc sa-ti ilustrez cumva ideea.Cu toti stiti pilda fiului risipitor dar nu toti stiu cum era perceputa aceasta pilda in contextul de atunci,in acele circumstante culturale,diferite de ale noastre,in lumea iudaica rurala a acelor timpuri.Dupa cum stiti pilda incepe la momentul cand fiul mai tanar isi cere partea de mostenire.In lumea iudaica a acelor timpuri nu functionau nici regulile de acum cu privire la mostenire si nici mentalitatea de acum.Pentru un evreu de atunci o asemenea solicitare,cand tatal era inca in viata,era ceea ce romani vor defini in dreptul roman ca fiind ,,dorinta mortii".Adica o asemenea cerere,culmea impertinentei,din partea fiului mic,echivala cu a-i spune tatalui tau ,,As vrea sa mori si sa-mi iau banii".Un tata evreu traditional l-ar fi izgonit pe fiul nerecunoscator si mai grav,care dorea moartea parintelui sau pentru bani.In schimb,complet incredibil,atipic si fara replica in acele timpuri,tatal din parabola accepta.Pentru un ascultator evreu asa ceva era cel putin socant dpdv al mentalitatii lui de atunci.Si mai socanta era reactia tatalui la intoarcerea fiului,fuge in intimpinarea lui si il imbratiseaza.Asa ceva era de neinchipuit,era impotriva oricarui standard al culturii rezpective ca un tata sa se comporte intr-un asemenea mod,in loc sa stea rezervat si sa-l astepte el oe mezinul ticalos sa vina inapoi.Sa-l mai si imbratiseze dupa ce acesta practic il dorise mort era de domeniul aproape al incredibilului,al fictiunii.Ar mai fi multe de spus si despre reactia fratelui si despre ospatul organizat de tata dar m-am oprit la aceste doua elemente.Pentru cei de atunci,in mentalitatea lor era ca si cum un copil mai tanar spunea parintelui ca-l vrea mort,ii prapadea munca pe destrabalare,venea inapoi si inainte ca sa zica ceva tatal deja fugea el spre vinovat,ingenunchea si il saruta.Cam acesta era echivalentul.Ca sa nu mai spun faptul ca acel tanar evreu din poveste slujise la pagani si mai rau,le hranise porcii si nici mancarea lor nu o putea avea.Pentru un evreu decat asa ceva,o asemenea dezonoare si rusine,maxim posibil,pagani,dorinta mortii parintelui,destrabalare,a sluji la animale necurate,era preferabil mai bine sa mori in cele mai groaznice chinuri,erai tot ce poate fi mai cazut.Prin urmare reactia tatalui,in lumea acelor timpuri era de neimaginat si intraznesc sa spun pentru multi de neinteles pt ca nu puteau concepe o asemenea dragoste si iertare.Si cu toate acestea Mantuitorul le-a spus-o si daca pe multi cred ca i-a socat profund cred ca pe altii i-a cutremurat si mai profund pt ca i-a facut sa-si puna intrebari cum asa ceva este posibil.Acum,dupa secole de rodit samanta Cuvantului,chiar independent de contextul ei istoric,pe tine cum te face sa-l privesti pe Tata? :)

aşa cum spuneam:
" iar toate interpretările anterioare au depins de nivelul de cunoaştere al epocii."

Ce am scris mai sus îmi pare incomplet: cunoașterea inimii, deși esențială, nu este suficientă. Dumnezeu ni s-a adresat și minții, înțelegerii. S-a revelat. E drept că aici începem să ne încurcăm, mai ales dacă plecăm urechea la învățături străine. Calea dreaptă cred că poate fi găsită prin împletirea celor două tipuri de cunoaștere.

Iubirea încălzește rațiunea (care este rece dacă ține să fie singură), iar rațiunea luminează iubirea (care altfel e proastă: își poate ușor greși ținta).

Se formează, astfel, triada: iubire, rațiune, lumină. Și toate astea, primind Revelația; care trebuie luată ca atare, fără a fi supusă prea mult analizelor. Sensul se face cunoscut abia după ce o iei în serios, după ce începi s-o pui în practică.

[Dumitru73]

În prealabil postat de N.Priceputu

Ce am scris mai sus îmi pare incomplet: cunoașterea inimii, deși esențială, nu este suficientă. Dumnezeu ni s-a adresat și minții, înțelegerii. S-a revelat. E drept că aici începem să ne încurcăm, mai ales dacă plecăm urechea la învățături străine. Calea dreaptă cred că poate fi găsită prin împletirea celor două tipuri de cunoaștere.

