Despre mandrie

[oni91]

Nu am mai postat de mult timp pe acest forum, desi am fost intr-o perioada foarte activa si imi doream sa gasesc raspunsul la diferite intrebari existentiale si sa ajung sa cred din nou. Acum imi dau seama ca in acea perioada eram totusi mult mai aproape de Dumnezeu, deoarece simteam o oarecare dragoste si supunere fata de El, ceea ce in timp s-a pierdut, desi acum sunt mai convinsa de existenta Lui ca in trecut. Problema este ca sufletul meu s-a transformat intr-un mod in care nici mie nu-mi vine sa cred si uneori simt ca nu vreau sa ma supun divinitatii, ca nu imi doresc un stapan caruia sa-i slujesc si ma trezesc chiar invidiindu-L pe Dumnezeu pentru faptul ca este mai presus decat toate, atotcunoscator, bun si drept si dorindu-mi sa fiu in locul Lui. Si realizez singura cat de impietrita imi este inima si cat de jos am ajuns si imi aduc aminte de scena din Geneza in care diavolul si-a dorit sa fie ca Dumnezeu sau chiar mai presus de El si a simtit aceleasi sentimente de invidie si de nesupunere. Si imi este frica ca nu ma voi schimba si ca voi ramane in acest intuneric si josnicie sufleteasca. Pur si simplu nu pot scapa de aceste conceptii si sunt constienta ca a pus stapanire pe mine un fel de mandrie diavoleasca despre care si marii teologi spuneau ca este cel mai rau stadiu in care poate ajunge omul deoarece atunci Dumnezeu nu il mai poate ajuta cu nimic. Nu am vrut sa va supar scriind aceste randuri, speram doar la un sfat, deoarece despre intelegere nu stiu daca poate fi vorba. Va multumesc.

[glykys]

Oho, Oni, nu stiu cine sa nu sufere de aceasta patima! Din proprie experienta, iti spun ca mersul regulat la Sf. Liturghie ajuta foarte mult, rugaciunea si, mai ales, Sf. Spovedanie. tot suntem in post, incearca sa tii cateva zile post si mergi la duhovnic si spune-i ce ai pe suflet. Iata si cateva cuvinte ale par. Calciu despre mandrie:

Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el. Si atunci Dumnezeu trimite ingerii Sai, care pe brate te vor purta, ca nu cumva sa se loveasca piciorul tau de piatra, cum spune la Matei.
Acesta este raportul nostru fata de Dumnezeu si noi nu intelegem lucrul acesta si ne trufim! Fiecare la randul lui se trufeste cu ceva! Cel mai de jos om se trufeste cu faptul ca face ceva in meseria lui, sau ca are o casa sau un copil. Trufia creste odata cu treptele sociale pana sus, la varful societatii, unde e asa de mare, incat omul – conducatorul – pierde contactul cu poporul, cu adevarul, cu realitatea si traieste intr-o lume a lui, in care se vede pe sine insusi zeu. Toate miscarile totalitariste si toate guvernele totalitariste au dovedit lucrul acesta. Omul ajuns sus, orbit de trufia luciferica, pierde legatura cu semenii lui, cu societatea si este un pierdut, este un demonizat.
La nivelul nostru, fiecare suntem demonizati prin mandrie. Cunosc aceasta dintr-o experienta personala atat cu mine insumi, cat si cu cei care se spovedesc. Cercetati-va si vedeti ca mandria e cel mai mare pacat pe care il avem. Fiecare vine si marturiseste pacatul trufiei si pleaca de la spovedanie si se intoarce la trufia lui. In aceasta consta vina noastra la rastignirea lui Iisus, in faptul ca in fiecare zi savarsim pacatul cel mare al mandriei. Nu intelegem diferenta ontologica dintre noi si Dumnezeu. Ni se pare ca facem un salt si am ajuns la Dumnezeu, am ajuns ca Dumnezeu, asa cum voiau sa fie Adam si Eva cand i-a ispitit diavolul.
Mandria, acest orgoliu extraordinar al fiintei umane…! Daca sunt doi intr-o intreprindere, sau intr-un birou, sau intr-o chilie, unul vrea sa fie sef. De aici se nasc toate confuziile si toate disputele. Daca macar unul ar sluji pe celalalt asa cum spune Mantuitorul, pacea ar fi intre ei.

