Originile postului ortodox. Postul primilor creștini

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu știu, Florin, dacă în căutările tale ai dat și peste acest articol cu privire la felul în care a evoluat postului creștin de-a lungul timpului.

Dincolo de detaliile postirii îmi par esențiale precizările din final, anume cele în care se arată că postul era (și este) în primul rând un timp liturgic, o pregătire și o intrare în timpul Împărăției, al Bisericii (aici și acum), o participare a ființei umane în integralitatea ei – după cum înțeleg.

Oau, așa da articol, mulțumesc! Gabriel Radasanu este conducătorul corului de psalți?

Redau conținutul eseului, că linkul m-a trimis prima oară spre adresa de ”acasă” blogului:

”[COLOR=#000000]Pătrunderea în atmosfera Postului Mare este precedată de titlul solemn şi emoţionant al iertării reciproce a păcatelor (la slujba Pavecerniţei) din Duminica lăsatului sec de brânză, numită şi „Duminica iertării”.[/COLOR] [COLOR=#000000]Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, după mărturiile Sf. Sofronie al Ierusalimului.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Monahii, spune el, se curăţau mai dinainte pentru dumnezeiasca patimă şi pentru închinarea Învierii lui Hristos. În mănăstire se păstra din vechime o rânduială anume în Duminica ce s-a obişnuit să se numească întâia din săptămânile Postului Mare:se săvârşea Sf. Liturghie ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Se strângeau în biserică şi făcându-se rugăciune îndelungată şi metanii, urma ritualul „iertării” cu metanie şi sărutare între ei şi la stareţ care-i binecuvânta pentru ajutor şi stăruire în nevoinţele ce le stăteau înainte.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Urma „pelerinajul” în pustie, fiecare luându-şi de ale mâncării după trebuinţa trupului: pâine, smochine, finice, legume uscate muiate în apă iar cei mai îmbunătăţiţi se hrăneau cu ierburile ce creşteau în pustie. Această rânduială era păzită cu sfinţenie de fiecare dintre ei fără a şti unul cum se înfrânează şi petrece celălalt.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Petrecând toate zilele postului, se întorceau la mănăstire în duminica dinaintea sărbătorii Învierii Domnului, duminică pe care Biserica a primit-o să se prăznuiască cu stâlpări. Atunci se întorcea fiecare având rod al ostenelilor sale conştiinţa sa, care cunoştea cum a lucrat şi seminţele căror osteneli a adunat. Aceasta era rânduiala mănăstirii şi ea se împlinea în chip desăvârşit.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian şi ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai în Vinerea Patimilor, o zi, alţii două, vineri şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor, alţii trei, o săptămână iar alţii mai multe zile. Această variaţie a ţinerii postului începuse cu mult mai devreme. Un secol mai târziu mărturiile arată că acest post pre-pascal, cel puţin în unele regiuni, s-a extins la întreaga săptămână a patimilor. Astfel în Didahiile Apostolice citim: „astfel, trebuie să postiţi în zilele Paştelui din ziua a doua a săptămânii (luni) şi trebuie să vă hrăniţi cu pâine, sare şi apă numai după ceasul al nouălea până în ziua a cincea (joi)…Iar Vineri sau Sâmbătă postiţi deplin şi nu gustaţi nimic. La mijlocul celui de-al doilea secol biserica cunoştea un post foarte scurt înainte de prăznuirea anuală a Paştelui, dar şi aşa postul se ţinea (diferit) deosebit în locuri diferite[/COLOR]
[COLOR=#000000]În această perioadă, existenţa postului Patruzecimii este confirmată şi de canonul 5 al Sinodului de la Niceea. Începând de la sfârşitul secolului III înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite, Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau prepascal – până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (pascal) care ţinea o săptămână, cea a patimilor, fiind foarte aspru. După cum observăm, săptămâna Patimilor nu era socotită în cadrul Paştelui Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a „Paştilor” în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau suferinţei Domnului.[/COLOR]
[COLOR=#000000]În Ierusalim, Postul Paştelui consta din opt săptămâni fiecare incluzând cinci zile de post, ceea ce dă exact 40 de zile de post deplin. Cu alte cuvinte, aici termenul de „patruzeci de zile” a fost înţeles ca 40 de zile de postire. Aceeaşi practică este atestată de Sf. Epifanie al Ciprului şi de Ioan Hrisostom în 387, pentru Antiohia. Totuşi în Constantinopol, ca şi-n Egipt şi Apus, 40 de zile însemnau întâi de toate o perioadă de pregătire de-a lungul căreia unii posteau de fapt 5 zile pe săptămână, fapt care, ca şi perioadă liturgică, includeau cele 2 zile euharistice săptămânale. Sf. Atanasie al Alexandriei vorbeşte despre timpul Postului Paştelui şi Postul Săptămânii Sf. Patimi. Deci, în Constantinopol, cele 40 de zile includeau sâmbetele şi Duminicile dar exclude Săptămâna Sf. Patimi, sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpilor.[/COLOR]
