Milostenii facute de saraci

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de ioan cezar

Eu cred tot mai mult (am confirmari personale, iar asta face pe de alta parte sa fiu extrem de subiectiv) ca milostenia fara durere e apa de ploaie. Buna pentru primitor, nula pentru donator, ba chiar prilej de ingamfare si altele...
Ce inteleg prin milostenie cu durere: sa te coste! Sa simti ca ai pierdut, ca om trupesc, ca sangerezi. La fel e si dragostea veritabila: costa, e jertfelnica, iti cere sa te lepezi de ale tale... si cine o face cu usurinta, cand chiar conteaza, cand darul are radacini adinci in nevoile si convingerie tale, suprimindu/le fie si pentru scurta vreme sau, poate, pentru totdeauna?

O milostenie in care sa te simti mai sarac (pe orice plan al fiintei), sa devii vulnerabil, sa apara o teama anume, sa ai o retinere... si sa invingi toate acestea prin credinta! Si astfel sa apara bucuria, care, nascindu-se din lupta intre fricile egoiste onest constientizate si datoria dragostei de Dumnezeu si aproapele, aceasta bucurie insoteste darul ca o aureola pe chip. Nevazuta, poate, de unii, insa simtita de cel miluit, daca are cunoasterea miluintei adevarate. Iar eu cred ca primita (miluinta si bucuria aceasta a victoriei duhovnicesti) si de Dumnezeu.

Un scurt exemplu:
Intr-un atentat terorist, un medic luat ostatic este supus la chinuri infricosatoare si isi da seama ca va muri. Le spune agresorilor ca doreste sa ii fie pastrat trupul si incredintat rudelor, apoi lesina. In timp ce medicul zacea lesinat, unul dintre teroristi sufera un atac de cord, omul fiind cardiac si neputind suporta tensiunea situatiei. Intre timp medicul se trezeste si si da seama ce se intampla. Dupa o lupta interioara scurta dar intensa, se hotaraaste si spune: "eu voi muri, oricum, dar el s-ar putea sa traiasca, totusi... faceti asta si asta..." Si da indicatiile salvatoare pentru teroristul aflat in chinurile mortii.
In final scapa amandoi cu viata. Povestea a fost publicata din inchisoare de terorist, care s-a predat singur, la cateva zile dupa atentat, spunind ca ii datoreaza noua viata medicului care l-a salvat. Care l-a renascut sufleteste.
Aceasta este o miluinta adevarat! Desi il costa viata (salvarea teroristului pecetluia soarta tuturor ostaticilor), medicul a ales sa il ajute pe tortionarul sau. Apoi nu a mai murit nimeni. (Ca) prin minune...

Dupa parerea mea, prima parte a mesajului o contrazice pe a doua. Ce inseamna sa daruiesti cu durere si cu inima stransa? Oare mai putem vorbi de dragoste, sau doar de o supunere docila fata de legea lui Dumnezeu. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Oare cand ne oferim noua placeri, o facem cu zgarcenie? De cele mai multe ori spunem: "Las' ca vad eu cum ma descurc!"
A darui e un mare test in viata noastra. V-ati intrebat de ce ne tot incearca Dumnezeu cu acest gen de..."zeciuiala"? Ce ne apartine cu adevarat pe lumea asta, ca sa ne para rau ca impartim cu ceilalti? La fiecare Sfanta Liturghie ascultam coplesiti de emotie: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate!" Cui aducem? Bisericii? Daca aducem doar Bisericii, n-am inteles nimic din toata jertfa Mantuitorului.
De obicei in mine se duce o lupta legata de neincredere fata de cei care vin sa ceara. De cele mai multe ori, judec si ma gandesc ca cel care cere, este ipocrit si fatarnic, speculeaza slabiciunea oamenilor si nu merita milostenie, in primul rand fiindca prin mine se produce incurajarea lenii si inselarii, iar pe de alta parte, daca acel cineva este bun de munca si il rogi sa vina sa-ti munceasca pe bani, se eschiveaza sau in cel mai rau caz, insasi acea zi "de munca" iti pune nervii la incercare...
Milostenia este de toate felurile si se face atunci cand ni se ofera ocazia. Si slava Domnului, astazi avem astfel de ocazii la tot pasul: un batran singur si bolnav caruia sa-i ducem un blid de mancare, sau sa-i facem curat prin casa, sau chiar sa ne oferim o jumatate de ora sa-l ascultam... O vaduva care are nevoie de o reparatie la baie sau la bucatarie, sau la un dulap care sta sa se darame... Un om oarecare care sta la ocazie in drumul nostru... Chiar sa ii zambesti si sa-i faci cu ochiul unui copil care plange, am vazut ca are efect extraordinar... Dumnezeu nu ne cere sa dam din ce nu avem, ci din ceea ce ne-a dat din belsug: DRAGOSTE.

