Transformarea de dupa pocainta

dobrin7m,

Probabil că ai ai trăit acea perioadă de har pe care Dumnezeu o dă pentru început omului aflat în pocăință. Lucrarea harului ți-a dat acel plâns. Apoi urmează o perioadă de părăsire a harului. Dumnezeu ridică harul pentru a ne lăsa să vadă cum înclinăm, ne întoarcem la cele vechi și nefolositoare sau ne continuăm drumul spre cele noi și de folos, și în funcție de cum înclinăm, ne vom reîntâlni sau nu cu acea lucrare a harului.

“Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” - Pr. Sofronie Saharov

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de dobrin7m

Acum nu mai plang, si acesta este semnul meu ca sunt intr-o mare cadere. Am pierdut ce-am avut, din nevrednicia mea.

Răbdare, Mihaela!...
Orice creştere are niveluri şi niveluri, etape cu conţinut diferit, experienţe variate. Cineva voieşte să interpretăm uneori catastrofic, dar Domnul ne învaţă prin Sfântul: "... şi nu deznădăjdui!"
Cert e că avem de lucru mereu (slavă Domnului!), iar perioadele de "răcire" sunt, poate, etape de acumulare pentru venirea următoarei primăveri duhovniceşti. La un alt nivel, mai bogat, mai apropiat de Dumnezeu.
Răbdare, aşadar, cu nădejde mare. Iubirea are multe nuanţe...:)
Doamne ajută!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

dobrin7m,

Probabil că ai ai trăit acea perioadă de har pe care Dumnezeu o dă pentru început omului aflat în pocăință. Lucrarea harului ți-a dat acel plâns. Apoi urmează o perioadă de părăsire a harului. Dumnezeu ridică harul pentru a ne lăsa să vadă cum înclinăm, ne întoarcem la cele vechi și nefolositoare sau ne continuăm drumul spre cele noi și de folos, și în funcție de cum înclinăm, ne vom reîntâlni sau nu cu acea lucrare a harului.

“Oamenii din Vest nu cunosc taina părăsirii dumnezeieşti, a pedagogiei lui Dumnezeu, de aceea şi cad în achedie. În viaţa monahilor ortodocşi se repetă continuu această taină a părăsirii dumnezeieşti, a smeririi, a chenozei. Însă ei cunosc această taină şi cum s-o înfrunte. Micşorarea conduce către slavă, dacă o poate omul răbda.” - Pr. Sofronie Saharov

Întocmai!
Mulţumesc, frate.

În prealabil postat de dobrin7m

Sigur, ne bucuram, dar oare stim sa pastram ce am gasit?

Nu poate fi bucurie in lumea aceasta, unde vesnic pacatuim. Bucuria cea mai mare este atunci cand traim intru Hristos. Dar traim intru Hristos?

Cand Il gasesti pe Hristos, simti o mare recunostiinta si o mare iubire pentru El. Bucurie? cand stiu si sunt constienta de starea mea? Bucuria vine la liman de drum. Cred ca adevarata bucurie este doar sus in cer daca ne-om invrednici de mantuire.

Imi amintesc ca plangeam incontinuu, fara oprire, mai ales in Biserica, la Sfanta Liturghie, plangeam mereu. Era coplesitor: eu marunta si nenorocita, si El Bunul Cel desavarsit.
Acum nu mai plang, si acesta este semnul meu ca sunt intr-o mare cadere. Am pierdut ce-am avut, din nevrednicia mea. Deci a gasi pe Hristos nu e totul. A-L pastra cu tine, aceasta este totul.
Sunt bucurii si bucurii. Insa bucuria cea trecatoare aceea este omeneasca, bucuria cea vesnica aceea trebuie cautata.

Adevarat, pierdem foarte repede ce am primit, dar tot ramane ceva menit sa ne atraga ca un magnet. Sufletul simte diferenta intre ce a inseamnat viata fara Hristos si cum e acum, alaturi de El. De aceea, nici momentele mai grele care urmeaza dupa nu le mai resimtim atat de puternic fiindca de acum nu mai suntem singuri, nici lipsiti de ajutor, nu ne mai apasa haina grea a pacatelor nemarturisite si avem atatea mijloace prin care ne putem ridica.

Uitati-va la preotii nostri ce cruce grea au, cata suferinta vad cu ochii lor duhovnicesti, cate nenorociri aud la spovedanie, dar cu ce fata senina ne intampina, ce liniste degaja, ce blandete si ce bucurie au pe chip.

Din ce am observat la persoanele mai sensibile, in timp ce traiesc o stare de pocainta, diavolul le ispiteste cu pacate de dreapta dandu-le stari de tristete, aproape de descurajare. Si nu e in regula. Este timp si pentru jale, dar si pentru bucurie!
Noi de acum suntem cu Hristos si nimeni impotriva noastra!! :) Sa ne bucuram in Hristos!

[dobrin7m]

Multumesc tuturor pentru gandurile bune.
Cezar ai dreptate. Am invatat rabdarea si totusi uneori o mai pierd. Asa ca... rabdare... rabdare... rabdare cum spunea Par. Cleopa. Mult m-au ajutat cuvintele Sf. Siluan Athonitul: tine mintea in iad si nu deznadajdui.

Ovidiu si tu ai dreptate. Da, am fost in perioada de inceput si gandul la aceea perioada a fost pentru mine sprijinul meu acum , aici la Londra. Aici au venit ganduri de indoiala, insa constiinta imi spunea: ai si uitat? si eu atunci ma indreptam si spuneam: nu Doamne nu am uitat si mai tare ma ancoram in credinta si mai tare simteam ca iubesc pe Dumnezeu.

Crinrin te gandesti poate ca traiesc o stare de tristete si descurajare. Nu sunt trista sau descurajata ci doar ca uneori am senzatia ca bat pasul pe loc si asta ma intristeaza.
Vedeti voi, in lume, noi mirenii casatoriti, inaintam mai greu pe calea asta spre Dumnezeu. Uneori astepti doi sa trei ani, ca sa faci un pas inainte impreuna cu jumatatea ta. Caci , degeaba esti pregatit tu sa pasesti daca celalalt inca nu e pregatit.
Asa este, pierdem repede ce am primit si adevarat ca ramane ceva ce ne atrage ca un magnet: amintirea Harului si dulceata rugaciunii.

Domnul sa va mangaie si Maicuta Domnului sa va ocroteasca!

În prealabil postat de dobrin7m

Multumesc tuturor pentru gandurile bune.
Cezar ai dreptate. Am invatat rabdarea si totusi uneori o mai pierd. Asa ca... rabdare... rabdare... rabdare cum spunea Par. Cleopa. Mult m-au ajutat cuvintele Sf. Siluan Athonitul: tine mintea in iad si nu deznadajdui.

Ovidiu si tu ai dreptate. Da, am fost in perioada de inceput si gandul la aceea perioada a fost pentru mine sprijinul meu acum , aici la Londra. Aici au venit ganduri de indoiala, insa constiinta imi spunea: ai si uitat? si eu atunci ma indreptam si spuneam: nu Doamne nu am uitat si mai tare ma ancoram in credinta si mai tare simteam ca iubesc pe Dumnezeu.

Crinrin te gandesti poate ca traiesc o stare de tristete si descurajare. Nu sunt trista sau descurajata ci doar ca uneori am senzatia ca bat pasul pe loc si asta ma intristeaza.
Vedeti voi, in lume, noi mirenii casatoriti, inaintam mai greu pe calea asta spre Dumnezeu. Uneori astepti doi sa trei ani, ca sa faci un pas inainte impreuna cu jumatatea ta. Caci , degeaba esti pregatit tu sa pasesti daca celalalt inca nu e pregatit.
Asa este, pierdem repede ce am primit si adevarat ca ramane ceva ce ne atrage ca un magnet: amintirea Harului si dulceata rugaciunii.

Domnul sa va mangaie si Maicuta Domnului sa va ocroteasca!

2. Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite,
3. Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;
4. Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic. (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, 1)


1. Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.
2. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.
3. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce păzeşte.
4. Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel.
5. Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.
6. Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.
7. Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.
8. Domnul va păzi intrarea ta ieşirea ta de acum şi până în veac. (Psalmul 120)


1. În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.
2. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?
3. Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"
4. De acestea mi-am adus aminte cu revărsare de inimă, când treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu,
5. În glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare.
6. Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?
7. Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu.
8. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine, din pământul Iordanului şi al Ermonului, din muntele cel mic.
9. Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.
10. Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut.
11. Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine.
12. Rugăciunea Dumnezeului vieţii mele, spune-voi lui Dumnezeu: "Sprijinitorul meu eşti Tu, pentru ce m-ai uitat?"
13. Pentru ce umblu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu?
14. Când se sfărâmau oasele mele mă ocărau asupritorii mei.
15. Când îmi ziceau mie în toate zilele: "Unde este Dumnezeul tău?"
16. Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?
17. Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. (Psalmul 41)

[Mosh-Neagu]

M-am născut într-o familie numeroasă de penticostali. Părinţii mei sunt foarte râvnitori şi de nezdruncinat în credinţa lor. Însă eu dintotdeauna am simţit că ceva nu este în regulă cu credinţa aceasta. Acest sentiment a evoluat până când în urmă cu doi ani s-a umplut paharul. Mă aflam la Viena şi mi-am zis că nu mai calc în veci la ei. Am simţit aşa, pur şi simplu, o presiune încât am zis că dacă mai merg mă autodistrug. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că Dumnezeu a pregătit calea pentru ca eu şi soţia mea să ajungem la Ortodoxie. Eu am fost făcut pionier la Putna când eram în clasa a doua. Apoi, ca să vedeţi ce important este, după 1990 s-a introdus religia în şcoală. Şi cum pe atunci nu aveam posibilităţi de a chiuli de la oră ca acum, chiar dacă nu eram obligaţi să rămânem la ora de religie ortodoxă – noi făceam sâmbătă religia noastră –, rămâneam de plictiseală. Pe atunci venea preotul la oră, câteodată însoţit şi de preoteasă. Noi sectarii, deşi eram în minoritate, râdeam de colegi: „Uite, mă, ce fraieri sunt ăştia…”, mai ales că noi eram mai buni la muzică. Dar, de exemplu, Sfinte Dumnezeule de acolo îl ştiu. Îmi dau seama că acele ore de religie au avut efectul lor asupra mea, efect care a rămas în timp.
În credinţa penticostală, de îndată ce te-ai maturizat în credinţă – părinţii decid acest moment – trebuie să „stărui” ca să primeşti Duhul Sfânt. „Primirea Duhului Sfânt” este echivalentă la ei cu primirea „darului vorbirii în limbi” – glosolalia. Aceasta se întâmplă în grupuri speciale, numite stăruinţe – întâlniri de stăruinţă pentru primirea Duhului Sfânt, care se ţin în special iarna, la care sunt prezenţi tinerii care „stăruie” şi persoane „experimentate”, care au primit deja „darul” şi care îi ajută pe începători să-l primească la rândul lor. Eu m-am dus obligat fiind de părinţi. Când am mers pentru prima dată la stăruinţă, aveam 16-17 ani, am venit acasă după jumătate de oră. N-am reuşit să stau. Era ceva de speriat. Ei spun că acolo nu trebuie să vină un om din „lume”, pentru că nu înţelege „lucrarea Duhului Sfânt”, că acolo sunt „taine”, este „mâncarea cea tare” care nu se potriveşte pentru oricine. Era o gălăgie… Fiecare urla, ţipa! Acolo trebuie să te rogi, să strigi foarte tare – toţi răguşesc după experienţa asta –, să repeţi anumite cuvinte încontinuu, pe care ţi le şoptesc ei la ureche – de exemplu: „botez, botez, botez…” În acea gălăgie, în acea atmosferă, la un moment dat pare că se ajunge la rezultatul dorit, adică la glosolalie – care este de fapt o bolboroseală, o încurcătură de sunete, în care se repetă anumite silabe, pe care nici tu nu le înţelegi. Ei le numesc limbi îngereşti, limbi pe care oamenii nu pot să le înţeleagă. Unii chiar cred cu sinceritate în fenomenul acesta. Se întâmplă că unii mai şi tremură în timpul ăsta, spun ei, din cauza „prezenţei Duhului Sfânt”. Mama m-a certat că de ce am plecat, că o fac de ruşine: „Ce o să zică fraţii?” „Trebuie să stăruieşti, să ai Duhul Sfânt!” „Ai rămas nebotezat, fără Duhul Sfânt? Nu eşti mântuit!” Până la urmă am prins „şmecheria” şi am zis şi eu câteva cuvinte acolo, ca să scap de ei.
Este o mare diversitate de practici şi chiar de doctrină în cadrul cultului penticostal. Penticostalii mai spun: „Uite, ortodocşii vin la biserică şi stau supăraţi. Noi aici ne bucurăm, avem bucurii duhovniceşti, sărim în sus”. Dar la o adunare bate mai tare toba, la alta nu este voie să cânte toba, în schimb pastorul urlă mai tare pentru că zice că este în extaz, că vorbeşte în limbi; Penticostalii tradiţionalişti, cum sunt cei din Bucovina, îi critică pe cei moderni pentru muzica pe care o folosesc şi pentru atmosfera de concert din cadrul slujbelor. Iar cei moderni spun despre cei tradiţionalişti că sunt înguşti. De multe ori se contrazic între ei, mai ales la oraşe: Adunarea nr. 1 zice într-un fel, Adunarea nr. 2 altfel; unii spun că este bine aşa, ceilalţi că nu-i bine aşa. Şi atunci nu mai înţelegi nimic. Pe mine cel mai mult m-a deranjat lipsa de dragoste de la ei, deşi nu numai la ei este această lipsă. Însă în cadrul cultului penticostal ţi se dă foarte mult în cap. Vedeţi, Biserica Ortodoxă are dragoste, îţi dă multe şanse. Ei nu au asta. Dacă ai greşit cu ceva sau nu ai primit „Duhul Sfânt” te duci direct în iad. Din adolescenţă începi să vezi că ceva nu e în regulă, că nu ne comportăm firesc. Se vede că suntem foarte încordaţi; pentru că ţi se spune întruna: „Aia nu ai voie, cealaltă nu ai voie…” Şi am crescut cu încordarea aceasta. În general există multă nemulţumire printre credincioşii penticostali. Însă puţini sunt dispuşi să facă pasul și să se desprindă. Majoritatea se complac.
Dumnezeu a rânduit ca eu să fac facultatea la Oradea. Am locuit acolo o perioadă de 8 ani, răstimp în care m-am împrietenit cu tot felul de oameni, printre care şi ortodocşi şi catolici. Dintre toţi, pentru mine cel mai mult a contat întâlnirea cu un regizor, originar din Bucovina, ortodox, pictor de icoane. Era tăios, îţi spunea verde-n faţă ce avea de spus. El tot mă făcea sectar, tot îmi zicea: ,,Măi, te autodistrugi!” Eu nu prea credeam şi încercam să nu-l bag în seamă. În schimb era foarte generos, dădea şi cămaşa de pe el, dacă era nevoie. Ne invita la el pe toţi colaboratorii, ne punea la masă, vorbeam. Cu felul lui de a fi mi-a stârnit oarecum dorinţa de a găsi frumuseţea Ortodoxiei. Deja eram atras să citesc despre ea. La un moment dat mi-a zis: „Dacă vrei, poţi să vii cu mine la biserică”. Şi am fost o dată sau de două ori. Mi-a venit greu, nu-mi plăcea la început. El era documentat. Şi mai găsea despre penticostali, că nu ştia înainte să ne întâlnească pe noi, şi ne zicea: „Uite, măi, ce zice de penticostali, de baptişti, uite cine sunteţi voi, uite cum aţi apărut…” Eu am studiat muzica şi având şi ceva talent, m-am ocupat de departamentul muzical din cadrul adunării. Am mai imprimat cântece şi eram invitat să fac turnee. În felul acesta am ajuns să cunosc situaţia adunărilor din ţară, cu multe lucruri ascunse la prima vedere. Însă faptul că depindeam material de ei m-a făcut să mă şi desprind foarte greu, altfel cred că aş fi făcut-o mai demult.