[COLOR=#000000]În Apus şi Egipt, Postul Paştelui includea deopotrivă Săptămâna Sf. Patimi şi zilele euharistice săptămânale rezultate care au dus chiar la un post mai scurt.[/COLOR]
[COLOR=#000000]În secolul IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea din Joia Patimilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Iar în vinerea şi sâmbăta Patimilor să nu guste nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele, vor posti în zilele acelea.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Sf. Patimi numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate”.[/COLOR]
[COLOR=#000000]La Ierusalim această xirofaghie din Săptămâna Mare se întindea la toate cele 40 de zile, regulă instituită de sinoadele de la Laodiceea şi apoi Trulan, dar şi îndulcită mai apoi îngăduind consumarea de legume şi fructe.[/COLOR]
[COLOR=#000000]La Mănăstirea Studion, în Săptămâna Patimilor nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Tot în sec. IV, peregrina Egeria ne dă informaţii interesante despre aceia care practicau postul cel mai sever – numiţi „hebdomaderi” – care nu mâncau decât de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica după liturghie, când se împărtăşeau. Hrana acestora era cum nu se poate mai simplă; ei nu gustau nici pâine, nici ulei, nici fructe, ci numai apă şi puţin terci de făină.[/COLOR]
[COLOR=#000000]În general deci, în vechime, postul era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre seară) afară de sâmbete şi duminici care erau exceptate de la ajunare.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două (vineri şi sâmbătă) din Săptămâna Sf. Patimi se recomandă post complet sau ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă. Miercuri se ajunează până seara (odinioară, până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite) iar sărbătoarea Bunei-Vestiri când se întâmplă să cadă în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin. După canonul 5 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, se pot gusta peşte şi vin, dacă Bunavestire cade în Joia sau Vinerea patimilor.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Tradiţia timpurie pre-constantiniană şi pre-monastică înţelegea postirea în primul rând ca o singură zi de post, implicând abstinenţa completă de la mâncare şi nu o abstinenţă de la anumite alimente, aşa cum aceasta va fi înţeleasă mai târziu. Această abstinenţă completă continua până la ceasul IX. Un asemenea concept de postire (împrumutat de iudaism) ar putea fi definit ca liturgic. Acesta era legat de conceptul de Biserică ca fiind nu din această lume, dar totuşi existând în această lume.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Postirea a fost starea de veghe a Bisericii înseşi, a poporului lui Dumnezeu pregătindu-se necontenit, aşteptând Parusia Domnului. Accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesităţile naturale – acelui caracter eclezial, eshatologic al Bisericii înseşi şi a credinţei ei.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Postirea a fost legată de cult, de ritmul liturgic al vieţii Bisericii, deoarece acestea corespundeau Bisericii ca veghe şi aşteptare.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Cât despre conţinutul liturgic al Postului, un factor decisiv l-a constituit reforma liturgică realizată în secolul IX de mănăstirea Studion, în mod deosebit de Sf. Teodor Studitul, în Constantinopol.[/COLOR]
[COLOR=#000000]Multe texte bizantine aduc mărturie despre nivelul preocupării liturgice şi de precizare a indicaţiilor tipiconale încă din timpul vieţii lui Teodor, continuată, de asemenea, şi de către succesorii săi. Tradiţia studită e remarcabilă în special pentru creativitatea sa imnografică şi, mai presus de orice, pentru compunerea Triodului Postului Mare.[/COLOR]”

Dacă ți-a plăcut articolul, să-ți dau o mână de ajutor și în postarea lui fără acel „color black” (l-am trecut prin Word și i-am scos culoarea), ca să fie mai ușor de citit:

„Pătrunderea în atmosfera Postului Mare este precedată de titlul solemn şi emoţionant al iertării reciproce a păcatelor (la slujba Pavecerniţei) din Duminica lăsatului sec de brânză, numită şi „Duminica iertării”.
Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, după mărturiile Sf. Sofronie al Ierusalimului.

Monahii, spune el, se curăţau mai dinainte pentru dumnezeiasca patimă şi pentru închinarea Învierii lui Hristos. În mănăstire se păstra din vechime o rânduială anume în Duminica ce s-a obişnuit să se numească întâia din săptămânile Postului Mare:se săvârşea Sf. Liturghie ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul.

Se strângeau în biserică şi făcându-se rugăciune îndelungată şi metanii, urma ritualul „iertării” cu metanie şi sărutare între ei şi la stareţ care-i binecuvânta pentru ajutor şi stăruire în nevoinţele ce le stăteau înainte.
Urma „pelerinajul” în pustie, fiecare luându-şi de ale mâncării după trebuinţa trupului: pâine, smochine, finice, legume uscate muiate în apă iar cei mai îmbunătăţiţi se hrăneau cu ierburile ce creşteau în pustie. Această rânduială era păzită cu sfinţenie de fiecare dintre ei fără a şti unul cum se înfrânează şi petrece celălalt.

Petrecând toate zilele postului, se întorceau la mănăstire în duminica dinaintea sărbătorii Învierii Domnului, duminică pe care Biserica a primit-o să se prăznuiască cu stâlpări. Atunci se întorcea fiecare având rod al ostenelilor sale conştiinţa sa, care cunoştea cum a lucrat şi seminţele căror osteneli a adunat. Aceasta era rânduiala mănăstirii şi ea se împlinea în chip desăvârşit.

Postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian şi ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai în Vinerea Patimilor, o zi, alţii două, vineri şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor, alţii trei, o săptămână iar alţii mai multe zile. Această variaţie a ţinerii postului începuse cu mult mai devreme. Un secol mai târziu mărturiile arată că acest post pre-pascal, cel puţin în unele regiuni, s-a extins la întreaga săptămână a patimilor. Astfel în Didahiile Apostolice citim: „astfel, trebuie să postiţi în zilele Paştelui din ziua a doua a săptămânii (luni) şi trebuie să vă hrăniţi cu pâine, sare şi apă numai după ceasul al nouălea până în ziua a cincea (joi)…Iar Vineri sau Sâmbătă postiţi deplin şi nu gustaţi nimic. La mijlocul celui de-al doilea secol biserica cunoştea un post foarte scurt înainte de prăznuirea anuală a Paştelui, dar şi aşa postul se ţinea (diferit) deosebit în locuri diferite
În această perioadă, existenţa postului Patruzecimii este confirmată şi de canonul 5 al Sinodului de la Niceea. Începând de la sfârşitul secolului III înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite, Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau prepascal – până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (pascal) care ţinea o săptămână, cea a patimilor, fiind foarte aspru. După cum observăm, săptămâna Patimilor nu era socotită în cadrul Paştelui Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a „Paştilor” în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau suferinţei Domnului.

În Ierusalim, Postul Paştelui consta din opt săptămâni fiecare incluzând cinci zile de post, ceea ce dă exact 40 de zile de post deplin. Cu alte cuvinte, aici termenul de „patruzeci de zile” a fost înţeles ca 40 de zile de postire. Aceeaşi practică este atestată de Sf. Epifanie al Ciprului şi de Ioan Hrisostom în 387, pentru Antiohia. Totuşi în Constantinopol, ca şi-n Egipt şi Apus, 40 de zile însemnau întâi de toate o perioadă de pregătire de-a lungul căreia unii posteau de fapt 5 zile pe săptămână, fapt care, ca şi perioadă liturgică, includeau cele 2 zile euharistice săptămânale. Sf. Atanasie al Alexandriei vorbeşte despre timpul Postului Paştelui şi Postul Săptămânii Sf. Patimi. Deci, în Constantinopol, cele 40 de zile includeau sâmbetele şi Duminicile dar exclude Săptămâna Sf. Patimi, sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpilor.

În Apus şi Egipt, Postul Paştelui includea deopotrivă Săptămâna Sf. Patimi şi zilele euharistice săptămânale rezultate care au dus chiar la un post mai scurt.

