Suntem vreodata indreptatiti sa discriminam, maltratam aproapele?

[fallen]

În prealabil postat de fallen

Sa dea Dumnezeu in primul rand sa avem putere sa rabdam nedreptatile, si apoi ca rabdarea noastra sa fie spre smerirea celui care ne nedreptateste, si nu spre incurajarea lui (dar asta nu mai depinde de noi ci numai de ei) si nici spre descurajarea si mahnirea sufletelor noastre! Iar cand simtim ca nu mai putem, sa zicem si noi precum Mantuitorul "Doamne daca este cu putinta sa treaca acest pahar de la mine, dar..." Macar in teorie, daca in practica e mai greu :). Pana la urma, poate si noi nedreptatim pe altii mai "mici". Ce vina au ei (cei cu care lucram, de exemplu) ca sunt needucati, inculti, analfabeti, ignoranti, impertinenti, etc? Daca "cuvantul lui Dumnezeu" nu a ajuns si la ei? Poate e gresit sa ne revoltam, maniem, in loc sa cerem lui Dumnezeu sa ne dea cuvant de intelepciune, spre a-i lumina?

...cu toate ca in unele cazuri este o cauza pierduta, si ne consumam inutil rabdarea si energia, nemairamanandu-ne suficiente resurse pt noi si ai nostri, si lucrurile cu adevarat importante? Sau aici intervine ce spunea Mihail, si anume patima mandriei, si a slavei desarte, care nu ne da pace pana nu reusim ce ne-am propus sa demonstram?

[Yasmina]

În prealabil postat de Mihailc

În raportul dintre sfătuitor şi sfătuit, unul domină şi celălalt e dominat. Primul se caţără pe o poziţie de autoritate, iar al doilea rămâne sau retrogradează într-o poziţie subalternă, fapt care poate să determine infiltrarea unui păcăt comun "sub acoperire" în minţile amândurora: mândria, în prima variantă gonflată de conştiinţa unei superiorităţi circumstanţiale, iar în a doua variantă rănită de declanşarea complexului de inferioritate prin simţirea umilinţei de a fi cumva condus, dirijat, deci incompetent în administrarea problemelor propriei vieţi.
Genul sfătosului care vrea să pară priceput la toate produce iritare, mai ales când cel în cauză îşi camuflează haosul din propria viaţă prin dorinţa/nevoia patologică de a pune ordine matematică în vieţile altora. Găsim prin biserici (şi pe internet mai ales) destui creştini care practică joaca de-a duhovnicii prin proiectarea unei păreri de sine eronată în exterior, sub pretextul că ei pun în practică lucrarea îndreptării aproapelui. Uneori nici preoţii nu sunt atât de zeloşi ca aceştia, deşi e vorba de un zel nebun şi contraproductiv pentru toată lumea. Când un orb "călăuzeşte" un alt orb ştim ce se întâmplă, din Evanghelie.

Pe de altă parte Tradiţia ne aminteşte că "cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească", "mântuirea stă întru mult sfat" şi "cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele", deci nu suntem îndreptăţiţi nici să dormim în propria noastră autosuficienţă. Dar fiecare este liber să întrebe/ceară sfat acolo unde crede că găseşte înţelegere adecvată pentru problemele lui. Duhovnicul, o prietenie profundă şi oamenii pe care-i iubim şi ne iubesc sunt tot atâtea instanţe cu ajutorul cărora putem traversa cu bine impasuri şi ieşi din fundături.

Exact,vad ca nimeni nu a luat in calcul mandria sifonata a celui care pacatuieste.
Eu zic ca noi insine nu mantuim pe nimeni cu interventii din afara;am vazut cazuri live in familie,cunoscuti,prieteni :un sot este credincios si nu reuseste toata viata sa-si mantuiasca sotia...si mor asa in lumi diferite!
De ce ? Pt ca nu putem sa facem noi totul pt mantuirea altora caci lucrarea incepe mai intai in constiinta lor.
Ce se intampla cand ii faci unui prieten comentarii despre ce este"bine si rau"? Se ofuscheaza,ii ranesti orgoliul si-ti intoarce spatele;am patit-o de multe ori si am vazut ca nu procedez bine. Important este sa faca fiecare ce doreste pe propriile raspunderi,caci si greselile sunt cei mai mari profesori.

Bine asta nu inseamna ca as ramane muta in fata unor probleme legate de morala adica daca as vedea un om care il maltrateaza pe altul as interveni,la fel as raporta orice act criminal incepand chiar cu furt mic de portofel.
La fel cum nu mi-as vedea de treaba daca cineva apropiat mi-ar spune ca vrea sa avorteze sau sa omoare pe cineva... Bine,dar asta teoretic nu se cam intampla,toate prietenele care au recurs la avort mi-au spus dupa cand chiar nu se mai putea face nimic.
In rest ,am atata de lucru cu mine insami caci daca as plina de intentiile cele mai bune ,tot nu as putea sa-i indrept pe altii din lipsa de timp.

[fallen]

E adevarat ca mandria îi e sifonata atat celui caruia i se face morala, cat si celui care incearca sa faca dar nu e ascultat sau chiar e luat peste picior. Uneori chiar mandria "doare" mai rau ca dreptatea :). Doare cand suntem mustrati, certati, ironizati, chiar si pe nedrept. Doare si cand nu suntem ascultati, dar ce ne doare mai rau? Mandria noastra, sau pacatul aproapelui? Pe mine de exemplu la serviciu ma doare de 2 ori cand nu suntem ascultati de clienti: o data ca-si bat joc de autoritatea noastra, ca specialisti, si de toata munca noastra, si inca o data ca-si bat joc si-si pun in pericol propriile animale cand se contrazic cu noi si le fac tratamente dupa cum considera dansii si cum ii taie capul. Si apoi daca mai vin si la piata cu lapte, oua, mai pun in pericol si sanatatea publica :). Si mai e un aspect ingrijorator, constatat de curand: daca tot ma rog la Dumnezeu sa-mi dea rabdare, si n-o pot obtine decat cu medicatie :), poate ca nu asta e ceea ce imi trebuie acum; poate sunt situatii in viata cand nu rabdare se cere, ci revolta :)!