Eu deja căutam de unul singur să citesc încet, încet despre Ortodoxie. Îi spuneam soţiei: „Eu nu m-aş mai duce la nici o biserică. Dacă vrei, eu m-aş duce mai degrabă la ortodocşi.” Soţia, mai ales, nu era obişnuită mai deloc. Eu deja mă obişnuisem un pic, spre mirarea prietenilor mei protestanţi care mă ştiau mai modern, mai rocker, mai liber: „Cum poţi tu să te conformezi acolo?” La un moment dat, am avut posibilitatea să-mi iau un an concediu fără plată. Era în anul 2010. Şi am decis să mergem la Viena, eu având şi câţiva fraţi acolo. La Viena am avut timp mai mult ca să citim, să cugetăm, să căutăm. Primele slujbe ortodoxe la care am mers regulat au fost la biserica rusă din Viena. Mă gândeam ce va spune soţia. Ei însă i-a plăcut din prima. Ne-au impresionat muzica, seriozitatea, somptuozitatea slujbelor, cu toate că nu înţelegeam nici un cuvânt. Se slujea în rusă şi puţin în germană. Însă nu era nevoie de cuvinte pentru a simţi puterea care emana din rugăciuni şi cântări.
La Viena am început să citim mai multe materiale despre Ortodoxie pe internet. Foarte mult ne-au ajutat cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc, apoi Filocalia, mărturiile altor convertiţi, conferinţele, filmele ortodoxe Ţarul, Ostrov. Pe rând, unul din noi citea cu voce tare iar celălalt asculta. Tot de pe internet am aflat ce trebuie să facem ca să devenim ortodocşi. Am fost sfătuiţi să ne botezăm la o mănăstire de călugări. Am scris la Putna, pentru că despre ea ştiam mai multe încă de copil, şi părinţii ne-au răspuns. Apoi la sfârşitul lui august 2011 am venit şi toate au decurs de la sine: spovedania, naşii, botezul, cununia
Spovedania a fost foarte interesantă pentru noi. Şi la penticostali se mai practică mărturisirea, către pastor sau altă persoană mai cu experienţă. Dar foarte rar. A fost cazul cu mine când nu primeam Duhul Sfânt la stăruinţă: „De-aia n-ai primit, că nu te-ai mărturisit. Ia să te mărturiseşti!” Problema este că nu este confidenţial. Imediat află părinţii. Şi soţia mea simţea din adolescenţă nevoia să se mărturisească. Ea tot timpul zicea că-i spune lui Dumnezeu, dar îşi dorea să-i spună şi unui pământean mărturisirea.
Am simţit o uşurare, o eliberare. Eram încordaţi, împovăraţi, cu o presiune pe noi care a dispărut după ce ne-am spovedit. Apoi însăşi viaţa noastră familială s-a îmbunătăţit, s-au vindecat nişte răni. Simţim foarte multă binecuvântare. La început, de atâta bucurie şi acea linişte căzusem într-o lene, parcă mă desfătam aşa, prea tare, şi mi-am zis: „Stai, măi, că de fapt trebuie să faci mai mult acum!” Ne-am întors acasă cu o mare bucurie, bucurie care nu se poate descrie în cuvinte. În plus s-a schimbat atitudinea noastră faţă de oameni, felul cum vedeam oamenii. Eram parcă normali acum. Noi, când am venit la Biserica Ortodoxă ne-am simţit acasă, asta deşi ne-am născut în familii de penticostali. Când mergeam acolo simţeam că nu aparţin acelei comunităţi, că n-am ce căuta acolo, simţeam că nu am legătură cu ei. Pe când aici, ne-am simţit acasă. Am găsit ce căutam. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne păstreze setea aceasta. Am luat de la Putna „ceva” ce nu putem defini. După aceea au mai venit lupte, dar acel „ceva” a rămas, şi amintirea acelor momente nu ni se poate şterge. Când văd cât de mult pierd, de câte se lipsesc cei care nu vor să cunoască adevărul, ce putere au rugăciunile ortodoxe, ce mesaj, cât har, îmi vine în minte rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul: „Milostive Doamne, dăruieşte tuturor popoarelor pământului să Te cunoască pe Tine, prin Duhul Tău Cel Sfânt.” Amin.

Sursa: http://ortodox.md/articole/54583/

[Seraphim7]

Au fost momente cand seductia neoprotestanta,ateismul,ignoranta,revolta,pareau solutii pentru a ”scapa” de ortodoxie.Marcat si indragostit de ea inca de la 15 ani prin:Parintele Cleopa,Parintele Porfirie si Urmarea lui Hristos,aceste trei carti care au aprins flacara Duhului in mine.Totul a durat pana la vreo 18 ani,primele indoieli,dezamagiri,Nietzche si realitatea dura au sfarmat incet tot ce cladisem in sufletul meu.Dar un glas mereu ma chema, nici acum nu-l deslusesc,stiu doar ca ma cheama mereu.E greu sa traiesti cu o durere in suflet,sa nu-ti gasesti locul nicaieri,sa fi mereu trist si neinteles,extrem de sensibil.Sa stii ca poti face orice,dar mereu sa astepti.Sa incerci sa gasesti in tine dorinta de a trai,perosana pentru care sa traiesti,sau sa te retragi inafara lumii.O cautare ce se duce dincolo de ganduri,cuvinte sau realitati,scrisa frumos,dar simtita-n durere.

[Ioan_Cezar]

"Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate."
(Din linkul oferit de Mihaela)

Cred că aici e într-adevăr surprinsă o notă esenţială a vieţii în Biserică. Cine a cunoscut ambele ipostaze (a însingurării respectiv a comuniunii) e lămurit de adevărul afirmaţiilor P. Pruteanu.
Comuniunea duhovnicească nu se reduce numai la a rosti rugăciuni împreună cu fraţii de credinţă, la a cânta sau la a face diverse activităţi împreună. Însă aceasta e temelia, e partea foarte concretă de care avem nevoie ca să nu simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi că am zburat deja prin ceruri...:)
Concreteţea simţită a acestor acte comune, a celor săvârşite în comuniunea liturgică, ne ajută să frânăm tendinţa uneori poate foarte puternică de a ne izola în închipuire şi părere de sine. Noi încropim cu uşurinţă lumi imaginare pe care le luăm drept "adevăr". Aşa suntem noi, oamenii, se pare...
Greu le-o fi celor care trăiesc în alte ţări, între oameni de alte credinţe, fără biserici de-ale noastre... Greu trebuie că le este dar mi se pare că nouă celor de acasă ne e şi mai greu din moment ce, în ciuda nenumăratelor lăcaşuri de cult din jurul nostru şi a numeroaselor comunităţi parohiale, mulţi dintre noi ne menţinem în izolare, din varii motive... Cred că tocmai aceasta ne aduce multă suferinţă şi lungi perioade de uscăciune şi sterilitate. De-ar fi, măcar, o suferinţă cu valoare pedagogică... Care să ne convingă, adică, odată pentru totdeauna că nu câştigăm nimic din prelungirea stării de izolare. Şi care să ne redea încrederea în rostul vindecător şi sfinţitor al comuniunii sufletelor care alcătuiesc viaţa de credinţă.
Doamne ajută!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

"Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate."
(Din linkul oferit de Mihaela)

Cred că aici e într-adevăr surprinsă o notă esenţială a vieţii în Biserică. Cine a cunoscut ambele ipostaze (a însingurării respectiv a comuniunii) e lămurit de adevărul afirmaţiilor P. Pruteanu.
Comuniunea duhovnicească nu se reduce numai la a rosti rugăciuni împreună cu fraţii de credinţă, la a cânta sau la a face diverse activităţi împreună. Însă aceasta e temelia, e partea foarte concretă de care avem nevoie ca să nu simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi că am zburat deja prin ceruri...:)
Concreteţea simţită a acestor acte comune, a celor săvârşite în comuniunea liturgică, ne ajută să frânăm tendinţa uneori poate foarte puternică de a ne izola în închipuire şi părere de sine. Noi încropim cu uşurinţă lumi imaginare pe care le luăm drept "adevăr". Aşa suntem noi, oamenii, se pare...
Greu le-o fi celor care trăiesc în alte ţări, între oameni de alte credinţe, fără biserici de-ale noastre... Greu trebuie că le este dar mi se pare că nouă celor de acasă ne e şi mai greu din moment ce, în ciuda nenumăratelor lăcaşuri de cult din jurul nostru şi a numeroaselor comunităţi parohiale, mulţi dintre noi ne menţinem în izolare, din varii motive... Cred că tocmai aceasta ne aduce multă suferinţă şi lungi perioade de uscăciune şi sterilitate. De-ar fi, măcar, o suferinţă cu valoare pedagogică... Care să ne convingă, adică, odată pentru totdeauna că nu câştigăm nimic din prelungirea stării de izolare. Şi care să ne redea încrederea în rostul vindecător şi sfinţitor al comuniunii sufletelor care alcătuiesc viaţa de credinţă.
Doamne ajută!

Ma bucur mult ca ai subliniat acest aspect. Si este de asemenea foarte important pentru ca fiecare om care traieste pocainta si care incearca sa inainteze pe aceasta cale ajunge la un moment dat la acest prag, cand oscileaza intre comuniune si insingurare, sau izolare. Ajunge la momentul in care vede in comuniunea din Biserica aspectele exterioare si deci pe oamenii care raman agatati in aceste aspecte si atitudini exterioare si astfel decide o retragere, o izolare. Aici intervine pragul ce urmeaza sa il treaca. Unii depasesc acest prag , altii nu. Si aici vine si ispita. Vazand comuniunea lui cu Dumnezeu , legatura lui personala cu Dumnezeu, chiar Harul simtit, ajung sa se izoleze , sa se retraga chiar si pana la nivelul de a nu mai merge la Biserica (unii continua sa mearga la Biserica insa devin sobrii, rigurosi, inchisi si uneori netoleranti). Sunt foarte multe cazuri de persoane care au inaintat duhovniceste si care au cazut in ispita aceasta , crezand ca rugaciunile personale, chiar viata crestineasca traita in intimitatea sa si in spatiul sau personal sunt suficiente. Insa , pe negandite, acestia de fapt au cazut in inselare. Au fost prinsi in propriile lor inchipuiri si pareri de sine. Caci aceasta atitudine nu este altceva decat mandria de sine.
Ei bine, cand ajungi la acest moment, trebuie sa te smeresti, si aceasta o faci , doar plecand capul si mergand la Biserica , acolo, in genunchi in fata duhovnicului, sa marturisesti acest gand de mandrie. Sa mergi la Biserica , si acolo , alaturi de ceilalti asa cum sunt, sa te bucuri de Sfanta Liturghie, este si aceasta o smerenie, a fi langa ceilalti , a-i intelege, a-i simti, a-i asculta, a-i privi.

Deseori, in acesti ani de cand sunt la Londra am fost ispitita astfel. Insa m-am tinut ca scaiul de un singur gand: fara Tainele din Biserica, fara Sfanta Liturghie nu atingi smerenia. Si fara smerenie nu reusesti. La toate gandurile ispititoare am pus gandul acesta.

Apoi am incercat sa inteleg comuniunea. Da, comuniunea nu inseamna un fel de spovedanie fata de ceilalti credinciosi ci inseamna dragostea si iubirea. Unii oameni inteleg comuniunea ca un fel de spovedanie: povesteste despre tine, hai spune-ne ce-ai mai facut, ce suferinte ai, etc. Ne rugam impreuna , dar ne si spovedim unii altora asa inteleg unii oameni comuniunea. Iarasi aici imi vin in minte cuvintele duhovnicului: la toti sa spui: sunt bine Slava lui Dumnezeu. Arata veselie, impacare si dragoste si e suficient sa fii in comuniune cu ceilalti. Fi ajutatoare cat sta in puterile tale.
Ei da, cu cat te plangi mai mult cu atat mai departe esti de Dumnezeu, cu cat ai gasit impacarea si linistea cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
Comuniunea trebuie sa fie in Duh Sfant nu in duh lumesc. Rugaciunea in Duh dar si comunicarea in Duh. Acum inteleg de ce duhovnicul imi spunea: vorbiti prea mult, fiti mai tacuta, fiti atenta la vorbirea in desert.

Exista interiorul nostru adevarat la care sa luam aminte, dar acesta trebuie sa fie plin de Dumnezeu si atunci nu mai este in izolare caci nu are cum sa nu razbata in afara catre ceilalti, iubirea care face comuniunea sa existe.

Trebuie sa Il gasim pe Hristos , sa ne umple inimile si astfel izolarea va disparea.

Cred ca ar fi binevenit deschiderea unui topic nou, despre comuniunea in Biserica , ce intelegem noi prin comuniune si cum trebuie sa fie ea ca sa sporim duhovniceste. Sa dezbatem subiectul acesta izolarea, si semnele care ne arata clar ca suntem niste izolati si prinsi in propriile noastre pareri de sine.
Rigurozitatea unora fata de cei care incalca canoanele ajungand astfel sa fie numiti de acestia ultraortodocsi sau habotnici, este semn de izolare?