De ce avem nevoie grabnică acum?

[venypad]

Cuvânt duhovnicesc
în prima Miercuri a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii

Felul rugăciunii bineplăcute Lui Dumnezeu şi
roadele acesteia

de Părintele Protosinghel Veniamin Ilie

Mă gândesc la cuvântul pe care l-a rostit Domnul Iisus Hristos către Sfinţii Apostoli: „toate câte cereţi când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua, şi le veţi avea” (Marcu XI, 24). Aceasta o înţelegem, dar sunt altele pe care mintea noastră nu le poate pricepe până ce nu ne vom învăţa de la Sfânta Tradiţie tâlcuirea lor. Mântuitorul ne învaţă cum să ne rugăm cu adevărat, căci de multe ori nu ştim cum să ne rugăm cu folos, ce să cerem, de ce să cerem şi dacă cerem ceea ce este folositor nouă.
Mântuitorul ne cere un singur lucru: să păzim Poruncile. Deci, dacă El ne cere un singur lucru, iar din împietrirea inimii noastre nu păzim nimic; cum, dar, El va împlini rugăciunile noastre cele multe? De aceea se roagă zadarnic unii; căci de nu păzesc legea Domnului, din fire, ascultând de Sfânta Evanghelie, rugăciunea lor nu este auzită de Domnul, pentru că nici ei nu aud glasul Lui Dumnezeu şi nu pun început bun de pocăinţă.
Dumnezeu niciodată nu a cerut omului ceea ce nu a putut el duce. Însă, niciodată omul nu a căutat să fie în relaţie bună cu Dumnezeu. Zic aceasta, generalizând conştient, pentru că majoritatea, mai bine zis toţi oamenii, caută cumva la poftele trupurilor lor, la cererile patimilor, la voinţa celor vremelnice. Dar, dacă toţi greşesc în acest sens, nu înseamnă cu toţi rămân în greşeală. Precum nici toţi cei ce primesc Botezul, nu îl ţin cu vrednicie până la sfârşit, ci se leapădă prin păcat sau erezie. Însă, nici tot sufletul cel ce a căzut, nu înseamnă că a căzut până la sfârşit, pentru totdeauna, ci mai are o şansă, pentru că Dumnezeu îl cheamă şi-l primeşte ca pe fiul cel rătăcit şi risipitor (Luca; XV, 11-32) . Dar, dacă ne aducem aminte, nici fiul risipitor nu a venit pur şi simplu la tatăl său, să-l reprimească, ci s-a rugat lui, zicând cu lacrimi în ochi: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca. XI, 21). Adică s-a rugat cu umilinţă. El nu mai avea curajul să-i ceară tatălui său nimic, nu mai dorea nicio avere, nici-un dar, ci dorea numai să-l primească şi să-l lase să se bucure numai de cinstea că este fiul lui. Oare, aşa facem şi noi, fraţii mei? În loc să conştientizăm că ne-am aclimatizat cu păcatele, ne-am făcut comozi în patimi şi tindem spre o cumplită lenevire, în loc să luptăm cu păcatul, noi mergem cu neruşinare la Icoana Domnului, şi-i cerem să ne dea, poate chiar şi lumea întreagă, poate chiar şi viaţa veşnică, dar nu dincolo, ci aici! Ei bine, nu ne dăm seama că noi ne-am depărtat de Dumnezeu, ca nişte fii care fac numai probleme părinţilor lor, şi încă mai îndrăznim să cerem, încă înzecit mai mult decât merităm. Poate, nu merităm nimic; însă, noi cerem. Destul ne este şi că ne mai lasă să trăim, şi nu ne mistuie ca oarecând pe nefireştii sodomiteni, care fără ruşine sălăşluiau în păcate cumplite, fără să se gândească la Legea Lui Dumnezeu, fără să se gândească că sunt pasibili de condamnarea la cumplitele chinuri ale iadului. Aşa sunt şi în zilele noastre oameni. Dar, nu ne întrebăm: de ce sunt încă şi de ce Dumnezeu îi lasă să sporească? Ei bine, nu Dumnezeu îşi are vina aici, ci noi, care nu ne dăm deloc silinţa să propovăduim Credinţa şi Evanghelia, fiind ca o lumină înaintea oamenilor, ca ei văzând câtă bunătate se sălăşluieşte în dreptslăvitorii creştini, să renunţe la păcat şi necredinţă, şi să vină la Ortodoxie. Dar, noi ce facem? Arătăm lumii că suntem păcătoşi, că suntem călcători ai Sfintei Evanghelii, că nu păzim nimic din ceea ce ne zice Domnul Dumnezeul nostru. Deci, cine va veni şi se va Boteza, atâta vreme cât ceea ce le zicem lor, noi nu păzim?! Întâi trebuie să ne facem noi împlinitori ai Legii şi păzitori ai Poruncilor, şi apoi toate cuvintele noastre vor fi umbrite de puterea Duhului Sfânt, şi roade asemenea apostolilor vom face. Să luăm aminte că păcatul ce se sălăşluieşte multă vreme în noi, ne robeşte; iar Duhul Sfânt nu se sălăşluieşte în acelaşi loc cu păcatul, ci numai în locul cel frumos şi împodobit cu podoabele virtuţilor. Zic aceasta pentru că nici filosofia, nici arta, nici stiinta nu-l face pe om puternic în cuvânt, dacă el nu are credinţă puternică, trăire curată şi nu păzeşte poruncile Lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie şi legea dată din fire. Iată, Arie era unul dintre cei mai învăţaţi teologi ai lumii, şi multe grăia el. Însă, dacă acesta nu a avut temelie duhovnicească, tot ce a grăit s-a făcut armă ucigătoare, şi pentru ereziea pe care o propovăduia el, moarte şi-a agonisit. Aşa se întâmplă cu toţi care doar citesc literelie, chiar şi tâlcuirile Evangheliei, dar nimic nu se ostenesc să păzească. Evident că nu au putere în cuvântul lor. Dar, noi să ne învăţăm acum, că trebuie să şi grăim, dar să şi trăim ce propovăduim. Pentru că, de vom sălăşlui în Credinţă şi în hotarele bineplăcute Lui Dumnezeu, se va împlini asupra noastră cuvântul Domnului: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel care va zice acestui munte, ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce va zice se va face, orice v-a zice el se va face” (Marcu. XI, 22 -23). Căci, credinţa şi rugăciunea îl înalţă pe om către Dumnezeu; iar pentru această apropiere, Domnul îl aude şi-i împlineşte cererea. Însă, zice Domnul: „Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri”(Matei. 7, 21). Deci, dacă nu păzim ceea ce Dumnezeu ne cere, nici El nu va împlini ceea ce cerem noi. Mântuitorul ne cere aceasta: “Deci voi asa sa va rugati: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei. VI, 9-13). Păzim noi această rugăciune? Mulţi vor răspune la această întrebare “păzim”. Dar, dacă vom întreba: plinim ce zicem? Atunci toţi ne vom aduce aminte că în această rugăciune, am rostit cuvintele “şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Atunci ne ruşinăm şi vedem cu adevărat că nici cea mai simplă rugăciune, nu putem să o păzim, nici această foarte cunoscută rugăciune nu ştim să o ascultăm, ci doar cu buzele să o rostim, şi doar atât. Ei bine, dacă dorim cu adevărat să păzim această rugăciune, dorim să păzim şi această învăţătură pe care ne-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Căci, dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greşelile voastre” (Marcu. XI, 25-26). Iată ce ne îndeamnă Domnul! Iată câtă bunătate! Aici învăţăm ce înseamnă reciprocitatea, şi ceea ce este mai mult decât această calitate. Aici învăţăm că avem datoria să iertăm cu mult mai mult decât nouă ni se iartă. Această iertare pe care noi o vom acorda celor ce ne greşesc, ne va ajuta în acea clipă când, în faţa scaunului de judecată, vom da răspuns pentru toate faptele pe care le-am făcut. Iar, dacă printre multele noastre fapte rele şi urâcioase înaintea Lui Dumnezeu, se va afla multă iertare şi multă dragoste, şi Dreptul Judecător, Mântuitorul Iisus Hristos, ne va ierta greşelile noastre. Vom avea noi tăria să facem acest lucru? Vom avea tăria să iertăm pe cei ce ne-au greşit sau ne-au păgubit cu ceva? Vom avea noi puterea să trecem peste relele cele grele şi rănile cele vătămătoare ce ni le-au lăsat potrivnicii noştri? Ei bine, eu zic: vom avea! Pentru că Dumnezeu asta ne cere, iar dacă vede la noi voinţă de îndreptare şi de păzire a Legii Dragostei, pentru că El ne cere acest lucru, ne va ajuta şi mai uşor vom răzbi drumul, isprăvind la poarta Împărăţiei Lui Dumnezeu.
(continuarea va fi publicată mâine)