Găsirea partenerului de viata/căsătoria binecuvantata

[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de Demetrius

Pentru ca nimanui nu-i este data o cruce peste puteri de dus, rezulta ca tu nu mai vrei s-o porti fiindca logica normala a cununiei duce la Hollywood, nu la Evanghelie.

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece.

Logica normală a căsătoriei este iubirea şi respectul reciproce. În creştinism (cununie), la aceastea se adaugă şi împreună lucrarea pentru a face voia lui Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică; pe scurt, lupta pentru mântuire. În niciuna dintre aceste situaţii, adică ceea ce numeşti tu logica normală a cununiei, nu e de dorit ca unul dintre soţi (sau ambii) să înşele.
Cine, suflete, spune că trebuie să fii infestat cu consumerismul Hollywood-ului ca să ai o minimă demnitate şi consideraţie faţă de tine încât să-ţi doreşti să nu fii înşelat într-o relaţie, mai ales când cel de lângă ţi-e soţ?

Apoi, revenind la Evanghelie, până şi Hristos dă voie oamenilor să divorţeze, atâta vreme cât unul dintre ei a călcat strâmb, tocmai pentru că, prin asta, a rănit iubirea din cuplul binecuvântat de Dumnezeu prin sfânta taină. Deci de unde până unde ne trezim să-i solicităm noi femeii acesteia să ierte, când probabil (eu mai mult ca sigur) nu suntem mai breji în credinţă decât ea?

Fireşte că, duhovniceşte vorbind, iertarea e drumul la care ne cheamă Hristos. Dar nicăieri nu spune să-l obligi pe omul de lângă tine să se pocăiască, or, din moment ce soţul ei nu mai vrea să audă de familia din care a plecat, ce propui? Să-l lege de scaun şi să cheme preotul să-i citească dezlegări?

[Demetrius]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece...

Cu blandete inzecita, sper.

Tu faci ce vrei, insa vei fi judecata chiar de cuvintele tale, adica vei pati tu ceea ce nu vrei sa ierti.

"... si ne iarta noua precum si noi iertam gresitilor nostri..."

Ceea ce ai povestit tu(si eu n-am mai citat aici) seamana leit cu un "contract". Asa ceva nu este binecuvant de Biserica prin taina cununiei.

[Bucuriepedrum]

În prealabil postat de Demetrius

Tu faci ce vrei, insa vei fi judecata chiar de cuvintele tale, adica vei pati tu ceea ce nu vrei sa ierti.

Nu am spus că nu vreau să iert, am spus că nu e drept (şi nici uman/creştinesc) să-l obligi pe altul să ierte. Înţelegi? Nuanţă. Adică în condiţiile în care pentru Dumnezeu e atât de important liberul arbitru al omului şi întoarcerea lui de bunăvoie la calea cea dreaptă, eu, o păcătoasă, să mă pun de-a curmezişul şi să-i spun altuia cum TREBUIE să-şi trăiască viaţa? Nu ţi se pare deplasat?

Eu aş încerca să iert, pentru că n-aş uita ce angajament mi-am luat în momentul cununiei. Dar dacă el n-ar mai vrea să locuiască împreună cu mine şi ar da familia neantului, n-am să alerg cu Evanghelia după el spunându-i că trebuie să mă iubească, doar acum x ani ne-a cununat un preot în Biserica lui Hristos.

[simpllu]

În prealabil postat de catalin2

Exact despre acest articol am scris si eu. Sunt conceptii luate de la catolici, parintele Pruteanu are multe astfel de influente. E si logic sa fie asa, apa fiind sfintita, se sfinteste si casa cand e data pe pereti, ca doar nu dispare sfintenia apei in aer, inainte sa ajunga pe perete.

In rugăciune se cere binecuvântarea casei, iar "sfințirea" s-a strecurat din inerție în Moliftelnic (dacă ești atent apare o singură dată în rugăciune). E greu să pricepi ce spune părintele Pruteanu, iar citatul dat de Cristian îl ingnori. Ești liber să crezi ce vrei, dar scutește-mă de veșnica ta mantră pe post de argument. Cine nu împărtășește ideile tale fixe este ecumenist cu idei protestante.

[simpllu]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

Eu aş încerca să iert, pentru că n-aş uita ce angajament mi-am luat în momentul cununiei. Dar dacă el n-ar mai vrea să locuiască împreună cu mine şi ar da familia neantului, n-am să alerg cu Evanghelia după el spunându-i că trebuie să mă iubească, doar acum x ani ne-a cununat un preot în Biserica lui Hristos.

Iartă-l, roagă-te pentru el, ajută-l când are nevoie, nu-l dispreţui şi nu-l fă să se simtă vinovat.

[Demetrius]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

Nu am spus că nu vreau să iert, am spus că nu e drept (şi nici uman/creştinesc) să-l obligi pe altul să ierte. Înţelegi? Nuanţă. Adică în condiţiile în care pentru Dumnezeu e atât de important liberul arbitru al omului şi întoarcerea lui de bunăvoie la calea cea dreaptă, eu, o păcătoasă, să mă pun de-a curmezişul şi să-i spun altuia cum TREBUIE să-şi trăiască viaţa? Nu ţi se pare deplasat?

Eu aş încerca să iert, pentru că n-aş uita ce angajament mi-am luat în momentul cununiei. Dar dacă el n-ar mai vrea să locuiască împreună cu mine şi ar da familia neantului, n-am să alerg cu Evanghelia după el spunându-i că trebuie să mă iubească, doar acum x ani ne-a cununat un preot în Biserica lui Hristos.

Eu i-am spui lidiep ce spune Evanghelia fiindca ea nu vrea sa ierte, nu sa fuga(obligatoriu!) cu Evanghelia dupa sotul ei(cum sugerezi tu ca spune nedrept Evanghelia crestineasca si omeneasca).

Incepe sa ma deranjeze fatzarnicia ta "nuantzata", asa ca gasesc mai prudent sa ma retrag din acest duel, cerandu-mi iertare.

Sa fii sanatoasa!

[AlinB]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

O să fac eu pe avocatul diavolului aici, Dumnezeu să mă judece.

Logica normală a căsătoriei este iubirea şi respectul reciproce. În creştinism (cununie), la aceastea se adaugă şi împreună lucrarea pentru a face voia lui Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică; pe scurt, lupta pentru mântuire. În niciuna dintre aceste situaţii, adică ceea ce numeşti tu logica normală a cununiei, nu e de dorit ca unul dintre soţi (sau ambii) să înşele.

Teoretic.

Cine, suflete, spune că trebuie să fii infestat cu consumerismul Hollywood-ului ca să ai o minimă demnitate şi consideraţie faţă de tine încât să-ţi doreşti să nu fii înşelat într-o relaţie, mai ales când cel de lângă ţi-e soţ?

Nu e atat de simplu.
Uite si tu cum cauti acum satisfactie sentimentala (sentimentalista?), unii o cauta si dupa casatorie..
Li se pare ca au gasit-o cand se casatoresc, pe urma imediat dupa ca au pierdut-o.
Ce fac atunci? O cauta iar, si de obicei, in alta parte.
Sau raman cu frustrari si o tensiune continua in relatia curenta..
Ambele alegeri sunt nefericite si sursa de nefericire.

Apoi, revenind la Evanghelie, până şi Hristos dă voie oamenilor să divorţeze, atâta vreme cât unul dintre ei a călcat strâmb, tocmai pentru că, prin asta, a rănit iubirea din cuplul binecuvântat de Dumnezeu prin sfânta taină.

Hoho..nici asta nu e atat de simplu.
Pana acolo, oamenii "ranesc iubirea" de nenumarate ori si in nenumarate feluri..

Dar ce nu ai aflat tu inca, este ca tocmai din asta creste cu adevarat ubirea..nu cu hedonism afectiv.

Deci de unde până unde ne trezim să-i solicităm noi femeii acesteia să ierte, când probabil (eu mai mult ca sigur) nu suntem mai breji în credinţă decât ea?

E bine sa te smeresti, dar cu smerenie autentica, adica sa ai dar sa fii ca si cand nu ai, cautand, ravnind, nevoind sa dobandesti, indemnand si pe altii sa cuate, sa dobandeasca.


NU sa nu ai si sa zici "poftim, n-am". Asta inseamna sa fii sarac si sa te fudulesti cu asta.

Si poate ai auzit tu de iubirea aia supra-naturala, in care il iubesti doar pe ala cu care ai legaturi de sange sau satisfactiile care ti le ofera..

Pari foarte docmentata, asa ca te las pe tine sa ghicesti unde e pomenita..

Fireşte că, duhovniceşte vorbind, iertarea e drumul la care ne cheamă Hristos. Dar nicăieri nu spune să-l obligi pe omul de lângă tine să se pocăiască, or, din moment ce soţul ei nu mai vrea să audă de familia din care a plecat, ce propui? Să-l lege de scaun şi să cheme preotul să-i citească dezlegări?

Nu, dar nu strica sa-l cheme la impacare, asa e?
Iar asta nu se poate face fara o atitudine potrivita.

Daca a constientizat ca o anumita mandrie e posibil sa fi condus la situatia de fata, ea nu se trateaza decat prin opusul ei: smerenia.

[AlinB]

În prealabil postat de Bucuriepedrum

Eu aş încerca să iert, pentru că n-aş uita ce angajament mi-am luat în momentul cununiei. Dar dacă el n-ar mai vrea să locuiască împreună cu mine şi ar da familia neantului, n-am să alerg cu Evanghelia după el spunându-i că trebuie să mă iubească, doar acum x ani ne-a cununat un preot în Biserica lui Hristos.

Atat ai retinut din slujba cununiei?

[AlinB]

În prealabil postat de catalin2

Exact despre acest articol am scris si eu. Sunt conceptii luate de la catolici, parintele Pruteanu are multe astfel de influente. E si logic sa fie asa, apa fiind sfintita, se sfinteste si casa cand e data pe pereti, ca doar nu dispare sfintenia apei in aer, inainte sa ajunga pe perete.

Si cand renovezi, cari molozul sfant la biserica sa-l ingroape parintele in loc curat sau il duci la groapa de gunoi?

Majoritatea il duc la gunoi, obicei protestant desigur, datorita influentelor ecumeniste.

[AlinB]

În prealabil postat de lidiap

Nu am incotro, poate personal nu as mai vrea sa il vad la cat am suferit din cauza actiunilor lui dar trebuie sa ramana prezent in viata fetei. Drept pentru care o duce la scoala dimineata. Am epuizat toate argumentele care sa duca la o reconciliere, pur si simplu trebuie sa accept ca iubirea noastra a murit si in ziua de azi nu se mai fac sacrificii nici macar de dragul copilului. Eu eram dispusa sa trec peste toate dar am constatat ca in ciuda tuturor incercarilor el nu-si mai doreste o familie, obligatii...

Depinde si cum pui tu problema..

Daca e ceva de genul "treci acasa, ca-ti mai dau o sansa" nu te astepta sa se intample prea multe lucruri bune.

Si din sentimentele "personale" pe care le marturisesti, e greu de crezult ca reusesti sa pui problema mult mai bine decat atat.

Si cum vine asta, o duce dimineata la scoala si atat?
Copilu ala nu zice "tata vreau sa te vad mai des" nu sta macar 1-2 zile pe saptamana cu ea?

Momentan isi doreste libertate, parca e intr-o stansoare in casnicie.

Ce ar fi, ca inainte de toate, gen propuneri de reconciliere, sa incerci afli ce vrea de fapt si mai ales cum a ajuns aici?

Dar pentru asta trebuie asa.. o anumita atitudine, in nici un caz de "femeie puternica"...