Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[anna21]

Sa mai amintesc ca in Romania crestina una din trei femei a fost victima violentei conjugale?

Ar trebui inceput un thread pt barbatii care cred ca orgoliul e calitate masculina necesara. Aduc eu titlul: mania mantuitoare (ca mai era aici cineva care argumenta mania impotriva nevestei prin "Maniati-va si nu gresiti" de parca ar exista o porunca / sfat in sensul acesta). Sau "mantuire cu pumnul".

Eu sunt socata de ideile scornite de mintile unora.
Cum adica razboi duhovnicesc cu nevasta?
Nu-mi vine sa cred.

[Solveig]

În prealabil postat de fallen

Parintele m-a sfatuit sa-mi pastrez credinta in suflet si sa nu ma mai cert cu lumea care nu e de acord cu mine.

Ai grija, nu spune ce te sfatuiesti cu duhovnicul, de fapt nimic din ce discutati voi in taina Sf Spovedanii... iertare pt off topic

[Lucian008]

În prealabil postat de Annyta

Oarecum off-topic: voi v-ati casatori cu cineva necredincios? (In ipoteza ca noi facem parte dintre cei care suntem cel putin interesati sa fim credinciosi...)

Nu pot da fiu ipocrit. Intrebarea e clara si raspunsul corect e altul:DA. In naivitatea mea eu cred ca o pot schimba. Desi eu sunt primul care sustine ca oamenii se schimba foarte greu. Dar pana la urma cine a spus ca mantuirea e un "proces" usor.

În prealabil postat de Annyta

Sau cu cineva pe care nu-l iubiti si pe care de fapt nu prea il placeti, doar din considerentul de a nu ramane singur? Pe considerentul ca nici noi nu suntem perfecti si nu e cazul sa avem prea multe pretentii de la celalalt?

Nici aici nu dau raspunsul corect: NU. In principiu nu sunt adeptul copromisurilor, dar daca as face compromisul de a ma casatori cu cineva pe care nu o iubesc nu ar fi pe considerentul de a nu ramane persoana respectiva singura.

[stefan florin]

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Să fie, oare, una din menirile tainei nunţii tocmai acest război, purtat uneori pe viaţă şi pe moarte (duhovnicească) cu cel pe care îl iubeşti, culmea, cu atât mai mult cu cât încleştarea e mai aprigă?

Aţi constatat, cei care aţi trecut prin focurile căsătoriei, o lămurire a aurului sufletului vostru sau al soţului? Aţi simţit că fiecare luptă emoţională purtată cu celălalt e o provocare, uneori extrem de puternică, de a vă învinge propriul egoism sau din contră, de a vă apăra credinţa în faţa atacurilor egoiste ale celuilalt?

Este, oare, normal în căsătorie acest război care vizează iubirea, în cele din urmă? Se poate trece, în urma unei lupte în doi de o viaţă, de la iubirea de sine la iubirea curată a celuilalt şi la iubirea împreună, desăvârşită, a lui Dumnezeu?

prietene, ce descriere ai facut si tu casatoriei! Parca e romanul "Cei 2 muschetari" unde cei 2 conbatanti se afla intr-un continuu duel, pe viata si pe morte. Doamne ajuta!

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.

Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.

2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.

3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..

4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).

In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!

[anna21]

În prealabil postat de romanbun

Ori aceste calitati native e necesar sa fie cultivate in viata de zi cu zi. Daca tu ca femeie sau ca barbat esti "motivat" religios sa ti le astupi sub lozinca sa fii bland, tolerant, rabdator, smerit, sa (tot) lasi de la tine, poti sa ajungi la a purta in sine un razboi mai presus de "razboiul sexelor" care ALA e razboiul orgoliilor. Asa apoi sa ajungi la o subestimare de sine, sa te transformi intr-un calugar familist, un neinteles si (auto si)exclus.

Asa este.. nu cumva sa ajungem la o subestimare de sine.
Ce credinta ar fi asta? Trebuie intotdeauna sa ne afirmam cu putere in familie si societate.
Fiindca de la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic.

[anna21]