Or fi forme si forme... Stiu si eu, Moshule... Forme sau grade sau modalitati sau varste...
Eu ma oprisem la una, care mi se pare cea mai aproape de preocuparile mele momentane. Nu-i musai sa astept un acord general, nici sa se creada ca detin vreun secret al milosteniei. Marturiseam si eu ce ma preocupa. Ma indoiesc de dragostea mea...
E o intreaga problematica aici, poate inca n-ai sesizat-o, poate ai depasit-o deja... Pe mine, insa, ma framanta.
Nu fac apologia zgarceniei si a crisparii! Nici a micimii de suflet. Doar ca nu-mi place sa iau totul de la sine-nteles, fara sa experimentez in folosul cunoasterii de sine tot felul de nuante (unele care ma multumesc oarecum, altele care ma dezvrajesc dureros de alura artificiala, de impostura mea).
Uneori refuz sa fac milostenie. Pentru ca ma costa pe mine prea tare, in acel moment cand caut sa decid. Tin prea mult, imi dau seama, la unele lucruri (nu neaparat materiale, pot fi si stari de spirit). Si nu-i deloc usor sa ma lepad ca de la sine, intrucat in spatele rezistentei stau insusiri adinci, ganduri ascunse (toate acestea fiind continuturi ale neincrederii in Dumnezeu, forme ale imaturitatii, ale indoielii, ale rupturii dintre mine si Dumnezeu - pe care am descoperit c-o intretin in mine insumi, pacatuind), pe care nu mi le cunosc si pe care inca ma prefac ca nu stiu cu ce sa le inlocuiesc. Inaintez asadar, in astfel de situatii, in descoperirea de sine. Cugetul mai prinde nitica umilinta, astfel...Iata meritul principal!
Alteori fac gestul spontan.
Ma mir si eu cat sunt de diferite situatiile mele sufletesti... (Caldiceii si nevroticii sunt mereu complicati, sunt fara simplitate...)

Pe de alta parte, binevenita nuantarea ta si pertinenta, multumesc!

[Mosh-Neagu]

Cezare, cred ca stiu bine latura aceasta a fiecaruia dintre noi si as minti daca as spune ca pe mine nu ma caracterizeaza, macar uneori. Asa cum spui si tu, sunt momente si momente: uneori ne surprindem pe noi insine cu generozitatea noastra, iar alte ori ii trantim usa in nas cersetoarei care ne-a deranjat din nu stiu ce treburi (poate chiar din... rugaciune...), sau facem mult caz pentru mai nimic, dar pentru care spitirul nostru posesiv se revolta pana la... paranoia... (in general la chestiuni de familie, pentru ca "in afara" pozam in general persoane blande si cu mult bun-simt...) Dar repet, de cele mai multe ori zgarcenia are o motivatie anume; e adevarat ca exista si acea teama absurda pentru un crestin: "Daca dau, EU cu ce raman?" De fapt tocmai aici e marele paradox: cel ce da fara sa se intrebe cu ce mai ramane, intotdeauna va avea cu prisosinta. Dumnezeu nu se dezminte, iar acest lucru este verificat si confirmat TOATA VIATA, doar ca indaradnicia noastra in a ne increde in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in aparenta lucrurilor, ne determina sa fim intotdeauna sub impulsul indoielii. Cred totusi ca zgarcenia celor mai multi dintre noi, are la baza o imagine subiectiva, o parere anume, o judecata mai mult sau mai putin justa, sau chiar o "razbunare" fata de cineva care desi nu ne-a facut noua nimic, l-am vazut odata intr-o anumita postura, iar acum "taxam" momentul... E greu sa fim adevarati crestini. Probabil ca ar trebui sa fim orbi si surzi, pentru ca judecata noastra sa nu caute "scuze" si "motive" in a ne eschiva...
Cand exista har, gestul milosteniei sincere nu poate sa treaca neobservat. In scurt timp, Dumnezeu iti arata cat de mult te iubeste, iar tu nu poti sa nu spui: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Tu, Cezare, atat timp cat constientizesi greseala si pacatul, inseamna ca esti pe drumul cel bun, din moment ce iti pare rau ca nu poti fi altfel. Cu timpul, nici n-o sa-ti dai seama cand te vei pomeni deja "schimbat". Atata doar: cand te hotarasti sa dai, nu lacrima in suflet. Dumnezeu vede ca iti pare rau si iti tot trimite incercari pana inveti sa fii bun, neconditionat. Abia atunci vei decoperi "Lumina Intelepciunii", sau macar un licar firav...