[oni91]

Iti multumesc pentru aceste vorbe, si eu mi-am adus aminte de curand de acest indemn si este adevarat ca daca Dumnezeu ne indeamna sa ne slujim intre noi, atunci cu atat mai mult ar trebui sa-L slujim pe El, insa poate ca ideea de Stapan al omului m-a deranjat, desi stiu si de conceptia ca acest Stapan se comporta ca un Tata...poate ca cel mai greu este sa-mi recunosc ignoranta si micimea fata de maretia lui Dumnezeu...

Ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu au fost ""Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”"

Imi dau seama ca trebuie sa fie groaznica starea de care vorbesti...important e sa nu iti pierzi nadejdea....diavolul nu se va mantui niciodata fiindca s-a ridicat impotriva Stapanului neispitit dar omul in starea cazuta in care se afla dupa pacatul protoparintilor Adam si Eva oricat de rau ar cadea, atata timp cat e in viata se poate mantui...Mantuitorul a zis "de cate ori vei cadea scoala-te si te vei mantui"...deci nu uita..."atunci cand nu mai exista nici o scapare exista intotdeauna una"...cred ca trebuie sa nu uiti ca nu te poti ridica singura din aceasta stare si sa nu contenesti in a cere ajutorul lui Hristos....eu stiu din proprie experienta ca uneori poti cadea atat de rau incat iti lipseste puterea de a mai "vorbi" cu Dumnezeu...de aceea eu te indemn cu cea mai nezdruncinata convingere sa te rogi Maicii Domnului si sa nu contenesti in a ii inalta rugaciuni pana gand starea si raportarea ta nu se schimba...oricat de neimaginat poate parea o sa fie Lumina din nou..ma voi ruga si eu pt tine pt ca orice rugaciune conteaza.....Doamne ajuta!

[iustin10]

oni
Daca nu treci prin cele mai de jos,nu ai cum te ridica apoi.
Daca nu experimentezi pina la ultima limita caderea ,si nu ajungi la sila de tine,nu poti sa ajungi la comoara pocaintei. Acum raul te doare aproape fizic,si il simti ca pe o prezenta acuta,si evidenta in viata ta,in tine chiar. Acum sunt momentele in care psalmistul spune ca am fost aruncat in cele mai de jos,si 'viata mea s-a apropiat de locuinta mortilor'
Este momentul in care ori te accepti asa cum esti si te caesti de raul ce te apasa,ori cazi in deznadejde si in negare,si te pierzi in bratele lumii ,care atat asteapta,cautand uitarea.
Extrage partea cea buna,de fapt,in mijlocul mandriei,tu ai ajuns la smerenie si la pocainta.Caci iti vezi cu ochi limpezi rautatea si nimicnicia.
Acum daca te vei ruga,vei constata ca intelegi cu adevarat acele rugaciuni,pentru ca ele chiar depsre aceasta vorbesc:despre neputinta si pocainta.
Este vremea sa iesi din tine,nu mai ai ce face in casa,iesi ,paraseste cetatea aceasta .
Indreapta-te spre actiune :rugaciune ,biserica,fapte bune,grija fata de ceilalti .Si vei vedea cum caderea ta se va transforma in motorul tau,si smerenia nu te va mai parasi.
'Caci puterea Mea,in slabiciune este facuta desavarista"

În prealabil postat de oni91

Nu am mai postat de mult timp pe acest forum, desi am fost intr-o perioada foarte activa si imi doream sa gasesc raspunsul la diferite intrebari existentiale si sa ajung sa cred din nou. Acum imi dau seama ca in acea perioada eram totusi mult mai aproape de Dumnezeu, deoarece simteam o oarecare dragoste si supunere fata de El, ceea ce in timp s-a pierdut, desi acum sunt mai convinsa de existenta Lui ca in trecut. Problema este ca sufletul meu s-a transformat intr-un mod in care nici mie nu-mi vine sa cred si uneori simt ca nu vreau sa ma supun divinitatii, ca nu imi doresc un stapan caruia sa-i slujesc si ma trezesc chiar invidiindu-L pe Dumnezeu pentru faptul ca este mai presus decat toate, atotcunoscator, bun si drept si dorindu-mi sa fiu in locul Lui. Si realizez singura cat de impietrita imi este inima si cat de jos am ajuns si imi aduc aminte de scena din Geneza in care diavolul si-a dorit sa fie ca Dumnezeu sau chiar mai presus de El si a simtit aceleasi sentimente de invidie si de nesupunere. Si imi este frica ca nu ma voi schimba si ca voi ramane in acest intuneric si josnicie sufleteasca. Pur si simplu nu pot scapa de aceste conceptii si sunt constienta ca a pus stapanire pe mine un fel de mandrie diavoleasca despre care si marii teologi spuneau ca este cel mai rau stadiu in care poate ajunge omul deoarece atunci Dumnezeu nu il mai poate ajuta cu nimic. Nu am vrut sa va supar scriind aceste randuri, speram doar la un sfat, deoarece despre intelegere nu stiu daca poate fi vorba. Va multumesc.

