Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserica Romano-Catolica
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 29.07.2010, 23:11:42
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit CELIBATUL preotilor catolici

Inarmati-va cu multa rabdare si timp!

Celibatul preoțesc: o problemă învăluită de ignoranță și prejudecăți. Pentru o înțelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoțesc, obligă și înainte de a fi promulgată în scris.

Discuții cu privire la celibatul preoților catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaș. Părerile despre originea celibatului preoțesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alții el este impus prin lege bisericească în Occident preoților de către Papa începând din secolul al IV-lea, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înțelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri:

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificație mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar și cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190, juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Grațian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creștinismului, arată că în acest Decret "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria și a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admiși la cele trei trepte ale preoției: diaconat, presbiterat și episcopat, bărbați căsătoriți dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimțământul soțiilor lor, să trăiască în abstinență sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăși Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaților căsătoriți era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit și Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriți o singură dată. Despre Sf. Petru știm sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul și te-am urmat". Și Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii, pentru împărăția lui Dumnezeu și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viața veșnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoțesc în prima sa fază, așa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunțarea la căsătorie, ci renunțarea de la uzul căsătoriei (raport sexual si iubire mai puternica fata de sotie, in detrimentul lui Dumnezeu si a celor sfinte)

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greșit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal și s-a transmis prin tradiție, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziție dată în scris și formulată în formă legitimă.

Se știe din istoria dreptului că la origine toate dispozițiile juridice au constat din tradiții orale transmise prin consuetudine (obicei) sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii și înainte de a fi legi, adică și înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, juriști neîntrecuți, sute de ani a funcționat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au fost redactate în scris după mai multe secole de existență.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziții și norme date oral și transmise prin tradiție care, mai ales din cauza persecuțiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiții orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creștină, a fost și celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos și Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanți și teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard și H. Leclercq, nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există și e obligatorie sute de ani ca tradiție orală, mai înainte de a fi pusă în scris și a deveni lege. Ca atare, au susținut că celibatul preoțesc își are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei și impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanți și a posibilităților lor de a-și propaga ideile, în special în dicționare de circulație universală, afirmația lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie și astăzi.

TRADITIA OCCIDENTALA
Începând din secolul al IV-lea, Conciliile și Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiția orală transmisă de Apostoli.

Legea nescrisă a celibatului preoțesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii și preoții din Spania, care ținea de sfera Occidentală a Imperiului Roman și care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanțiu chiar înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza situația Bisericii din Spania și a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea disciplinei bisericești. Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii și ceilalți slujitori ai altarului. Aceștia puteau să țină cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viața de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie străină.
În canonul 33 al aceluiași Conciliu, sub titlul "Despre episcopii și slujitorii (altarului) care trebuie să se abțină de la soțiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoți și diaconi, adică pentru toți clericii angajați în slujba altarului, că trebuie să se abțină de la soțiile lor și că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoțesc. Ea confirma și consfințea tradiția Bisericii dintru început și practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovație a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecție și nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la conciliile următoare și inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviții și preoții trebuie să păstreze castitatea" găsim scris: "Episcopul Epigoniu a zis: «întrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare și castitate, cele trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligația strictă a castității - adică episcopul, preotul și diaconul - trebuie să fie mai complet instruiți cu privire la observarea castității». Episcopul Genetlius a continuat: «După cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoții lui Dumnezeu și Leviții (diaconii), adică toți cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul». La acestea episcopii au răspuns în unanimitate: «Noi toți suntem de acord ca episcopii, preoții și diaconii, păstrând castitatea, să se abțină și ei de la soțiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altar»" (Corpus Christianorum Series Latina 149,13).

Ședința principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenți 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin, episcop de Hippona și Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoți romani, Filip și Azell.

După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confrați, adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soții din partea unor clerici care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat si la alte diferite concilii: anume, că subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții și episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abțină chiar de la propriile soții, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca și cum nu le-ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtați din slujba lor bisericească. Ceilalți clerici nu sunt obligați la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns: "Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just și ceea ce e sfânt și plăcut lui Dumnezeu" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Last edited by Sfanta Ichizitie; 29.07.2010 at 23:15:25.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 29.07.2010, 23:16:41
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul și diaconul, adică toți cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abțină de la soțiile lor." La care toți episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toți cei care slujesc la altar să păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că și în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era căsătorit înainte de hirotonire și că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o contestație, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

În păstrarea și transmiterea celibatului preoțesc, ca ținând de tradiția apostolică, episcopul Romei a avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicția Patriarhatului Romei. Pentru bisericile Occidentului, Papa, urmașul lui Petru era punct de referință și centru al unității nu numai în materie de credință dar și de disciplină bisericească.
Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoțesc a fost Siriciu. Într-o scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei preoți și diaconi care și după hirotonire aduc pe lume copii acționează împotriva unei legi la care nu se poate renunța și care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl fac ei la Vechiul Testament, când preoții și leviții puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În Noul Testament clericii majori săvârșesc sfintele slujbe în fiecare zi și, prin urmare, din ziua hirotonirii lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Același Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de episcopi întruniți la sinodul din 386 la Roma. Cât privește celibatul clericilor, Papa Siriciu amintește că nu e vorba de impunerea unor obligații noi, ci de chestiuni de credință și de disciplină care, din cauza lenei și inerției unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziții care vin de la Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conștient că și tradițiile transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinții conciliari reamintesc tradiția transmisă de la Apostoli: episcopii, preoții și diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soțiile lor întrucât ei trebuie să săvârșească zilnic slujba lor preoțească. În continuare cei 80 de episcopi resping justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie și după hirotonire invocând cuvintele Sfântului Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată. Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie și s-a recăsătorit, nu prezintă garanții că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoțesc a fost Inocențiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în care le face cunoscute deciziile unui sinod ținut la Roma referitor la "castitatea și curăția preoților". În introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulți episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească să schimbe tradițiile părinților și de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta cinstea primită de la oameni în locul meritelor în fața lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoți și diaconi care trebuie să ia parte la jertfele dumnezeiești, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului și oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt obligați nu numai de noi dar de dumnezeieștile Scripturi să trăiască în castitate: acestora și sfinții părinți le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice ale acestei porunci, se atrage atenția că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredințată celor neascultători (o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea înfrânării este aceeași pentru slujitorii altarului (diaconi) ca și pentru preoți și pentru episcopi. Când erau doar laici și lectori le era îngăduit să se căsătorească și să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soțiile lor de mai înainte să fie izgonite, dar să le aibă ca și cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în același timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligația celibatului și la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din treptele majore ale preoției.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziție. Ca și înaintașul său, a interzis conviețuirea slujitorilor altarului cu soțiile lor, afară de cazurile excepționale când nu era riscul ca obligația castității asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligația întreținerii soțiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancțiunea pentru cei care nu observau înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul 178, transmitea și Occidentului învățătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiția apostolică. În lucrarea sa principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiția apostolică este păstrată în Biserica Romei care a fost întemeiată de apostolii Petru și Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului (adica cele catolice) au păstrat tradiția apostolică a celibatului preoțesc.

Sfinții Părinți se numără printre martorii cei mai importanți ai credinței și ai tradiției în primele perioade ale istoriei Bisericii.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 29.07.2010, 23:18:04
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit

Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei mai importanți ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat și înalt funcționar imperial, era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce privește celibatul preoțesc, ca episcop, veghează ca tradiția Bisericii să fie respectată. Învățătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă au fost căsătoriți înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deși, recunoaște el, această obligație nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoștea personal atât tradiția occidentală cât și cea orientală - întrucât a trăit și în Occident și în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi încheiat o singură dată căsătoria și că trebuia să-și fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să aducă în continuare alți copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii și serviciului divin, nu pentru un timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie) (P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanțiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbește din nou despre obligația slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii Orientului, a Egiptului și a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptați numai clerici necăsătoriți și înfrânați sau, dacă au fost căsătoriți, au renunțat mai întâi la viața matrimonială (P.L 23,340-341).