[fallen]

E adevarat ca mandria îi e sifonata atat celui caruia i se face morala, cat si celui care incearca sa faca dar nu e ascultat sau chiar e luat peste picior. Uneori chiar mandria "doare" mai rau ca dreptatea :). Doare cand suntem mustrati, certati, ironizati, chiar si pe nedrept. Doare si cand nu suntem ascultati, dar ce ne doare mai rau? Mandria noastra, sau pacatul aproapelui?

[lavinia40]

În prealabil postat de fallen

E adevarat ca mandria îi e sifonata atat celui caruia i se face morala, cat si celui care incearca sa faca dar nu e ascultat sau chiar e luat peste picior. Uneori chiar mandria "doare" mai rau ca dreptatea :). Doare cand suntem mustrati, certati, ironizati, chiar si pe nedrept. Doare si cand nu suntem ascultati, dar ce ne doare mai rau? Mandria noastra, sau pacatul aproapelui?

Cat mai avem constiinta ne doare tot...
Perseverand intru cunoastere a binelui..ne dor si dureri straine..

[lavinia40]

În prealabil postat de lavinia40

Cat mai avem constiinta ne doare tot...
Perseverand intru cunoastere a binelui..ne dor si dureri straine..

https://www.youtube.com/watch?v=0JCNgHLq8d8

[fallen]

În prealabil postat de lavinia40

Cat mai avem constiinta ne doare tot...
Perseverand intru cunoastere a binelui..ne dor si dureri straine..

Da asa e...ne dor mai ales greselile si pacatele celor apropiati, cateodata. Si atunci e bine, cand ajungem sa ne rugam pentru iertarea greselilor celor care ne-au gresit noua!
(din pacate nu pot deschide videoclipul acum, cred ca am o defectiune). Doamne ajuta!

[lavinia40]

În prealabil postat de fallen

Da asa e...ne dor mai ales greselile si pacatele celor apropiati, cateodata. Si atunci e bine, cand ajungem sa ne rugam pentru iertarea greselilor celor care ne-au gresit noua!
(din pacate nu pot deschide videoclipul acum, cred ca am o defectiune). Doamne ajuta!

Si, e indicat ,sa ne iertam si pe noi, insine!
Doamne Ajuta, draga 'Fallen'!..ca nu esti 'fallen', esti o fata cu suflet fain!

[gabriela8]

În prealabil postat de fallen

daca tot ma rog la Dumnezeu sa-mi dea rabdare, si n-o pot obtine decat cu medicatie :), poate ca nu asta e ceea ce imi trebuie acum; poate sunt situatii in viata cand nu rabdare se cere, ci revolta :)!

Cand cerem lui Dumnezeu rabdare, smerenie, iubirea aproapelui etc., Dumnezeu ne va da situatiile prin care putem dobandi cele cerute, "nu le primim pe tava".

[fallen]

Cum bine spuse Gabriela, Dumnezeu asa facu, dar fuse peste puterile mele...de vreo saptamana mi s-a imbolnavit barbatul, a avut dureri mari si s-a chinuit, dar a rabdat bine pana la un punct si mi-a fost mila de el, am incercat cat am putut sa-l ajut (poate am fost ipocrita sperand ca va aprecia si va inceta persecutiile, dar chiar mi-a fost mila, insa poate nu de ajuns cat sa-mi las serviciul, sa nu mai mananc, sa nu mai dorm, sa-mi dau si viata eventual). Am sperat ca dupa interventie va fi mai bine, se va rezolva fara probleme, l-a binecuvantat si preotul spitalului (crezand ca mi-e frate), dar nu a fost asa. Azi a iesit din spital si m-a sunat urland ca il doare. I-am zis sa se uite pe reteta care i s-a dat sa vada ce tb sa ia (oricum a luat mereu mai mult decat trebuia) si a zis ca n-o gaseste... Dupa un timp a sunat inapoi si mi-a zis ca sunt cea mai mare proasta ca nu am stiut ce sa-i zic sa ia sa-i treaca criza. Eu ma stiu dintodeauna ca intru in panica si nu reactionez bine la situa?ii critice, tocmai de-aia m-am si lasat de medicina, as prefera sa nu ma mai intrebe nimeni nimic niciodata... Apoi ma stiu si ca sunt ofticoasa si nu suport sa fiu insultata si umilita (cu toate ca un bun crestin ar trebui sa fie mandru pt asta). Asa cai-am zis ca poate vrea sa nu mai vin acasa, si el a zis ca poate ar fi bine. La ora asta inca nu-mi vine sa ma duc diseara acasa, imi vine sa las tot acolo, si bani, si lucruri, carti, haine, icoane si tot ce am mai de pret, numai imi trebuie nici sa merg la denie sau la inviere, oricum numai am tupeul sa dau ochii cu par duhovnic dupa ce am facut tot ce am promis ca nu mai fac (am blestemat, hulit, deznadajduit, mi-am dorit moartea). Stiu insa ca e pacat sa-l abandonez acum, in suferinta, mai ales ca i-am promis ca merg maine sa-l inscriu la medic de familie (tb sa mai faca o interventie). Si nici la parinti cred ca nu pot merge, si mai e un aspect: