Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserici Protestante
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 25.03.2013, 20:42:11
Decebal Decebal is offline
Banned
 
Data înregistrării: 19.07.2012
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.651
Implicit Mântuirea ortodoxă și "mântuirea" protestantă

Un fir de același gen a fost deja început de Ioana-Andreea, pe o altă secțiune a forumului, la pagina http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15244, însă a fost cam deturnat de la scopul inițial și lăsat în paragină. Cele 16 postări ale Ioanei rămân însă valabile, fiind și ele o redare a unei traduceri a unui articol al lui A. Kalomiros.

fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae

"Sfântul Apostol Pavel respinge faptele, dar numai pe cele ce nu izvorăsc din credința în Hristos și din iubirea față de El. Nu faptele in afara lui Hristos ne mantuiesc, nu faptele noastre, săvârșite pe baza vreunei legi normative impersonale, ci faptele ce izvorasc din puterea lui Hristos cel salasluit in noi sunt necesare pentru insusirea personala a mantuirii, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In ele se arata ca ne-am insusit mantuirea in Hristos. In fapte comuniunea cu Hristos se manifesta ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.

Credinta de care vorbeste Apostolul Pavel este credinta prin care ne insusim starea de dreptate a lui Iisus, de pe urma jertfei și Învierii Lui, care, așa cum „este dinamică în El, este dinamică și în noi; este „credința lucrătoare prin iubire”. Ea este opusa faptelor legate de legea taierii imprejur sau a netaierii împrejur (Gal. 5, 6); este opusa faptelor oricărei legi,care sunt fapte săvârșite din puterea omului, totdeauna slaba când nu e susținută de comuniunea cu Persoana lui Hristos, infinită în puterea și iubirea Ei.

Sfântul Apostol Pavel respinge faptele ce nu izvorăsc din credința în Hristos,deci credința e baza faptelor. Dar așa cum faptele care nu sunt din credința în Hristos nu au valoare pentru mântuire, tot așa nici credința care nu e lucrătoare prin iubire nu e o credință adevărată. De aceea faptele nu se socotesc mântuitoare în ele înseși, nu se socotesc ca atare cele ce au numai chip exterior și nu constituie ca atare un drept al omului la mântuire; de aceea nu pot fi nici o prestație care poate întrece echivalentul mântuirii proprii, putând fi detașate de cel ce le-a făcut și depozitate într-un tezaur de merite prisositoare din care se pot completa lipsurile altora.

Pot fi fapte săvârșite la exterior și totuși sufletul să rămână lipsit de iubire, rigid în mândria lui pentru faptele săvârșite. Pot fi fapte săvârșite din diferite interese, cu diferite planuri. Numai revărsarea inimii în ele din credința ca relație nemijlocită cu Hristos le dă valoare mântuitoare; numai când sporesc credința și iubirea omului, care-1 fac din ce în ce mai bun; numai când ele transferă bunătatea celui ce le săvârșește și în ființa celor ce se bucură de beneficiul lor. Altfel, dacă adresatul unor fapte bune simte în cel care le săvârșește în favoarea lui vreo mândrie, aceasta îl poate face și mai rău. Numai faptele izvorâte din iubire, al cărui izvor în noi este iubirea lui Hristos, au un rost în mântuirea noastră.

Așa cum Hristos a lucrat continuu, manifestându-Și iubirea față de alte și alte nevoi ale oamenilor din jurul Său, așa trebuie să facem și noi. Dar faptele cerute nu constau numai din manifestări ale iubirii față de oameni, ci și din fapte de înfrânare a egoismului care ne mărginește în general, nedându-ne posibilitatea să ne împărtășim de iubirea nelimitată a lui Hristos și să-i răspundem ei; constau și din fapte de întărire a purității sau a transparenței noastre și a întăririi legăturii noastre cu Dumnezeu, ale intensificării apropierii de El și a relației iubitoare cu El.

Sfântul Apostol Pavel a vorbit și el de o continuă „întindere înainte”, dar și de faptul că această întindere temporală nu ne duce prin ea însăși la desăvârșirea vieții veșnice.Fraților, eu nu mă socotesc să fi ajuns, ci una fac: cele dinapoi uitându-le și spre cele dinainte tinzând, la țintă alerg, la cununa dumnezeieștii chemări de sus, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 13-14).

Ținta alergării e sus, e dincolo de planul nostru temporal. Dar acolo sus, noi suntem „chemați”, ceea ce înseamnă că simțim și în firea noastră o năzuință spre acea țintă. Ea este o „cunună” pentru străduințele ce le-am făcut aici. Dacă n-ar fi această străduință, n-am putea aștepta nici cununa. Acolo s-a terminat alergarea temporală. Acolo e răspunsul nelimitat la iubirea nelimitată a lui Dumnezeu, răspuns care nu mai trebuie depășit; acolo e odihna veșnică. Dar alergarea în timp e necesară pentru dobândirea cununii acestei odihne în bucuria fără de sfârșit. Aici se face omul vrednic de cununa acelei odihne prin alergare, prin folosirea timpului.

Teologia dialectică protestantă privează timpul de orice valoare. Disprețuind faptele,disprețuiește putința de creștere a persoanei înseși sau valoarea ei în ochii lui Dumnezeu cafocar al năzuinței spre tot mai marea iubire a Lui, disprețuiește importanța răspunsului ei activ la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, în concepția protestantă, se izbește de un zid care niciodată nu se deschide.

Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, subliniind importanța manifestării iubirii personale, și deci a timpului, ne învață că numai aici pe pământ se câștigă Împărăția veșnică. Într-un pasivism asemănător celui protestant se complac și teosofia și antroposofia, care nu dau existenței actuale a omului toată importanța, socotind că vor exista și alte vieți în care omul va face mai mult, oarecum silit de treptele mai înalte pe care se va afla. Persoana umană e și mai nesocotită de ele, căci ele merg până la anularea persoanei în seria încarnărilor, care sfârșesc într-o contopire a tuturor în esența impersonală. Ce importanță pot avea faptele într-o asemenea concepție? Dacă ele totuși se produc, se produc în baza unei necesități naturale, așa cum se produc fenomenele naturii." (fragmente din Teologia dogmatica ortodoxa, vol.2, Dumitru Staniloae)

sursa: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...5&postcount=16
Reply With Quote
  #2  
Vechi 25.03.2013, 20:43:54
Decebal Decebal is offline
Banned
 
Data înregistrării: 19.07.2012
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.651
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Scotland The Brave Vezi mesajul
Din cele scrise de Apostolul Pavel rezulta ca acele fapte bune sunt pregatite de Dumnezeu dinainte,nu sunt nici creatia si nici meritul omului,ele sunt roada Duhului Sfant in om,nu din el singur izvoarasc,iar credinta care le precede este la randul ei un dar de la Dumnezeu.Este o lucrare a harului de la primul pana la ultimul act care nu exclude omul,ci il transforma,doar ca nu ii da lui,omului,meritul principal,ci lui Dumnezeu.Darul inseamna ceva gratuit iar harul nu poate fi echivalat intr-un act uman de aceiasi valoare.Sau se poate?
Or fi ele faptele pregătite dinainte însă nu sunt chiar fără intervenția omului. Este evident că nu poate fi vorba numai despre o lucrare a harului de la primul până la ultimul capăt și asta pentru că, așa cum sublinia Stăniloae și teologia ortodoxă în general, omul creștin este transformat de har și aflat sub mânarea sau imboldul sau impulsul Duhului iar această transformare conștientă a duhului dă omului conștiința și puterea să decidă și să aleagă ce face în acord cu harul și legea lui Dumnezeu; de aceea teologia ortodoxă vorbește despre sinergia dintre har și credincios sau dintre har și libertatea creștină pentru că prin mântuirea libertății umane care este făcută prin Iisus Hristos, prin zdrobirea morții care se infiltrase în inima omului și o ducea în rătăcire și în robie și în moarte, omul devine prin har el însuși dezlegat pentru libertatea înspre care și în proiectul căreia Dumnezeu l-a zidit, l-a făcut suflet viu, iar mai apoi i-a dat prin Iisus Hristos Viață, pentru că Noul Adam S-a făcut duh dătător de Viață prin jertfă și prin înviere, iar apoi prin trimiterea Duhului în interiorul ființei umane (a nu se lua în sens universal, ca și cum Hristos ar fi trimis Duhul în interiorul tuturor oamenilor; vorbesc despre acea ființă umană care a devenit în Duh). De aceea se spune că omul este conlucrător la propria mântuire, sau la dezvoltarea propriei stări de mântuire, neatribuindu-i-se nicidecum rolul principal sau exclusiv, prin credința și gnoza lucrătoare prin iubire și cunoaștere a adevărului. Faptele credinței și cunoașterii mântuitoare nu sunt deci doar roada Duhului Sfânt, ci sunt și roada libertății dezlegate sau tot mai dezlegate de robia morții și a stricăciunii, de robia lipsei de libertate autentică, duhovnicească în care a fost înlănțuită persoana umană, precum și roada conștiinței umane în care, prin Duhul noului legământ, legea iubirii sau legea lui Hristos (și dimpreună cu aceasta, deși nu în întregime, și legea anterior dată) a fost înscrisă în inima omului (Ieremia 31). Faptele credinței și gnozei mântuitoare sunt deci și merite ale omului sau roade ale propriei sale conștiințe și libertăți, iar nu doar roadele Duhului lui Dumnezeu.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 25.03.2013, 20:44:40
Decebal Decebal is offline
Banned
 
Data înregistrării: 19.07.2012
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.651
Implicit

Citat:
În prealabil postat de AlinB Vezi mesajul
Darul Duhului nu poate fi echivalat de nici un act uman dar trebuie sa fie urmat de un act pozitiv constient si volitiv.
De fapt darul Duhului ar trebui precedat în prealabil, în general, de pregătirea pentru primirea acestui dar. De aceea în Biserica cea adevărată a lui Hristos, pe vremuri, se făcea propovăduirea evangheliei, se făcea catehizare, se făcea o perioadă de pregătire, de curățire, de învățare, de sensibilizare a sufletului și a minții la adevărul evangheliei, abia ulterior având loc Botezul, de obicei la sărbătoarea pascală. Asta este ceea ce mărturisesc sf Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale, sf Vasile cel Mare în "Despre botez", sf Ambrozie în "Despre Mistere", sf Dionysie Pseudo Areopagitul în "Despre Ierarhia Bisericească" și mulți alții. Acesta este adevărul Bisericii și aceasta era adevărata rânduială a Bisericii. Evident că nici aceasta nu rezolva toate "problemele" dar era o rânduială mult mai autentic creștină față de rânduiala pseudo-autentică ce se practică în ziua de azi și de multă vreme încoace; ce-i drept pe vremurile acelea cei care aveau funcții semnificative în biserică, și creștinii în general, erau mai ocupați de teologie și spiritualitate.

Dar chiar și în condițiile actuale primul lucru de făcut este tot în teritoriul conștientizării, atât cât dă Dumnezeu și cât se poate, a darului Duhului Sfânt, pentru că altfel se intră într-o viață străină de Duhul în care obligațiile neînțelese și neasumate devin o rutină plicitisitoare, care de multe ori duce în final la ratarea mântuirii. Sunt foarte mulți oameni, chiar ortodocși botezați, care își ratează mântuirea și trebuie să recunoaștem acest lucru. Este într-adevăr dureros să te izbești de atâtea paradoxuri practice în Biserica Ortodoxă, dar unii încă ne mai spun că trebuie tăcut și înghițit; așa să fie, dar vom mai vedea și până când, că n-au ajuns oamenii chiar să răstoarne planurile și lucrarea lui Dumnezeu.

Am mai și spus că astfel de rețete în care oamenii sunt într-un fel îndemnați să își, și îmi cer scuze pentru limbaj, chiar nu am intenția de a ofensa pe nimeni, "screamă" mântuirea pot fi rețete optime pentru ca oamenii dimpotrivă, chiar și botezați să își rateze posibilitatea mântuirii, chiar și într-un scenariu în care aparent, și poate în ochii chiar a multora, ei își "lucrează mântuirea". A nu se înțelege că aș tăgădui necesitatea strădaniei, a ostenelii pentru mântuire, dar această strădanie și osteneală (că doar împărăția cu asalt se ia) trebuie orientată în mod duhovnicesc, într-un scenariu cât mai aproape de autenticitatea creștinismului și cât mai departe de falsitatea și ipocrizia practicate în ziua de azi.

Chiar în urmă cu câțiva ani auzisem de cazuri și în Rumânia și prin alte părți care cereau să fie dezbotezați și doreau să dea Biserica în judecată pentru că fuseseră botezați fără să li se ceară consimțământul, considerând că Biserica ar fi săvârșit abuz asupra lor. Sunt tot felul de ciudățenii și paradoxuri, și nu cred că Hristos chiar a vrut să ne bage într-o piesă de teatrul absurdului.

Citat:
În prealabil postat de AlinB Vezi mesajul
De asta in ortodoxie de ex. se face distinctia teologica f. practica intre mantuirea obiectiva (Darul lui Dumnezeu catre om) si cea subiectiva (raspunsul omului la Darul lui Dumnezeu).

Ambele sunt necesare pentru ca mantuirea sa fie efectiva si omul sa intre in bucuria vesnica.
Mântuirea subiectivă este pătrunderea mântuirii obiective, prin harul și alegerea lui Dumnezeu, în sufletul omului, precum și transformarea vieții ulterior într-o viață nouă în Hristos, așa încât Hristos să ia chip în sufletele celor chemați la mântuire.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare