666 confuzia secolului

[Maleahi]

„Papa al păcii” – „Gloria olivea” ar trebui să fie în slujbă atunci când s-ar realiza pacea între ţările arabe şi evrei. După el, ar trebui să urmeze numai unul – „Petru, Romanul” care se va încorona cu tripla coroană ce poartă inscripţia VICARIUS FILII DEI – al cărei număr rezultat din însumarea valorii literelor este 666 (Apoc.13:18). În Catedrala din Washington, coroana lui Paul al VI-lea este punctul principal de atracţie şi, desigur, o frumoasă sursă de venituri. Al 266-lea papă ar trebui să fie ultimul, cu el găsindu-şi împlinirea evenimentele timpului de sfârşit, până la distrugerea Romei. Dar înainte ca aceste evenimente să aibă loc, trebuie proclamat: „Acum este pace şi linişte!” (1Tes.5:1-3). Procesul mondial de pace va fi încununat de succes datorită „Tratatelor Romane” prin care se va realiza un compromis asupra Ierusalimului între Israel şi ţările arabe. Aşa cum sugerează Acordul de la Oslo, acest tratat provizoriu va fi încheiat pe o perioadă de şapte ani.
Reply With Quote

[Litanu]

Va rog sa nu uitati sa-mi raspundeti la o intrebare postata anterior. La ce biserica faceti referire in exemplul dvs.? Mai exact, membri carei biserici este posibil sa fie prigoniti, in vremurile de pe urma?

[AlinB]

În prealabil postat de Litanu

Cum credeti de cuviinta. Daca in Biblie nu scrie "papa" sau "paplitate", atunci nici nu are rost sa bagati in seama aceasta institutie. Considerati ca "papa" sau "papalitatea" nici nu exista. Daca in Biblie nu scrie clar "papalitate"... este normal sa o desconsideram (desi exista in Biblie vre-o 10 semnalmente ale fiarei care duc spre "papalitate&quot. Hai sa ne legam de maruntisuri despre care ni se pare ca scrie.

Duc prin prisma interpretarilor dvs. Chiar as fi curios care sunt cele 10.

[AlinB]

În prealabil postat de Litanu

Va rog sa nu uitati sa-mi raspundeti la o intrebare postata anterior. La ce biserica faceti referire in exemplul dvs.? Mai exact, membri carei biserici este posibil sa fie prigoniti, in vremurile de pe urma?

Cea iehovista din care dumnealui face parte, asa cum dvs. credeti ca adventistii vor fi priponiti ca tin sabatul, etc.

[Fani71]

În prealabil postat de Maleahi

Din istoria bisericii este cunoscut faptul că în primele secole după Hristos, nu a existat nici o biserică romano-catolică, nici una greco-ortodoxă sau vreo altă biserică organizată ca instituţie de stat. Au existat numai diferitele direcţii creştine, care au fost apoi cuprinse de Constantin în "Imperiul Romanum" într-o biserică unitară. La Conciliul de la Niceea (325) nu a existat încă un papă, nici cardinali etc., tot atât de puţin la Conciliile de la Constantinopol (381) şi Efes (431). Istoria papală începe cu Leo I. în anul 441 d. Hr. În Niceea s-au adunat reprezentanţii diferitelor orientări creştine şi au discutat violent. Prima confesiune creştină organizată ca biserică de stat a luat naştere în sec. IV-V cu ajutorul statului. Ea nu a fost înfiinţată de fapt de Hristos şi de aceea nu are nimic comun cu El, nici în învăţătură şi nici în practică.

Aici as vrea sa te contrazic dpdv al istoriei bisericii.

Episcopul de Roma, careia i se zicea papa, a avut de la inceput o importanta speciala, pe care o recunosteau si orientalii, ca primul intre egali. La el se recurgea in, caz de disputa. A se vedea conflictele legate de sf. Ciprian din Africa in sec al 3lea, deci inainte de Constantin si primul sinod. Atat el cat si adversarii lui au apelat la papa.

Si la conciliul din Niceea, papa de la Roma a trimis un reprezentant (cred ca nu a venit personal, pe atunci era mai greu). Papaliatea a avut un rol important la denuntarea ereziilor inainte de Leo 1.

Asta e papalitatea cum a fost ea inteleasa la inceput. Cum a inceput ea sa se dezvolte la un moment dat e altceva.

In restul discutiei nu intru, am vrut doar sa rectific aceasta greseala.

[Maleahi]

În prealabil postat de Litanu

Va rog sa nu uitati sa-mi raspundeti la o intrebare postata anterior. La ce biserica faceti referire in exemplul dvs.? Mai exact, membri carei biserici este posibil sa fie prigoniti, in vremurile de pe urma?

În ciuda tuturor lucrurilor, rămâne adevărat că Isus Hristos îşi zideşte şi îşi desăvârşeşte propria Lui Biserică în mijlocul bisericilor acestei lumi. Dumnezeu are un plan cu omenirea pe care El îl îndeplineşte. Pentru a-L înţelege, trebuie să ne eliberăm de părerile moştenite şi să ne întoarcem la punctul de plecare, şi anume la Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere de la nici un om o credinţă oarbă. Credinţa adevărată are doi ochi spirituali sănătoşi şi două picioare spirituale stabile, sănătoase. Ea stă pe fundamentul neclintit al Vechiului şi Noului Testament şi vede în acestea planul lui Dumnezeu cu omenirea de la început până la sfârşit.Biserica lui Isus Hristos nu are o denumire sau un nume pamantesc,ea este invizibila si este compusa din "pietre"vii care au trait Mantuirea .

Credinţa aducătoare de mântuire nu este într-o religie moartă, ci în Domnul cel viu care a înviat din morţi, s-a înălţat spre cer şi va reveni. EL nu numai că a spus: „ EU sunt învierea şi viaţa, ” ci a adus dovada incontestabilă şi a luat asupra Lui răspunderea pentru învierea noastră. Aceasta este singura cale pe care trebuie să păşească cei ce vor să fie mântuiţi. Oricine doreşte să atingă ţinta veşnică, trebuie să se despartă de tot ce nu este de origine divină, să părăsească tradiţiile religioase şi să se întoarcă la Domnul.

Apartenenţa la o religie nu are nimic de-a face cu salvarea sufletului, cu mântuirea, care vine numai de la Dumnezeu. Nu există nici un sacrament dătător de mântuire şi nici o procedură religioasă care ar putea să mântuiască. Numai în Răscumpărător găsim răscumpărarea, numai în Salvator avem salvarea, căci este scris: „ Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el ” (Ioan 3:36), Este necesară credinţa sinceră a fiecărui individ în singurul Dumnezeu adevărat, care ni S-a descoperit în Isus Hristos (Ioan 17:3).

[Litanu]

În prealabil postat de Maleahi

Apartenenţa la o religie nu are nimic de-a face cu salvarea sufletului, cu mântuirea, care vine numai de la Dumnezeu. Nu există nici un sacrament dătător de mântuire şi nici o procedură religioasă care ar putea să mântuiască. Numai în Răscumpărător găsim răscumpărarea,.

Intru totul de acord cu dvs. Cred ca nu mai are rost sa ma intereseze raspunsul pe care-l asteptam.

[Litanu]

În prealabil postat de AlinB

Duc prin prisma interpretarilor dvs. Chiar as fi curios care sunt cele 10.

Sunt prezentate, pe scurt, pe acest link (prima parte a prezentarii).
http://www.aievea.net/20.pdf

De fapt, daca faceti o comparatie intre ceea ce scrie in Apocalipsa cap. 13 si istoria papalitatii, probabil veti ajunge singur la o concluzie.

Daca aveti alta interpretare, chiar as fi interesat. Ma pasioneaza subiectele din Apocalipsa.

[idita60]

Am gasit acest text intr-o revista eparhiala- Baraganul Ortodox, pe martie. Nu e un punct de vedere oficial, dar e un punct de vedere ... unul din putinele exprimate in presa bisericeasca. Am sa-l impart in 2 parti.


Ca să înţelegem calea ortodoxă trebuie să definim extremele
- scurtă reflecţie despre 666 -