Stii ce n-am inteles eu? Cum poti sa simti si dragoste si supunere in acelasi timp?

Eu cred ca de aici pleaca multe neintelegeri. Ca omul e incurajat mai mult la frica si supunere decat la dragoste. E adevarat ca frica si supunerea e mai usor de inteles si de aplicat, ca reteta universala de mantuire. Tot adevarat este ca dragostea e un dar si poate nu toti il primesc, asa ca ...

Acum glumind un pic , cred ca si diavolului i-a trecut sa fie Dumnezeu , dupa ce a vazut cata munca implica postura asta.

pe mine nu m-ai suparat cu ce ai scris si nici nu vad vreo tragedie, asa e in viata, mai un deal , mai o vale, mai o apa mare :)

cum mai merge Oni ?

[iustin10]

Profit de titlul acestui topic,fara a avea legatura directa cu postarea lui oni,decat poate constatarea de inceput"Nu am mai postat de mult pe acest forum..."
In afara de lucrurile bune care le aduce acest forum,el ascunde si un mare pericol,al mandriei.
Scriind prea mult aici ,ajungi sa consideri ca ,chiar esti cineva,chiar spui lucruri interesante,si ceilalti chiar au nevoie de tine .Apoi incepi sa sacrifici timpul liber,apoi timpul pentru familie,pentru rugaciune,pentru ca,nu e asa,trebuie sa scrii !Trebuie sa iti dai cu parerea despre mai toate subiectele,despre orice ar fi ele,si mai ales despre cele unde apare contrazicerea . Acolo trebuie sa arati celorlalti cat de buna e ortodoxia ta,asa cum ai inteleso tu,si cat de departe sunt ei de adevar.
Si mai este o situatie,unde mandria musca adanc:"ii dau dreptate lui..." "cel mai bine a scris cutare..." , "bravo lui cutare..."
Alegerea unei singure persoane care sa o lauzi,in detrimentul celorlalti,ii provoaca celui ales mandrie ,si celorlalti invidie.
In realitate stiu cine sunt,dar cand intru aici,ma mandresc ca as fi cineva,desi imi stiu atat de bine bubele din suflet si din viata reala.
Daca cineva se simte atins,luati-o ca pe un dialog cu mine insumi!

Sa speram ca Oni nu o sa aiba un atac de mandrie cand o sa vada ca i-ai ciordit threadul :))..glumesc...eu am avut niste atacuri cand m-am comparat cu anumiti useri care poate fara sa isi dea seama vorbesc ca si cum ar fi niste oameni induhovniciti care dau lectii celor mai putin evoluati, de fapt nu prea au intelegere pt ceialalti, starnesc sminteala pe forum, iar mai apoi le spun celor pe care i-au suparat "e vina ta ca ai orgoliu".....poate userii respectivi de fapt imi apar mie asa pt ca sunt eu orbit de propriul meu orgoliu (nu spun la misto) dar m-am comparat cu felul in care ii vad pe ei si am fost tentat sa ma consider induhovnicit si smerit...noroc ca dupaia am iesit din casa, am intrat in contact cu oamenii si am avut ocazia sa vad cat de imbunatatit sunt cu adevarat :))

[Rodica50]

De la mandrie pornesc toate relele... Trebuie sa aducem slava lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce stim sa facem bine-realizarile noastre... toate vin prin netarmurita dragoste a lui Dumnezeu fata de noi. Nimic n-am fi fara Dumnezeu... Este purtarea Lui de grija.
Aceasta nu inseamna sa nu avem stima pentru ceea ce am realizat, dar doar slavind pe Domnul.