În secolul IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea din Joia Patimilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Iar în vinerea şi sâmbăta Patimilor să nu guste nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele, vor posti în zilele acelea.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Sf. Patimi numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate”.
La Ierusalim această xirofaghie din Săptămâna Mare se întindea la toate cele 40 de zile, regulă instituită de sinoadele de la Laodiceea şi apoi Trulan, dar şi îndulcită mai apoi îngăduind consumarea de legume şi fructe.
La Mănăstirea Studion, în Săptămâna Patimilor nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate.
Tot în sec. IV, peregrina Egeria ne dă informaţii interesante despre aceia care practicau postul cel mai sever – numiţi „hebdomaderi” – care nu mâncau decât de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica după liturghie, când se împărtăşeau. Hrana acestora era cum nu se poate mai simplă; ei nu gustau nici pâine, nici ulei, nici fructe, ci numai apă şi puţin terci de făină.

În general deci, în vechime, postul era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre seară) afară de sâmbete şi duminici care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două (vineri şi sâmbătă) din Săptămâna Sf. Patimi se recomandă post complet sau ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă. Miercuri se ajunează până seara (odinioară, până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite) iar sărbătoarea Bunei-Vestiri când se întâmplă să cadă în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin. După canonul 5 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, se pot gusta peşte şi vin, dacă Bunavestire cade în Joia sau Vinerea patimilor.

Tradiţia timpurie pre-constantiniană şi pre-monastică înţelegea postirea în primul rând ca o singură zi de post, implicând abstinenţa completă de la mâncare şi nu o abstinenţă de la anumite alimente, aşa cum aceasta va fi înţeleasă mai târziu. Această abstinenţă completă continua până la ceasul IX. Un asemenea concept de postire (împrumutat de iudaism) ar putea fi definit ca liturgic. Acesta era legat de conceptul de Biserică ca fiind nu din această lume, dar totuşi existând în această lume.

Postirea a fost starea de veghe a Bisericii înseşi, a poporului lui Dumnezeu pregătindu-se necontenit, aşteptând Parusia Domnului. Accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesităţile naturale – acelui caracter eclezial, eshatologic al Bisericii înseşi şi a credinţei ei.

Postirea a fost legată de cult, de ritmul liturgic al vieţii Bisericii, deoarece acestea corespundeau Bisericii ca veghe şi aşteptare.
Cât despre conţinutul liturgic al Postului, un factor decisiv l-a constituit reforma liturgică realizată în secolul IX de mănăstirea Studion, în mod deosebit de Sf. Teodor Studitul, în Constantinopol.

Multe texte bizantine aduc mărturie despre nivelul preocupării liturgice şi de precizare a indicaţiilor tipiconale încă din timpul vieţii lui Teodor, continuată, de asemenea, şi de către succesorii săi. Tradiţia studită e remarcabilă în special pentru creativitatea sa imnografică şi, mai presus de orice, pentru compunerea Triodului Postului Mare.”
Gabriel R.

P.S. Despre Gabriel Rădășanu nu știu nimic în afara articolului de mai sus.
p.p.s. Mulțumesc, Annyta.

[AlinB]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dar de ce e musai ca noi să întrerupem postul (ăla cu nemîncarea totală) în weekend? Ca să ne împărtășim, altfel postul negru s-ar contrazice cu Canonul 9 apostolic care îi afurisește pe cei ce nu se împărtășesc de fiecare dată.

Stim ca tu ai dezlegare in acest sens, de bine sau nu, s-a mai discutat pe alt topic, dar nu-i mai da cu canoanele ca nu stiu daca pricepi exact care e treaba cu ele.

Dar ce înseamnă afurisenia? E tocmai [auto]separarea de Biserică prin lipsirea voită de Trupul și Sîngele Lui Hristos. Postești negru Duminică? Automat nu te cumineci. Refuzi Împărtășania, indiferent de motive? Te rupi de Trupul hristic. Simplu.

Cred ca traiesti o confuzie aici.

Adica ala care de exemplu are canon de la duhovnic sa nu se impartaseasca este "afurisist"?
Ala care nu se poate impartasi din motive obiective (nu are o biserica in apropiere, este privat de libertate, etc) este "afurisit"?

[AlinB]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Imi este teama ca va pot ajuta putin in aceasta privinta intrucat am lucrari pe aceasta tema dar sunt in engleza si fiind concepute si publicate la nivel universitar sunt protejate de un fel de drepturi de autor si nu prea se gasesc in format PDF.Ar fi o varianta sa caut si sa traduc din ele dar tinand cont de dificultatea subiectului ar trebui cumva sa fac si o parte introductiva,ca sa fie o legatura logica.Desi timpul liber nu este aliatul meu o sa incerc sa vad daca gasesc ceva disponibil pt o expunere succinta dar decenta.Daca voi gasi voi posta pe topicul deschis de catre dvs.Totusi o lucrare care imi vine in cap,tradusa in romana(daca preferati inclusiv aspecte specifice sec IV) ar fi ,,Viata cotidiana a Parintilor desertului in Egiptul sec IV" a lui Lucien Regnault.In lucrarea mentionata(desi suntem departe de timpurile dezvoltarii incipiente)exista un capitol intitulat ,,Regimul alimentar".Cred ca daca il veti analiza il veti gasi cel putin interesant.De la acest punct,de exemplu,puteti pleca pe firul istoric,in cercetarea dvs,in sens invers,spre originile practicii la primii crestini.

Doua opinii personala,nu stiu cat de corecte,dar totusi le mentionez:este dificil de analizat punctual cum tineau primii crestini evrei postul fara a se analiza problema si dpdv al istoricului practicii in iudaism.In al doilea rand pt a avansa la faza ulterioara va va fi necesara expertiza unui profesor la teologie,intrucat practica nu poate fi analizata decat in contextul ideii de ,,lex orandi-lex credendi-lex vivendi"si atunci contextul in care va trebui sa integrati ideea,pt a sesiza toate detaliile si ratiunile,se va mari proportional.Ma intreb daca nu cumva teologi precum Diacon Ioan Ica Jr sau Preot Doctor Constantin Coman au lucrari/articole/traduceri pe aceasta tema,a evolutiei practicii postului.O sa mai caut si eu,regret ca nu v-am putut fi de folos mai mult pt moment.

Numai bine si spor duhovnicesc in cautarea dvs :)

Sa speram ca ai timp sa revii cu detaliile promise :)

Ma bucur ca ai inceput sa postezi iar, sunt lucruri de un real folos.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de AlinB

Adica ala care de exemplu are canon de la duhovnic sa nu se impartaseasca este "afurisist"?

Dacă are canon, atunci a comis păcate grave și tocmai de aia e despărțit de Biserică pînă face dovada că s-a cumințit, ca mai apoi să fie reprimit în Biserică avînd voie să se împărtășească din nou.

Ala care nu se poate impartasi din motive obiective (nu are o biserica in apropiere, este privat de libertate, etc) este "afurisit"?

Nu participi la Liturghie, deci nu te împărtășești - cu excepția asceților pustiei care poartă cu ei Sfintele Taine. Dar noi nu discutăm cazurile particulare, ci la modul general, și dacă vrei pe topicurile dedicate subiectului.

Florin bucuria postarii a fost de partea mea,prilejuita de ideea topicului tau,o idee frumoasa si generoasa care indeamna la studiu aprofundat dar,cred eu,cu benefice rezultate.O sa fac tot posibilul ca undeva im viitor sa alcatuiesc un mic material pe aceasta tema.Pana atunci salut si eu prezenta si contributia lui NPriceputu,unul dintre membri forumului de la care,de-a lungul timpului,am avut multe de invatat,mai ales din perspectiva calitatii umane.Alin sper ca in viitor critica ta sa nu ma ierte :),mai ales ca intentionez(desi cred ca ma cam hazarez crezand ca voi avea timp)sa incep un topic la sectiunea ,,Iudaism" despre istoria fariseilor,saducheilor,zeoltilor(cu tot cu sicarii),esenienilor si a aripii lor radicale,comunitatea de la Qumran.Ma gandisem la o prezentare pe scurt dar cu elemente interesante care sa le aduca celor ce citesc o imagine vie a lumii in care au trait apostolii si Ioan Botezatorul dar si a celor cu care a intrat in dispute Mantuitorul,pentru a se vedea cadrul istoric al acelui moment.

Documentatia cercetatorilor pe acest subiect este uriasa dar,daca as avea timp,cred ca as putea realiza o mica si modesta sinteza din lucrarile pe care le am eu.Oricum ramine un plan de viitor,cu o probabilitate incerta din pacate.Vom trai si vom vedea cum vom hotari Dumnezeu,dupa cum spunea Apostolul Iacov in epistola sa ( 4:13-15).Numai bine tuturor,postarea lui Priceputu ma scuteste sa mai spun prostii pentru moment :)

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Ca să-mi pun un memo online pentru mai încolo, ar mai fi două argumente indirecte că în zorii creștinismului metoda postirii presupunea nemîncarea: la 1 Corinteni 7 (parcă) și dezlegarea de la post (!) a femeilor însărcinate.

1. Pavel ne sfătuiește așa:

”Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.”

Din experiența mea și a altora am dedus că într-o perioadă de abstinență totală de la mîncare, organismul activează un mecanism de conservare a energiei esențiale pentru funcționarea organelor importante supraviețuirii. După cele 3 zile metabolismul se schimbă și starea de ketoză începe cu o serie de modificări printre care presiunea sîngelui redusă în membre și alte ”periferice”. Pofta sexuală se diminuează pînă la 100%, aproape orice activitate la bărbat încetează pînă ce corpul primește din nou hrană.

Mai mult, însăși ideea de a cheltui o cantitate enormă de energie practicînd împreunarea în timpul unui post negru e un nonsens. Din contra, postul corect presupune odihnă cît de multă pentru regenerare, reparații și dezintoxicare. Se pare că Pavel știa ce spune cînd a scris textul de mai sus. Pe de altă parte, orice post cu mîncare vegetală diversă și pe săturate nu slăbește poftele, iar împreunarea nu este decît o opțiune sau o ascultare de duhovnic, nicidecum nu e o consecință naturală a conservării energiei.

2. Biserica spune că femeile însărcinate și cele care alăptează au voie să nu țină post. Cred cu tărie că derogarea asta e o consecință deformată de-a lungul vremii de la regula care la început se referea la postul negru. În perioada abținerii de la mîncare, în organismul mamei și în general al omului se declanșează un proces de eliminare a toxinelor acumulate, care vor fi eliminate pe toate căile posibile. Asta poate cauza intoxicarea fătului sau a copilului alăptat. Dumnezeu însă a gîndit totuși și aspectul ăsta, drept urmare femeilor care alăptează li se oprește laptele dacă nu mai mănîncă vreo cîteva zile - din motive independente de voința lor. Urmează o perioadă cînd atît mama, cît și copilul postesc de nevoie, pînă găsesc hrană, după care lucrurile reintră în firesc. S-a constatat că în situații extreme, nou născuții au rezistat 18 zile fără mîncare, deci un copil poate trăi mult mai mult fără să mănînce, într-o situație nedorită de supraviețuire.

Cît despre femeile însărcinate, nu e de dorit să se facă experimente, dar probabil că fătul e afectat de postul mamei. Dar logic ar fi ca mama să jertfească resursele în scopul menținerii dezvoltării normale a fătului.

Oricum, e clar că mama nu are voie să postească (nemîncînd o perioadă deloc, ca să nu existe dubii) pînă naște și nici după. Pe cînd la atîta diversitate de vegetale la alegere orice mamă poate duce o sarcină cu brio fără deficiențe. Evident că părerile sînt împărțite, dar ideea de bază e că regula dezlegării la alimente de origine animală pentru viitoarele și proaspetele mame e o simplă confuzie care s-a produs o dată cu scurgerea veacurilor.

Florin, îţi recomand o carte, Triodul Explicat: http://edituradeisis.ro/opencart/ind...&product_id=92

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de ovidiu b.

Florin, îţi recomand o carte, Triodul Explicat: http://edituradeisis.ro/opencart/ind...&product_id=92

Mulțumesc. Ai citit-o?

M-am uitat peste comentariu și cuprins, sună foarte interesant. Dacă a tradus-o Ioan Ică Jr, trebuie să fie de foarte mare calitate.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Mulțumesc. Ai citit-o?

Nu, dar inteţionez.

În prealabil postat de Florin-Ionut

M-am uitat peste comentariu și cuprins, sună foarte interesant. Dacă a tradus-o Ioan Ică Jr, trebuie să fie de foarte mare calitate.

O consider potrivită perioadei în care ne aflăm. Sper să-ţi fie de folos.