În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înșiși apostolii erau "vel virgines, vel post nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) și că "Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum pudici" (prezbiterii, episcopii și diaconii sunt aleși sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după preoție trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord ținute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligația clerului major de a trăi în înfrânare totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa "Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că, chiar bărbații căsătoriți, dacă pe neașteptate și împotriva voinței au fost chemați să facă parte din clerul superior și hirotonit, sunt obligați să trăiască în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiți să trăiască departe de soțiile lor și astfel sunt expuși tentației de a comite adulter (P.L. 40, 486).

Conciliul din Tour (461) nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se amintește mereu interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soții lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte, Biserica, conștientă de pericolul permanent ce se naște din slăbiciunea omenească, este tot mai preocupată să aleagă candidații la preoție dintre cei necăsătoriți și să reducă numărul celor căsătoriți admiși la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărțile penitențiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenților la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soțiile lor după hirotonire drept adulteri și le aplicau penitența prevăzută pentru adulter: șapte ani de post cu pâine și apă.

Dupa criza din secolele X-XII, a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă și la pregătirea mai bună a candidaților la preoție. Accesul bărbaților căsătoriți la hirotonire s-a redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparținând treptelor superioare - diaconi, preoți, episcopi - ca și ale persoanelor consacrate prin voturile călugărești, devin nu numai ilicite dar și invalide. Această măsură i-a dus pe mulți la concluzia greșită că celibatul preoțesc a fost introdus de Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligație care existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înțelegerea greșită a tradiției orientale cu privire la celibatul preoțesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Grațian a compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul lui Grațian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Grațian a tratat în Decretul său și problema celibatului preoțesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el a acceptat ca istorică povestea intervenției episcopului egiptean Pafnuție la Conciliul din Niceea, poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea tradiției diferite a celibatului preoțesc în Orient și Occident: în Orient tradiția este că preoții și diaconii se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiția este că diaconii, preoții și episcopii nu se pot căsători. De unde provine această obligație pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Grațian? Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toți canoniștii sunt de acord că este vorba de o dispoziție dată de apostoli, transmisă inițial prin viu grai. Nu lipsesc canoniști care susțin că la origine stau dispoziții legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligației de a practica celibatul stă un vot sau un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea, Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiție pentru cel care vrea să dobândească oficiul preoțesc. Fiind vorba de o lege ce ține de tradiția apostolică, unii juriști susțin că nici Papa nu-l poate dispensa pe un cleric de obligația celibatului. Convingerea generală însă este, așa cum se va dovedi practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a celibatului preoțesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 29.07.2010, 23:19:45
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit

Viața celibatară e o viață de renunțare eroică și nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credință vie și nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credința dispare sau slăbește, dispare sau slăbește castitatea. Toate ereziile și schismele au avut ca primă consecință la cei care le-au îmbrățișat abolirea celibatului preoțesc. Așa a fost cazul și cu marile erezii și rupturi de la unitatea Bisericii Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniștii, Zvinglianii, Anglicanii au renunțat imediat la celibatul preoțesc. Reformații au motivat abandonarea celibatului printr-o nouă concepție a preoției, neadmițând decât preoția comună care derivă din botez: toți laicii sunt preoți. În plus, neadmițând decât Sfânta Scriptură, au motivat desființarea celibatului spunând că nu-l găsesc în Cărțile Sfinte, în timp ce catolicii își justificau învățătura și practica lor cu privire la celibat pe Tradiție.

La Conciliul Tridentin care s-a ținut ca reacție la Reforma protestantă, unii împărați, regi, principi și chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligația celibatului în intenția de a-i recupera pe preoții care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinții conciliari au căzut de acord în unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiția existentă de la începutul ei și reafirmată permanent de-a lungul veacurilor.
De asemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât și au poruncit ca preoții să nu se căsătorească. O tradiție apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici și păstrată permanent este de drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.
Ca atare, preoții apostați din Germania și Anglia ori renunțau la căsătoria încheiată invalid și erau admiși la slujba preoțească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei și în acest caz erau excluși de la slujba preoțească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înființarea de seminarii în toate diecezele. În seminarii de acum vor fi formați numai candidați necăsătoriți la preoție, renunțându-se definitiv la cei căsătoriți. De unde, înainte de Conciliul Tridentin, celibatar însemna și necăsătorit și căsătorit care renunța la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii; după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar și-a restrâns aria de semnificație fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare neclintită în păstrarea tradiției celibatului preoțesc, cu toate tentativele de abolire și cu toate momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluție franceză (sfârșitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat exact ca și la Reformă: preoții căsătoriți civil în timpul Revoluției trebuiau ori să renunțe la căsătoria încheiată invalid și puteau să-și reia slujba preoțească, ori să ceară validarea căsătoriei și să renunțe la slujba preoțească. Biserica nu a ținut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoțesc cum a fost aceea a grupului de preoți din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul Vatican I, sau a mișcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziția Bisericii Catolice în menținerea celibatului preoțesc și la Conciliul Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă și confirmă încă o dată această legislație cât privește pe aceia care sunt destinați preoției, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat preoției Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiția ca aceia care, prin sacramentul Preoției, participă la Preoția lui Cristos, ba chiar și Biserica întreagă să-l ceară cu smerenie și stăruință. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toți preoții care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrățișat cu voință liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre și din toată inima și perseverând în ea cu fidelitate, să prețuiască măreția acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).


TRADITIA ORIENTALA

Bisericii Catolice i se reproșează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiția inițială care ar fi fost mult mai liberală și mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Și i se pune în față practica Bisericii Orientale care permite căsătoria diaconilor și a preoților (exceptie facand episcopii). Biserica Orientală, prin definiție tradiționalistă, ar fi păstrat mai bine disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebui să se reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului, numărul preoților a scăzut și nu se mai face față nevoilor pastorale ale Bisericii.

(Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri).

Mărturiile Sfinților Părinți cu privire la celibatul preoțesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în orașul Salamina, numit mai târziu Constanța, în Cipru (315-403). Cu viața sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător și un vajnic apărător al ortodoxiei și al tradiției Bisericii. Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puțin luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viața de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbește în cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea: "Dumnezeul universului a făcut cunoscută carisma preoției noi prin intermediul acelor oameni care au renunțat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca feciorelnici. Aceasta este norma orânduită de către apostoli întru înțelepciune și sfințenie" (P.G. 41, 868, 1024). Aceleași afirmații le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinței): "Biserica îi admite la slujba episcopală și preoțească, precum și la cea diaconală numai pe cei care renunță, întru înfrânare, la propria soție sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispozițiile Bisericii. Se poate totuși constata, recunoaște Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoții, diaconii și subdiaconii continuă să aducă pe lume copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omenești care urmează întotdeauna ceea ce este mai ușor. În continuare explică încă o dată că preoții sunt aleși în primul rând dintre cei necăsătoriți și monahi. Dar dacă printre aceștia nu se găsesc candidați suficienți, sunt luați și dintre cei căsătoriți, dar numai cei care au renunțat să uzeze de căsătorie sau care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).
Reply With Quote
  #5  
Vechi 29.07.2010, 23:20:33
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit

Aceste afirmații vin din partea unei personalități care cunoștea multe limbi și care a călătorit mult în tot Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă atât cu privire la norma comună a celibatului preoțesc cât și a modului în care era practicat de fapt în Biserica Orientală în primele trei veacuri.

Un alt martor al celibatului preoțesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Acesta a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit șase ani în Orient, timp în care a cunoscut mulți oameni ai Bisericii și numeroase comunități monahale, venind astfel în contact direct cu doctrinele și disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se reîntoarce în Orient trecând prin Egipt și se stabilește în Palestina unde rămâne până la moarte. Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată viața legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât și din Occident.