Apelul părintelui Iustin Pârvu către credincioşi, ca „să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor” a avut suficient ecou încât să aducă problema în prim planul opiniei publice, astfel încât Sfântul Sinod să o introducă pe ordinea de zi a prime şedinţe, iar un senator să aprecieze că „a fost o reacţie a societăţii civile extraordinare. Nu am mai văzut aşa ceva niciodată. O mobilizare de excepţie …” (Iulian Urban în Gardianul, 11.03.2009).
Nu ştim încă dacă acest efect se va mărgini aici, sau va conduce şi la un reviriment în Biserică, cel puţin unul de atitudine. Ştim însă că, în cele câteva săptămâni de frământări, s-a limpezit miza problemei: se militează pentru o atitudine creştină de implicare civică pentru stoparea unor măsuri care pot aduce atingere demnităţii persoanei sau pot facilita controlul persoanei. Nu voi insista asupra acestui aspect decât cu o precizare: personal fiind monahie „de oraş”, cu ascultarea în activitatea de asistenţă socială, nu pot fi decât de acord cu implicarea civică a creştinilor, cu condiţia ca această implicare să fie în spirit ortodox, adică să urmeze calea de mijloc. Extremele între care ne situăm sunt, de o parte neimplicarea, sub pretextul că specific Bisericii este activitatea sacramentală şi pastorală iar, de cealaltă parte, instituţionalizarea implicării, până la folosirea Bisericii ca instrument de promovare a atitudinii civice.
Motivul pentru care m-am hotărât să scriu pe marginea acestui subiect este acela al unui aspect teologic întâlnit nu de puţine ori în discuţii: potenţialul pericol pentru mântuire al fatidicului 666 înscris în actele de identitate. Este evident că 666 este prezentat în Cartea Apocalipsei ca simbol al răului, mai exact ca pecete a lui antihrist. Şi este tot atât de evident că promovarea lui intenţionată prin sistemul informatizat de evidenţă a mărfurilor, a banilor şi, posibil, a persoanelor este un act de provocare la adresa creştinilor. Dar sunt aceste 2 argumente corelate suficiente să conducă la concluzia că acceptarea lui 666 pe actul de identitate reprezintă o cădere din har?
Dacă încadrăm problema teologic, pentru a vedea care este învăţătura tradiţională a Bisericii în această situaţie particulară, una din accepţiunile care i se dă este aceea că 666 prezent în actul de identitate ar echivala cu o închinare implicită la diavol - iar aceasta este o cădere, după cuvântul Mântuitorului „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt. 6,24).
Să vedem, aşadar, cum s-a rezolvat o situaţie similară în istoria Bisericii şi întâlnim o astfel de situaţie chiar în Biserica primară, printre creştinii proveniţi dintre păgâni. Problema care frământa atunci comunitatea creştină a fost generată de consumarea de către unii creştini a alimentelor jertfite idolilor, atât în particular, prin cumpărarea cărnii din măcelărie (I Cor. 10,25) sau în vizitele la familii păgâne (I Cor. 10, 27-29), cât şi în templele idoleşti (I Cor. 8,10), situaţie care smintea pe alţi creştini, care considerau aceste alimente ca „întinate”. Sfântul Apostol Pavel răspunde acestor frământări prin două abordări diferite, una adresată comunităţii din Roma, alta adresată comunităţii din Corint, dar care lămuresc unul şi acelaşi principiu.
Astfel, scriindu-le creştinilor de la Roma, se adresează simultan, dar în oglindă, şi celor „tari” (care consumau alimentele închinate idolilor) şi celor „slabi” (care socoteau consumarea acestora ca întinare): „unul crede să mănânce de toate/cel slab însă mănâncă legume” (Rom. 14,2); „cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă/iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” (Rom. 14,3); „cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu/şi cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu” (Rom. 14,6); „dar tu, de ce judeci pe fratele tău?/sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău?” (Rom. 14,10). Principiul conform căruia dă Sfântul Apostol Pavel dezlegare acestei frământări din Biserica primară este acela ca cei tari în credinţă „să umble potrivit iubirii” faţă de cei slabi, căci – scrie apostolul – „ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus căci nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos” (Rom. 14, 14-15).
Scriindu-le corintenilor care se confruntau cu aceeaşi situaţie, abordează problema gradual, cu o mare densitate de idei şi o înălţime teologică de excepţie. Găsim acest text în prima Epistolă către corinteni, capitolele 8-10 şi, datorită faptului că spaţiul restrâns al articolului de faţă obligă la o sintetizare a analizei textului dens al apostolului, menţionez că, în general, comentatorii acestui text identifică 3 registre:

[idita60]

Mai întâi, Sfântul Apostol Pavel se adresează celor tari în credinţă (în I Cor. cap. 8, 9 şi 10,1-13), care au cunoştinţa dar, confirmându-le cunoştinţa, le atrage atenţia că iubirea – şi nu cunoştinţa – este cea care trebuie să le normeze comportamentul. Cunoştinţa îi poate semeţi, aşadar mai degrabă să se înfrâneze, decât libertatea lor de comportament să fie pricină de smintire pentru cei slabi în credinţă. Pentru a preveni o eventuală obiecţie a acestora, cum că face din slaba cunoştinţă a unora lanţ pentru raţiunea lor, apostolul face o digresiune, în cap. 9 şi 10, 1-13, în care se dă pe sine ca exemplu de renunţare.
În al doilea rând, Sfântul Apostol Pavel se adresează extremei laxiştilor (I Cor.10,14-24), acei credincioşi din rândul celor tari în credinţă care nu doar consumau simplu alimentele jertfite idolilor, în particular sau „şezând la masă în templul idolilor” (I Cor. 8,10), ci participau la ritualurile păgâne de sacrificare, uneori poate cu ostentaţie. Acestora la interzice să mai participe la ritualurile păgâne, scriindu-le „iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” şi, pentru a veni în preîntâmpinarea ripostei acestora că închinarea la idoli nu reprezintă ceva, adaugă „Ca unor înţelepţi vă vorbesc. Judecaţi voi înşivă ce vă spun” şi prezintă paralela dintre jertfa euharistică şi libaţiunile şi sacrificiile păgâne, concluzionând: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul idolilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor” (I Cot. 10, 21), precizând din nou că am dobândit libertatea harului, dar nu orice libertate este ziditoare: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Cor. 8,23).
În al treilea rând, Sfântul Apostol Pavel se adresează extremei fanaticilor (I Cor. 10, 25-31), acei credincioşi dintre cei slabi în credinţă care introduseseră ca normative de comportament în viaţa de zi cu zi interzicerea consumului de alimente închinate idolilor, osândind pe cei care le mai consumau. Apostolul limitează atitudinea acestora de a se face osânditori ai libertăţii conştiinţei celorlalţi şi de a stabili ei normativele de comportament, făcând precizări cu caracter practic despre faptul că se pot consuma aceste alimente în particular şi modul în care se pot consuma.
Ca o concluzie la scrierea ziditoare, plină de iubire şi duh de pace a apostolului, redau un comentariu la acest text din Viaţa şi operele Sf. Apostol Pavel, o traducere în limba română a patriarhului Nicodim, publicată în 1942 la Mânăstirea Neamţ: „E cu totul limpede că toate simpatiile apostolului Pavel teoretic erau cu cei tari, deşi el se pare că simte ceva de felul unei înclinaţiuni practice spre partea ascetismului. El nici într-un chip nu aprobă libertinajul trufaş, obraznic şi ofensator. Până la un anumit grad trebuie să fie respectate şi prejudiciile, chiar şi prejudiciile absurde şi fanatice şi ar fi un grosolan egoism şi o nedreptate de prisos a-i învenina. Afară de asta ar fi nedrept să le dea exemplu de siluire contra celui ce-i tulbură conştiinţa. Dar când această tulburare şi acest fanatism al celor slabi au devenit la rândul lor îndrăzneţe, atunci, cum perfect convine ap. Pavel, ei trebuie înfrânaţi şi potoliţi, ca slăbiciunea să nu pună lege pentru putere. Altceva este a îngădui pe cei slabi şi alta a le da voie să se poarte tiranic cu ceilalţi. Neştiinţa lor nu trebuie să devină hotar pentru ştiinţa adevărată… În lucrurile unde, prin o mică indulgenţă şi abnegaţiune poate fi înlăturată tulburarea, acolo cei tari trebui să cedeze şi să se mărginească în drepturile lor; dar în ceea ce s-ar atinge de practica de toate zilele, ca de pildă cumpărările de carne în piaţă sau de primirea invitaţiunilor obişnuite, acolo neputincioşii nu trebuie să devină îndrăzneţi sau să caute a predomina. Unii, fără îndoială, ar putea să se exprime dezaprobativ relativ de aceste cedări. Ei ar putea acuza pe ap. Pavel, cum au învinuit ei şi pe Petru, de violarea groaznicei legi din Sinai. Ei l-ar putea numi „nelegiuit” sau cu alt nume oarecare jignitor, cum ar voi; dar el nu-i un astfel de om, încât să-l poţi speria cu aceasta sau să-l faci să renunţe la un principiu limpede şi adevărat printr-o gălăgie unanimă, dar absurdă” .
Revenind la chestiunea zilei, problema închinării implicite la diavol prin acceptarea lui 666 pe actul de identitate este analogă problemei închinării implicite la diavol prin consumul de alimente închinate idolilor.
Am făcut această reflecţie deoarece cercetarea mai atentă şi nepătimaşă a izvoarelor tradiţiei ne va ajuta să discernem calea ortodoxă între extreme. Doar astfel ne vom manifesta în mod autentic ortodox în societate şi în raport cu statul. Pentru aceasta va trebui mai întâi să ne judecăm pe noi înşine dacă ne aflăm pe calea împărătească sau pe una extremă, judecându-ne, însă, după cuvântul apostolului: „Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!” (Rom. 14,15).