50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui

[Florinvs]

– Ce părere avea despre industria şi agricultura distruse după revoluţie?

– Să ştiţi că nu vorbea despre asta niciodată. El nu critica starea României de după 1989. Sigur că avea părerile lui, dar se abţinea să ni le spună. Cu atât mai mult, nu vorbea sau nu critica viaţa politică, nu-i blama pe politicieni. Nu fiindcă n-ar fi avut motive sau păreri despre asta, dar era un om echilibrat şi complet, dar absolut complet lipsit de pornirea de a bârfi, de a critica aşa, în genul mahala. Avea însă o părere foarte proastă despre Parlament, despre alcătuirea lui şi era total împotriva modului în care erau selecţionaţi oamenii din Parlament. Era intrigat că erau acolo prea mulţi intelectuali şi că ţăranii sau muncitorii erau foarte slab reprezentaţi. Mă rog, asta era un fel de reminiscenţă a gândirii vechiului activist de partid.

– Ce îşi amintea despre Vaslui, cum s-a comportat când a venit din nou la Vaslui?

– Vedeţi, convingerea mea este că, revenit la Slobozia după revoluţie, în tihna şi confortul noii sale locuinţe, în starea aceea pe care el nu o cunoscuse niciodată în viaţă, anume aceea de a nu avea treabă, de a nu fi stresat de răspunderile pe care le presupunea munca lui de-o viaţă, ajunsese să-şi revadă, să-şi retrăiască şi să-şi evalueze tot ce făcuse până atunci. Şi, desigur, aşezând în aceste gânduri perioada petrecută la Vaslui, avea cu siguranţă motive de satisfacţie intimă. Se vedea asta în discuţiile pe care deseori le purtam, ocazii cu care amintea mereu despre Vaslui şi despre oamenii de aici. Probabil că şi asta ne apropia foarte mult, faptul că eu eram singurul cu care putea să vorbească despre toate acestea. Rememora figuri de oameni şi întâmplări cu diverse persoane, nu ştiu, nu mi-i mai amintesc pe toţi, dar vorbea despre Ciocoiu, Ciobanu, Aniţei, Strungaru, despre Pârvu de la sindicate, despre doctorii Sepeniuc, Bârlădeanu, Nichifor, despre Neamţu de la Huşi, profesorii Clisu şi Gruia Novac de la Bârlad, despre arbitrul Rainea, despre directorii Manu, Buculeasa şi Mihalache, cu care lucrase la Direcţia Agricolă, despre Adrian Porumboiu ori dirijorul Nicu Bălan şi încă despre mulţi. Vorbeam despre Teatrul din Bârlad, despre Festivalul Umorului, despre Valentin Silvestru şi doamna lui, Brânduşa-Zaiţa, ca şi despre scriitorii pe care-i aducea la Vaslui. Cel mai puţin discuta despre activiştii cu funcţii mari, secretarii, cu care lucrase la comitetul judeţean de partid. Îl amintea doar pe cel care fusese director la Rulmenţi şi devenise secretar cu probleme economic, am uitat cum îl chema, şi despre un alt activist, pe care îl chema Bran. Rămăsese cu multă simpatie pentru cineva care mi se pare că a fost prim-secretar la UTC, îl chema Horobeţ. Legat de toate astea, să vă spun o nostimadă. Mi-a zis odată: „Măi, domnu’ Stoian, ştii că mie îmi plăcea mult să joc table şi apucam să mai joc cu ai mei, cu unii activişti, pe la sfârşituri de-astea de petreceri pe care le mai făceam împreună cu diverse ocazii. Ei, şi ca să vezi, câştigam numai eu! Ei discutau, nu ştiu cine inventase că mie nu-mi place să pierd la table şi ei se lăsau bătuţi ca să-mi facă mie pe plac. Eu îmi dădeam seama, dar ce să le fac? Vedeţi, domnule, ce servilism era la domnii-tovarăşi aceia?”.

Îmi amintesc o chestie foarte frumoasă legată de Valeriu Penişoară, la care ţinea ca la copilul lui. A venit Valerică pe la mine, la Slobozia, şi eu bineînţeles că l-am dus la Tănase, de altfel şi Valerică îmi ceruse asta. Am avut noroc că l-am găsit în sediu, nu era atunci pe teren şi am vrut să-i facem o surpriză. Am mers amândoi la secretariat, acolo, la el, Vali era şi cu chitara. I-am zis secretarei să-i spună că vrea să intre la el tovarăşul Stoian pentru o problemă urgentă. Ne-a poftit secretara înăuntru, primul am intrat eu şi am zis: „Tovarăşu’ prim-secretar, vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoştinţă cu cineva”. El a fost cam descumpănit un moment, apoi eu am zis: ”Să intre Vasluiul!” Şi a intrat Penişoară – săracul de el, ce băiat excepţional era! – şi Tănase a izbucnit într-o veselie nemaipomenită: ”Băăi, Penişoară!” Şi l-a îmbrăţişat, sincer să fiu, nu-l credeam pe Tănase capabil de un asemenea gest, fiindcă el era mai sobru, mai reţinut. Şi ne-a poftit pe scaune, ne-a tratat cu cafea şi a vorbit cu Penişoară despre Vaslui şi Huşi, l-a pus să povestească de toate. Am stat vreo oră împreună şi ce credeţi? La un moment dat, i-a zis lui Valerică să-i cânte „aia cu Cuza domn”. Să-i cânte adică acolo, în biroul acela de prim-secretar, unde nu se pomenise niciodată să fie muzică. Şi i-a cântat şi l-a impresionat extraordinar. Apoi, ne-a poftit la cantina de partid să servim masa împreună. Vă daţi seama ce bine ne-am simţit, în special eu, că eram de acolo şi îmi creştea importanţa locală că mă vedea lumea la masă cu primul-secretar.

„A fost un om care şi-a făcut datoria”

– Vă mai întrebasem cum s-a comportat când a revenit la Vaslui.

– A, da. Se sărbătoreau nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea Festivalului de umor şi eu am fost invitat de organizatori în calitate de membru fondator. M-am simţit onorat, mă lăudam la Slobozia, le ziceam la cunoscuţi: vedeţi ce oameni sunt la Vaslui? L-am invitat şi pe dumnealui şi am venit amândoi cu maşina mea. Am stat aici câteva zile, el a fost cazat de Adi Porumboiu în apartamentul de lux de la ultimul etaj al hotelului Racova şi a fost tratat regeşte. Eu mi-am văzut de festival, dumnealui a făcut tot felul de vizite. În ultima seară, Porumboiu, băiat simţit şi civilizat, a organizat în cinstea lui o recepţie deosebită, au fost invitaţi directori şi activişti cu care el lucrase, a fost foarte frumos. Oamenii erau relaxaţi şi povesteau întâmplări mai hazoase de pe vremea când Tănase era şef la Vaslui. A doua zi, am fost invitaţi la prânz la masă, în familie, la domnul Pârvu, care a fost preşedinte la sindicat. Ei erau buni prieteni, iar după ce am servit masa, am plecat la Slobozia. Când venisem, m-a rugat să-l port cu maşina pe străzi; l-am dus până la spital, apoi către fabrica de mobilă, pe la Copou, peste tot. Se minuna de cât de multe se făcuseră în oraş… Apoi, la plecare, l-am simţit că trăia un mare regret când am ieşit din oraş. Mi-a zis: „Măi, domnu’ Stoian, uite, aici, la Vaslui, să-mi fi făcut rost de casă, nu la Slobozia”.

– Trăia şi anumite dureri, regrete?

– Eu cred că nu regreta nimic din ce făcuse în viaţă. Sunt convins că era împăcat cu faptul că îşi făcuse datoria, aşa cum se cerea în vremea lui. Avea o satisfacţie foarte mare când vedea că toată lumea îl apreciază, îl respectă. L-am întrebat odată: „Domnu’ Tănase, aţi trecut prin funcţii, prin revoluţie, prin schimbări. Totuşi, cum aţi fi dorit să fie viaţa dumneavoastră?” Mi-a răspuns scurt şi hotărât: ”Aş fi vrut să nu fie revoluţie, să nu mă ia nimeni de la Vaslui şi să fi muncit numai acolo până la pensie”. Durere aţi zis? Da, ştiu că trăia durerea că toată viaţa lui nu a avut pe nimeni din familie, din rudele apropiate. Era singur, singur. A trăit şi durerea de a nu-l vedea pe băiatul lui, Nicuşor, la care ţinea foarte mult, de a nu-l vedea împlinit, aşa cum şi-ar fi dorit. Îi dăruise o casă în Bucureşti, l-a făcut inginer, l-a văzut şi însurat, dar Nicuşor nu i-a oferit satisfacţii. Din păcate, a şi murit de tânăr, l-a îndurerat foarte tare pe Gheorghe Tănase. Îi rămăsese nepoţelul, George, băiatul lui Nicuşor, copil bun, dar paşii l-au purtat pe acesta prin străinătăţi şi n-a putut veni nici măcar să-l petreacă pe ultimul drum. Se ataşase însă de soţie, de doamna Flori, şi de rudele ei, îşi făcuse un fel de a doua familie. Doamna Flori a fost foarte bună cu el. L-a respectat şi l-a îngrijit, deşi are şi ea probleme de sănătate. Gheorghe Tănase a murit alături de ea, a murit creştineşte, s-a stins pur şi simplu în somn. Pe la şase dimineaţa. Doamna Flori povesteşte că stătea lângă el şi îl urmărea necontenit. Când, deodată, zice ea, a avut o tresărire, un spasm uşor şi apoi şi-a dat ultima suflare. Senin, împăcat.

– Şi apoi, înmormântarea?

– A fost deosebită. A fost depus la capela unei biserici din oraş, a venit acolo să-i spună adio lume multă, au fost aduse numeroase coroane de flori. L-au privegheat şi mulţi oameni simpli din oraş. Doamna Flori a organizat o ceremonie demnă, sinceră. L-am condus la cimitir, la locul de veci pe care şi-l pregătise dinainte, un loc foarte bine plasat, pe o alee centrală a memorialului, loc pe care refuzase să-l vadă cât a fost în viaţă. Când groparii au început să coboare sicriul în mormântul acela rece şi indiferent, s-a pornit o ploaie cuminte şi măruntă, care ne-a sporit şi mai mult tristeţea.

– Domnule George Stoian, interviul nostru se încheie şi vreau să vă mulţumesc cu multă recunoştinţă pentru această sinceră şi impresionantă evocare a omului Gheorghe Tănase. Vă mulţumesc şi în numele vasluienilor, cărora le-aţi dăruit amintirile dumneavoastră despre omul pe care ei şi-l amintesc cu gândul cel mai bun. Cum vreţi acum să ne despărţim de Gheorghe Tănase?

– Să ne despărţim cu un ultim cuvânt, un cuvânt de adio. Să exprim credinţa mea că Gheorghe Tănase a fost un activist de frunte al partidului comunist, dar un activist căruia i-am putea reproşa doar apartenenţa la acest partid şi în zona acestei ideologii falimentare. Altfel, el a fost un om al oamenilor, pe care nu i-a trimis la închisoare, ci la muncă, în şcoli, în săli de spectacole şi în locuri de odihnă. A fost un om care a construit. A fost un om care şi-a făcut datoria.