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Cezare, cred ca stiu bine latura aceasta a fiecaruia dintre noi si as minti daca as spune ca pe mine nu ma caracterizeaza, macar uneori. Asa cum spui si tu, sunt momente si momente: uneori ne surprindem pe noi insine cu generozitatea noastra, iar alte ori ii trantim usa in nas cersetoarei care ne-a deranjat din nu stiu ce treburi (poate chiar din... rugaciune...), sau facem mult caz pentru mai nimic, dar pentru care spitirul nostru posesiv se revolta pana la... paranoia... (in general la chestiuni de familie, pentru ca "in afara" pozam in general persoane blande si cu mult bun-simt...) Dar repet, de cele mai multe ori zgarcenia are o motivatie anume; e adevarat ca exista si acea teama absurda pentru un crestin: "Daca dau, EU cu ce raman?" De fapt tocmai aici e marele paradox: cel ce da fara sa se intrebe cu ce mai ramane, intotdeauna va avea cu prisosinta. Dumnezeu nu se dezminte, iar acest lucru este verificat si confirmat TOATA VIATA, doar ca indaradnicia noastra in a ne increde in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in aparenta lucrurilor, ne determina sa fim intotdeauna sub impulsul indoielii. Cred totusi ca zgarcenia celor mai multi dintre noi, are la baza o imagine subiectiva, o parere anume, o judecata mai mult sau mai putin justa, sau chiar o "razbunare" fata de cineva care desi nu ne-a facut noua nimic, l-am vazut odata intr-o anumita postura, iar acum "taxam" momentul... E greu sa fim adevarati crestini. Probabil ca ar trebui sa fim orbi si surzi, pentru ca judecata noastra sa nu caute "scuze" si "motive" in a ne eschiva...
Cand exista har, gestul milosteniei sincere nu poate sa treaca neobservat. In scurt timp, Dumnezeu iti arata cat de mult te iubeste, iar tu nu poti sa nu spui: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Tu, Cezare, atat timp cat constientizesi greseala si pacatul, inseamna ca esti pe drumul cel bun, din moment ce iti pare rau ca nu poti fi altfel. Cu timpul, nici n-o sa-ti dai seama cand te vei pomeni deja "schimbat". Atata doar: cand te hotarasti sa dai, nu lacrima in suflet. Dumnezeu vede ca iti pare rau si iti tot trimite incercari pana inveti sa fii bun, neconditionat. Abia atunci vei decoperi "Lumina Intelepciunii", sau macar un licar firav...

Multumesc, Moshule, pentru cuvant!

[laraG]

"A face milostenie inseamna a semana", spune Sfantul Teofan Zavoratul.
Fratii mei intru Hristos Domnul, Mosh-Neagu si Cezar, ma regasesc intru-totul, in descrierea starii sufletesti in care va aflati atunci cand faceti milostenie si cred ca nu sunt singura.Inima ne indeamna sa daruim, sa ajutam pe cel in nevoi, dar imediat ne apucam a cumpeni masura si metoda de a face binele. "Pentru a indrepta inima noastra la cele cuvenite si a ne da puterea de a face fata navalirii gandurilor rele atunci cand avem de dat milostenie, Apostolul ne porunceste sa privim milostenia ca pe o semanatura:cel ce seamana cu zgarcenie, spune Sfantul Teofan Zavoratul, cu zgarcenie va si secera; iar cel ce seamana intru blagoslovenii, intru blagoslovenii va si secera(2 Cor.9, 6)."

Usor de zis, greu de infaptuit !Trebuie sa luptam continuu cu noi insine pentru a depasi starile de neputinta sufleteasca.Doamne ajuta!

În prealabil postat de glykys

Draga Alex, sunt pe fuga, asa ca nu iti scriu decat ce vad eu, aproape duminical, in biserica mea. Am mai scris si pe alt fir. Un handicapat (nu o spun peiorativ, e un om care a suferit probabil un accident cerebral si care a ramas cu grave sechele locomotorii, semipareza, in fine...), deci un om stramb si mut, care nu mai poate articula cuvintele, vine la slujba. Cum intra in biserica, roaga pe cineva prin semne sa ii scrie un pomelnic. Pe el il cheama Florin, o stiu toti. Pentru morti se sforteaza sa articuleze numele mamei sale, Maria. Cu hartia scrisa de cine se nimereste in mana, face un mic tur al bisericii, necerand nimic. Primeste 2-3-4 lei. Cu putina milostenie primita se duce la pangar si isi cumpara, prin semne, doua lumanari si o prescura. Si se duce la altar si da pomelnicul, cu banii pe care ii primeste de la oameni. Si daca prinde si cutia milei, neaparat tine sa puna acolo un leu, din ce a primit de la altii. Si e atata bucurie pe fata lui!

Si omul acela, handicapat, face milostenie si da liturghie pentru el si pentru mama sa. Din ce? Din banii primiti ca milostenie de la altii.

o vorba romaneasca spune:dar din dar se face raiul.

[tabitha]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Chiar sa ii zambesti si sa-i faci cu ochiul unui copil care plange, am vazut ca are efect extraordinar... Dumnezeu nu ne cere sa dam din ce nu avem, ci din ceea ce ne-a dat din belsug: DRAGOSTE.

Da, frumos spus, si reconfortant.