În prealabil postat de ioan cezar

In ce ma priveste, am postat de mai multe ori aceasta convingere personala: mare dar de la Dumnezeu este ca un barbat crestin sa aiba sotie credincioasa, o sotie crestina! (vorbesc, desigur, in numele meu) Mare dar, in primul rand cu sensul de mangaiere, de odihna... Imi inchipui ca si pentru femeia crestina este la fel.
Totodata cunosc si oameni de confesiuni diferite care au o viata de familie foarte frumoasa.
Dupa cum am cunoscut, in neamul meu, cateva femei jertfelnice, ortodoxe, care au avut barbati foarte dificili, cu totul nedusi la biserica (unul dintre ei ma ingrozea cand eram copil, avea o figura fioroasa si un comportament de bruta, pur si simplu) si care au trait cu ei pana la batranete, doar moartea despartindu-i. Si i-au iubit, in felul lor, au avut grija sa fie mame si sotii bune, si-au vazut de obiceiurile lor consfintite prin traditie, au ramas in Biserica. Frumoase femei, hematii purtatoare de oxigen in sangele Bisericii noastre romanesti dintotdeauna... Slava lui Dumnezeu!
In ultimii ani am dus o lupta frumoasa cu sotia mea, in felul urmator: parca ne intreceam, cumva, nu stiu cum de se facea, ca sa ne apropiem mai mult de Biserica (noi fiind la inceput atei, agnostici, nu mai stiu cum...). Uneori i-o luam eu inainte (cam asa e regula la noi, eu sunt mai receptiv, mai prompt, insa ea este mai stabila, mai serioasa in tot ce face - diferenta e in primul rand a firii, tine de temperament), insa aveam bucuria sa constat ca ma surprindea cu "realizari" si mai mari.
De exemplu, eu am dat tonul la rugaciune, am insistat, am dat exemplu, am gasit imediat receptivitate la copii. Frumos, insa, sotia mea a fost cea care a facut ca Duminica sa fim musai la Sfanta Liturghie.
Eu puneam ceva, ea punea altceva, treptat am realizat cate ceva impreuna, cu Mila lui Dumnezeu...
Dificultatile au venit din partea mea, de obicei. Am fortat ritmul, am presat, am crezut ca e bine ce fac... O grabeam, chiar o certam... Ma simteam neinteles, blocat in "ascensiunea" mea duhovniceasca... Idiot! Infantilism cras, demn de barbatul macho, adica o aplicatie fina, subtila, a baietelului cu pantaloni trei sferturi...
Ea insa a avut rabdare (capitol la care ma bate mar) si, cu vremea, am realizat ca greseam.
Si inca un lucru! Femeile duc greul gospodariei, orice s-ar zice. Poate ca seara nu mai au dispozitia si puterea sa discute vreun verset, sa citeasca vreo pagina de duh, ci poate se rezuma la o rugaciune mica, numai de ele stiuta, pe care o soptesc cand, frante de oboseala, pun capul pe perna... In acest context, am realizat ca e cu totul nepotrivit ca noi sa le alergam cu Filocalia prin casa, sa le tinem predici inaltatoare si sa le reprosam ca iar e candela rece...
Nevointa noastra personala, a fiecaruia din cadrul familiei, il odihneste pe celalalt. Cand cearta cu sine e rezolvata prin Mila Domnului, atunci suntem multumiti si de partenerul de viata. Si aducem slava lui Dumnezeu, laudat fie in veci!

Nu mai zic nimic....
(mesajul tau m-a imblanzit)

[glykys]

În prealabil postat de anna21

Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.

Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.

2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.

3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..

4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).

Din experienta de viata conjugala a bunicilor mei, asa cum o stiu eu si cum mi-a fost povestita, subscriu cu mult aplomb toate cele scrise Anna21. Trebuie rabdare,tact, rugaciune, tacere, exemplu personal si, mai ales, NU TREBUIE AUTOVICTIMIZARE. Bunica nici macar nu il iubea, a fost fortata de parinti sa se marite, intrucat avea doi pretendenti si l-a ales pe bunic, chiar daca il placea mai mult pe celalalt, pentru ca a considerat ca bunicul este mai familist, isi poate intretine familia mai bine si nu e papa lapte, care sa se lase influentat de mamica, asa cum era celalalt. Chit ca fuma, mai mergea cu prietenii la beri, era cam ateu... A zis ca acesta poate tine casa mai bine si asa a si fost.

Cand incepea sa urle bunicul meu ca nu stiu ce nu ii convenea, bunica-mea tacea si se ruga si vorbea cu el cand era linistit si mereu obtinea ce voia, dar mereu. Stia cum si cand sa puna problema, nelamentandu-se aiurea ca o ridiculizeaza ala si ala. Cand vedea ca nu o scoate la capat cu el, incepea sa se roage. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei... Acum a ajuns la 83 de ani si anul trecut a tinut aproape tot Postul Pastilor, fara sa ii spuna nimeni sa o faca,ba dimpotriva. Strasnica femeie, macar ca si ea a inceput prin a fi fetita mamei, dar a avut mereu picioarele pe pamant.


Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

[AlinB]

În prealabil postat de Solveig

Ai grija, nu spune ce te sfatuiesti cu duhovnicul, de fapt nimic din ce discutati voi in taina Sf Spovedanii... iertare pt off topic

Poate nu e tocmai valabil in contextul asta.

Uite, cineva i-ar putea spune ca asta nu e se aplica in orice situatie.

De ex. nu esti maritata dar convietuiesti cu un tip care este ateu si la limita caracterului, nu te poti casatori cu el ca e varza dar nici nu il poti parasi ca si tu esti varza, induri si crezi ca faci ceea ce trebuie cand de fapt totul e gresit cap-coada.

Asta nu se poate termina bine ca nu are cum, aici anna21 are dreptate.

Pe de alta parte si ea este intr-o situatie particulara care a obligat-o la o anumita pasivitate (sentimentala?) vizavi de celalalt.

Este constienta de situatia lui dar si de neputinta ei asa ca a preferat sa reduca asteptarile la minimum si sa trateze problemele sprituale celuilalt mai mult cerebral decat afectiv-sentimental.
Stie ca nu poate deschide un razboi pentru ca il pierde din start, stie ca nu poate avea sperante ca ar durea (daca mai are ce).
Cine stie, poate mai are si alte abordari pasiv-active si poate in cazul ei particular, asta e cea mai buna atitudine insa cred ca tocmai experienta propie o face incapabila sa inteleaga ceea ce vrea sa comunice N.Priceputu.

Oamenii acopera o infinita paleta de personalitati, atitudini, temperamente, etc.

Anna21 are o anumita experienta, glykys alta, N. Priceputu alta - cine trece prin ceva asemanator sau a vazut ceva asemanator sau simte asemanator, poate sa inteleaga despre ce vorbeste.

Diferenta fundamentala este ca el probabil inca mai are legatura aceea sufleteasca de la inceput fata de sotia sa, in ciuda problemelor si conflictelor.
O mai are si lupta pentru ea, iar asta doare si te mai face uneori si sa gresesti mai mult decat este cazul.
Dar macar relatia este inca vie, afectiv vorbind.

Nu stiu ce prefera fiecare dar cred ca e mai buna deacat o abordare extrem-rationala cu orice sentiment reprimat la maxim.