În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanțiu din Gallia meridională care disprețuia celibatul preoțesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale, Egiptului și Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriți care trăiesc în înfrânare sau căsătoriți, dar cu condiția clară cu privire la poziția oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din Orient, referitor la celibatul preoțesc.

E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la comuniunea bisericească cu Bizanțul, îmbrățișând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au hotărât abolirea celibatului preoțesc. Este același fenomen care avea să se întâmple în timpurile moderne cu comunitățile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia și schisma au ca primă consecință abandonarea celibatului preoțesc.

Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoțesc la slujitorii altarelor a fost primul Conciliu Ecumenic ținut la Niceea în anul 325.

În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoților și diaconilor și în general tuturor clericilor să țină femei care s-au introdus în casele lor pe ușa din spate. Excepție fac: mama, sora, mătușa și altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu episcopii, preoții și diaconii nu figurează soțiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinții Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoții și episcopii nu puteausă mai facă uz de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica Orientală, dar numai pentru episcopi.

Pentru ca diaconii și preoții să fie sustrași de la această obligație, s-a creat o legendă. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat parte și un anahoret (pustnic, sihastru), episcop în același timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuție. Acesta s-ar fi ridicat în adunare și i-ar fi convins pe Părinții Conciliari să nu impună această obligație grea a celibatului diaconilor și preoților, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor crede de cuviință. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuție.
Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată faptul că cel mai mare istoriograf al Bisericii, episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deși filoarian, nu pomenește nimic despre acest episod de o importanță covârșitoare pentru întreaga Biserică și care nu ar fi putut fi trecut sub tăcere.

N.B.: Despre episodul cu Pafnuție se vorbește pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din Niceea, de catre doi scriitori bisericești bizantini: Socrate și Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu și care i-a povestit diferite episoade și fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte tânăr, în anul 325 când s-a ținut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.
În Occident, Papa Grigore al VII-lea și Bernold de Constanța au atras atenția destul de timpuriu cu privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui Socrate și Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia greacă, volumul 67, atrăgea atenția că povestirea referitoare la Pafnuție e suspectă, întrucât printre părinții veniți din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuție. E vorba de o poveste inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinții care au semnat Actele Conciliului din Niceea nu figurează numele de Pafnuție. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de Pafnuție. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălțat pe acesta la demnitatea de taumaturg și de Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticității acestei povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei oficiale, deși ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură decisivă în tradiția Bisericii Orientale în ceea ce privește celibatul preoțesc nu s-a făcut vreo referire la Pafnuție. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoțesc, nici marii juriști orientali din secolul al XII-lea: Aristen, Zonaras și Balsamon nu menționează episodul cu Pafnuție și nu fac uz de el.

Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenței Decretului lui Grațian în care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuție a fost inclusă în mod greșit și acritic, justificând tradiția celibatară orientală diferită de cea occidentală.


Conciliul II din Trullo (Constantinopol), tinut in anul 691, a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine (prin urmare, a Bisericii Ortodoxe), convocat și susținut în mod hotărât de împăratul Bizanțului, la care Papa nu a trimis delegați și pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări și presiuni făcute în acest sens de împărat. Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ținut, a refuzat să-l recunoască, deși el, Papa, era un oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.
Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoțesc în șapte canoane, în formă obligatorie și cu cuvenitele sancțiuni, după cum urmează:

Canonul 3 hotărăște ca toți cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în concubinaj ca și cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorțată, cu o prostituată, cu o sclavă sau cu o actriță să nu poată deveni nici episcopi, nici preoți, nici diaconi.

Canonul 6 stabilește că preoților și diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.

Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soțiile lor și, prin aceasta, să mai facă uz de căsătorie.

Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoțesc în Orient. Contrar întregii tradiții rămase în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoții, diaconii și subdiaconii în Biserica Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârșire și dreaptă rânduială, să conviețuiască cu soțiile lor și să facă uz de căsătorie cu excepția timpului în care slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât de către Părinții adunați la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoții, diaconii și subdiaconii trebuie să se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm și noi ceea ce a fost transmis de către apostoli și a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special pentru rugăciune și pentru post: așadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu toată umilința". Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii "in sacris", adică pe preoți, pe diaconi și subdiaconi de la unirea și împreunarea cu soțiile lor legitime, ca și cel care, sub pretextul evlaviei, își alungă soția și continuă să trăiască separat de ea, trebuie exclus din cler.

Canonul 26 stabilește ca preotul care, din ignoranță, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o asemenea căsătorie, iar până atunci să se abțină și de la raporturile conjugale și de la slujba preoțească.

Canonul 30 permite celor care, prin consimțământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască separați. Permisiunea e dată preoților care trăiesc în țările barbare (adică preoților care trăiesc în Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiților preoți din cauza micimii lor sufletești și a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 29.07.2010, 23:21:04
Sfanta Ichizitie Sfanta Ichizitie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 25.07.2010
Mesaje: 12
Implicit

Canonul 48 dispune ca soția episcopului care s-a despărțit prin liber consimțământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului și să fie întreținută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoștea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-și justifica practica sa diferită, face apel, ca și Occidentul, la tradiția apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiții apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoți și diaconi.

Părinții Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericești o justificare a practicii diferite față de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoției Noului Testament, deși Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puțin erau dispuși să apeleze la legislația imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în fața situației de nerespectare generală a obligației celibatului preoțesc. De falsitatea legendei lui Pafnuție erau conștienți, de aceea nici nu pomenesc de ea. Și atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinții Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înțeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinație și o mistificare a canoanelor 25 și 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții și episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abțină chiar de la propriile lor soții" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Știm însă că și cei care se îngrijesc de viața slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: «ca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții ("episcopii" care apareau in textul de la Cartagina, aici sunt lasati deoparte) potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abțină de la soțiile lor... cât timp slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine ...ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul»". După care urmează sancțiunile: "Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ș.a.m.d. În felul acesta, aceeași tradiție apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligației de a se căsători (cu excepția episcopilor) pentru clerul din Orient. Menționând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoțesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinții conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ și disciplinar, ar mai fi fost de înțeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiții noi și definitive în istoria celibatului preoțesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinții conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puțini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniștii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puțin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".
Cu toate acestea, se poate constata o ignoranță generală cu privire la formarea celor două tradiții diferite referitoare la celibatul preoțesc - Traditia Occidentala (Catolicismul) si Traditia Orientala (Ortodoxia).
Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârșită și perpetuă pentru împărăția cerurilor... nu este pretinsă de însăși natura preoției", nici nu intenționează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoților Bisericilor Orientale unite, deși aceștia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viața de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunță și la acel celibat preoțesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul față de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, așa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoțesc întemeiată pe tradiția apostolică.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 30.07.2010, 12:36:42
georgeval's Avatar
georgeval georgeval is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.09.2007
Locație: Valenii de Munte
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.065
Implicit

Eu cred ca autoritatea unui sinod ecumenic este mult mai mare de cat a unor sinoade locale, pentru ca in sinoadele ecumenice au fost preluate anumite canoane a unor sinoade locale, dar s-a si renuntat la anumite canoane. In prezentarile de mai sus nu regasesc hotarari ale sinoadelor ecumenice.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 30.07.2010, 15:43:35
andreicozia andreicozia is offline
Banned
 
Data înregistrării: 23.02.2009
Locație: Hristos, Budha, Mohamed, Krisna, iubire, pace
Religia: Ortodox
Mesaje: 4.810
Implicit

Asa cum bine a mentionat IonelS pe alt topic, de multe ori familia le schimba preotilor ortodocsi PRIORITATILE si deseori devin ahtiati sa acumuleze avut, zestre, masini si case pentru a-si aranja progeniturile astfel uitind de vocatia pentru care sunt in acele pozitii. Este o realitate adusa de lipsa celibatului.