Iubirea încălzește rațiunea (care este rece dacă ține să fie singură), iar rațiunea luminează iubirea (care altfel e proastă: își poate ușor greși ținta).

Se formează, astfel, triada: iubire, rațiune, lumină. Și toate astea, primind Revelația; care trebuie luată ca atare, fără a fi supusă prea mult analizelor. Sensul se face cunoscut abia după ce o iei în serios, după ce începi s-o pui în practică.

care este legatura dintre raţiune şi revelaţie?

Dumitre,eu o singura intrebare ti-am adresat si nu prea mi-ai raspuns.Pe tine,un om modern,cu atata stiinta la dispozitie,aceea mica parabola cum te face sa-l vezi pe Tata,cu intelegerea ta de acum?

[Dumitru73]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Dumitre,eu o singura intrebare ti-am adresat si nu prea mi-ai raspuns.Pe tine,un om modern,cu atata stiinta la dispozitie,aceea mica parabola cum te face sa-l vezi pe Tata,cu intelegerea ta de acum?

la cine te referi?
mi-ai spus o pildă cu un "tata" şi apoi mă întrebi de "Tata".

Dumitre,stim la fel de bine amandoi despre cara ,,Tata"este vorba in parabola aceea.Si atunci si acum.Da-mi un raspuns simplu si direct,mai ales cand tu pui intrebari atat de grele si vrei raspunsuri.Aceea parabola a Mantuitorului cum ti-l arata pe Tata?

[Dumitru73]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Dumitre,stim la fel de bine amandoi despre cara ,,Tata"este vorba in parabola aceea.Si atunci si acum.Da-mi un raspuns simplu si direct,mai ales cand tu pui intrebari atat de grele si vrei raspunsuri.Aceea parabola a Mantuitorului cum ti-l arata pe Tata?

acela este un tata iubitor, iertator, care lasă în urmă tot, pentru a-şi vedea fiul acasă.
dar cam neglijent faţă de celălalt fiu.

În prealabil postat de Dumitru73

acela este un tata iubitor, iertator, care lasă în urmă tot, pentru a-şi vedea fiul acasă.
dar cam neglijent faţă de celălalt fiu.

Multumesc frumos,pentru o clipa mi-a fost teama ca vei pasa cumva raspunsul si sa ma ierti ca te-am judecat aspru.Eu cred,paradoxal,ca pe cel ramas il iubea intr-un mod diferit,dar nu mai putin profund,exista o carte interesanta numita ,,The waiting father"a lui Helmut Thielicke.Parabola,cred eu,are si un substrat iudaic,care implica povestea lui Israel,insa nu as intra acum intr-o divagatie pe aceasta tema.Un comentator spunea,si subscriu,ca parabola il condamna aparent pe fratele ramas acasa pentru a-i oferi de fapt o noua sansa,de a face parte din noua situatie creata,din bucuria regasirii si implinirii in ea.Cateodata aparenta nedreptate care ni-se intimpla,o simpla parere,este doar sansa de a ne deschide pe noi insine spre ceva cu mult mai profund decat credeam ca avem parte.Multumesc frumos pt raspunsuri si scuze,inca odata,pt aspra mea tonalitate din subtext,nu o meritai.Numai bine.

În prealabil postat de Dumitru73

care este legatura dintre raţiune şi revelaţie?

Sper să nu mă aduci din nou pe terenul „rațiunii și atât” (pe care nu mă simt confortabil) după ce am făcut apologia unei cunoașteri integrale.
Însă ca să încerc să-ți răspund, aș zice că e o strânsă legătură. Mă refer întâi la revelația naturală, adică la urmele lui Dumnezeu în Creație, la amprenta pe care și-a pus-o peste ea, la „spatele” lui Dumnezeu, pe care-l putem vedea (dacă avem ochi de văzut) în tot ce a creat.
Pătrunzând în adâncurile materiei, de exemplu, poți spune că lumea s-a organizat atât de minunat de la sine, din întâmplare, sau poți vedea că pretutindeni există un proiect, că nimic nu se desfășoară haotic, ci după niște legi, poți bănui Autorul din spatele Creației. Și vezi, și te minunezi că totul este atât de rațional, că totul are un rost și un sens.

Poate găsesc mai târziu timp să-mi scormonesc mintea și pentru a găsi (a-mi aminti) răspunsul cu privire la revelația supranaturală. Însă mărturisesc că îmi este destul de greu, subiectul fiind prea adânc pentru mintea mea greoaie. Dar sper să găsesc ajutor. Poate și de la tine, de ce nu, pentru că o întrebare bună e calea spre răspuns.