In acelasi timp nu stiu care ar fi calea de mijloc aici deoarece ea nu prea exista, sau esti familist sau nu iar celibatul vine cu alte probleme grave dupa cum stim....

Continuind ideea in occident pina nu demult invatatoarele de scoala erau alese pe criterii tot de celibat pentru a se dedica TOTAL educatiei copiiilor si a nu se consuma pe probleme personale, de aceea de regula in invatamint erau alese maicute( pina prin anii '50-'60)

Last edited by andreicozia; 30.07.2010 at 15:45:38.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 29.01.2011, 00:47:53
Mihnea Dragomir's Avatar
Mihnea Dragomir Mihnea Dragomir is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 15.02.2010
Locație: Ținuturile Loirei, Franța
Religia: Catolic
Mesaje: 7.757
Implicit

Cardinalul Mauro Piacenza, care răspunde în Curia centrală de presbiterii din întreaga lume, a întărit, printr-o recentă alocuțiune, vechile canoane ale celibatului sacerdotal din Biserica de rit apusean. Întreaga alocuțiune a Eminenței Sale poate fi citită aici: http://www.zenit.org/article-31587?l=english
__________________
Doamne, Tu pe toate le știi ! Tu știi că Te iubesc !

www.catehism.com
http://regnabit.wordpress.com
Reply With Quote
  #10  
Vechi 29.01.2011, 01:23:15
Hartford's Avatar
Hartford Hartford is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 27.11.2005
Locație: USA
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.817
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Sfanta Ichizitie Vezi mesajul
Canonul 48 dispune ca soția episcopului care s-a despărțit prin liber consimțământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului și să fie întreținută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoștea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-și justifica practica sa diferită, face apel, ca și Occidentul, la tradiția apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiții apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoți și diaconi.

Părinții Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericești o justificare a practicii diferite față de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoției Noului Testament, deși Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puțin erau dispuși să apeleze la legislația imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în fața situației de nerespectare generală a obligației celibatului preoțesc. De falsitatea legendei lui Pafnuție erau conștienți, de aceea nici nu pomenesc de ea. Și atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinții Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înțeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinație și o mistificare a canoanelor 25 și 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții și episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abțină chiar de la propriile lor soții" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Știm însă că și cei care se îngrijesc de viața slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: «ca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții ("episcopii" care apareau in textul de la Cartagina, aici sunt lasati deoparte) potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abțină de la soțiile lor... cât timp slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine ...ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul»". După care urmează sancțiunile: "Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ș.a.m.d. În felul acesta, aceeași tradiție apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligației de a se căsători (cu excepția episcopilor) pentru clerul din Orient. Menționând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoțesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinții conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ și disciplinar, ar mai fi fost de înțeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiții noi și definitive în istoria celibatului preoțesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinții conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puțini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniștii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puțin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".
Cu toate acestea, se poate constata o ignoranță generală cu privire la formarea celor două tradiții diferite referitoare la celibatul preoțesc - Traditia Occidentala (Catolicismul) si Traditia Orientala (Ortodoxia).
Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârșită și perpetuă pentru împărăția cerurilor... nu este pretinsă de însăși natura preoției", nici nu intenționează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoților Bisericilor Orientale unite, deși aceștia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viața de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunță și la acel celibat preoțesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul față de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, așa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoțesc întemeiată pe tradiția apostolică.
Da cine are timp sa citeasca atita lectura aici pe calculator? eu nu
__________________
Rugaciunea care-i plansa
In a lacrimei parau,
Te sfinteste si te-nalta
Ca sa-l vezi pe Dumnezeu!
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Celibatul a treia cale spre mantuire? teodoraianys Calugarul 31 23.02.2012 07:33:52
Cor, strana, cantarile preotilor sophia Muzica Bisericeasca 17 13.08.2009 21:37:05
Sindicat al preotilor din BOR? PadreCory Biserica Ortodoxa Romana 19 24.06.2008 22:27:29
Salarului preotilor saraci Indraznetul Generalitati 13 04.02.2008 20:55:48