Sa ne cunoastem sfintii romani!

[glykys]

Astazi, 2 iunie, l-am sarbatorit pe Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava.
Aceasta icoana este printre primele de care imi aduc aminte, in scoala primara o aveam pe perete.
Aici este un site cu multe informatii despre sfant roman - http://sfantulioancelnou.ro/

Poate cineva care este din Suceava sau care a calatorit acolo scrie pe acest topic niste impresii personale.

[cristiboss56]

Vestea minunilor ce se savarseau prin moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou se raspandise in toata Tara Moldovei al carei ocrotitor a fost socotit de atunci. Evlaviosul Domn Alexandru cel Bun (1400 - 1432), care cu intelepciune reusise sa obtina din partea Patriarhiei Ecumenice recunoasterea canonica a mitropolitului Moldovei, Iosif Musat, dorea ca aceasta implinire istorica si de mare importanta bisericeasca s-o pecetluiasca cu stramutarea sfintelor moaste ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, unde isi fixase resedinta si noul ierarh.

Astfel, in 1402 (dupa alti istorici in 1415), la numai doi ani de la urcarea sa in scaunul de domnie, voievodul moldovean a „adus si moastele Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, bineinteles, la staruinta mitropolitului Iosif. O procesiune, avand in frunte pe Grigorie Tamblac, a insotit nepretuitul odor si a fost intampinata, dupa marturia cronicarilor, la „Poiana Vladicai”, langa Iasi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slavite moaste au fost asezate apoi in catedrala mitropolitana din cetatea de scaun a Sucevei, azi, biserica Mirautilor. Aici ele au stat pana in timpul domnitorului Petru Schiopul, cand au fost mutate (24 iunie 1589) in noua catedrala mitropolitana din Suceava - cu hramul Sfantului Gheorghe - ctitorita intre anii 1514 - 1522, de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.

Minunea salvarii Sucevei

Multe minuni s-au revarsat pana astazi asupra celor care cu credinta au venit sa se inchine Sfantului Ioan cel Nou, minuni amintite partial si de mitropolitul Kievului, Sfantul Petru Movila. Dintre ele remarcam pe aceea de la 2 iunie 1622, cand cetatea a fost aparata de parjolitoarea navalire a cazacilor zaporojeni. Iata ce scrie acest sfant ierarh:

"In anul 1629 luna august 3 zile, venind in manastirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pamantul Moldovei, si fiind trimis la mine ca sa ma vada de catra Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, ca in anul 1622 cand necuratul imparat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca sa se bata cu regatul Poloniei...

Cazacii zaporojeni, care mergeau in contra necuratilor, nu s-au dus numai la Hotin, unde era si oastea poloneza, ci s-au indreptat spre orasul Suceava, ca sa-l prade pe el... In timp ce navalitorii se indreptau spre oras, localnicii Sucevei se retrageau cum se obisnuia in cetate.

Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preotii au voit, dupa obiceiu, sa duca din mitropolie in cetatea de sus si moastele Sfantului Ioan cel Nou, si cand au venit, ca sa le ia, n-au putut sa le ridice de la locul lor (caci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, cand la nevoie orasul trebuia sa fie mantuit de inamicii, ce cadeau asupra lui). Cu aceasta au facut cunoscut mantuirea lui (orasului), ca nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugaciune si ajunare au alergat toata multimea, ce fugise in cetate, rugand pe Dumnezeu si pe Sfantul Ioan, placutul lui, pentru mantuire.

Iar cand au venit cazacii la rau si cum voiaua intra si in oras, o minune! raul, pre care oamenii il treceau in sus si in jos, deodata asa s-a umplut cu apa, ca nici odata mai nainte n-a fost asa de inundat. Iar ei vazand aceasta s-au spaimantat si au inceput a se retrage; si asa orasul s-a mantuit cu rugacinile Sfantului Ioan martiriul cel Nou.

Si de la acel timp mitopolitul cu tot clerul si cu episcopii au stabilit, ca acea zi sa se serbeze... fac in mitropolie in acea zi litie, inconjurand biserica cu moastele Sfantului Ioan, si multumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mantuit pe dansii de asa nenorocire cu rugaciunile Sfantului marelui martir Ioan cel Nou."

Hramul de la Suceava in prezent

In practica insa, in fiecare an, "hramul mare" al bisericii este tot 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), zi in care se praznuieste si aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou. In aceasta zi vin mii de credinciosi din toata tara si se inchina cu evlavie la moastele Sfantului.

Racla cu sfintele moaste este scoasa din biserica in dimineata ajunului hramului, adica pe 23 iunie, la orele sase, si asezata intr-un baldachin special din lemn din curtea manastirii, unde va sta timp de doua zile.

Seara, pe la orele 18, se savarseste slujba privegherii pe o scena montata cu cateva zile inainte. In afara de ierarhul locului, mai slujesc si ierarhi invitati din alte eparhii, preoti si diaconi.

Multi dintre cei care vin la Suceava de Sanziene asteptă cu dor si emotie duhovniceasca sa ajunga a petrece o noapte intreaga langa moastele marelui martir. E unica bucuria lor; daca le vorbeşti sunt cei mai fericiti oameni si-ti raspund incantati ca de mici fusesera adusi de parintii lor la ziua Sfântului Ioan. Multumirea si impacarea sufleteasca pe care o au in această zi, randuiala ce se asterne in casele si familiile lor, sporul si dinamismul ce-l dobandesc lucrarile lor dupa un hram petrecut la Suceava ii leagă cu mii de fire nevazute de sfantul din cetatea lui Stefan cel Mare si Sfânt, si-i face ca de fiecare data in preajma Sanzienelor sa-si randuiasca toate pentru a lua parte la bucuria hramului Cetatii Sucevei.

A doua zi, dupa slujbele (sfantul maslu, sfintirea apei, acatistul sfantului) ce culmineaza cu sfanta liturghie (ce se savarseste tot afara, pe scena), se porneste in procesiune cu sfintele moaste prin oras. Racla este purtata pe umeri (pe o nasalie speciala) de clerici si credinciosi, care fac scurte popasuri la bisericile principale din oras.

Readuse in curtea manastirii sfintele moaste sunt asezate din nou, in acelasi loc, spre inchinare. Spre seara, dupa ce s-au inchinat toti credinciosii, se face acatistul sfantului dupa care racla este dusa in biserica, la locul ei.

[lore86]

Dintre sfintii romani, cei mai dragi imi sunt Brancovenii. Jertfa sfantului Domn Voda Brancoveanu ma emotioneaza de fiecare data pana la lacrimi. Dragostea lui fata de Hristos Domnul si fata de tara ma copleseste.
El, un domn cu adevarat vrednic, care isi crescuse toti copii in dragsote si frica de Dumnezeu, aduce cel mai covarsitor dar pe care il poate darui un muritor Domnului: viata sa muceniceasca, la care se adauga ca niste margaritare de mult pret vietile fiilor sai iubiti, bucuria ochiilor sai. Toti feciorii sai, barbati frumosi, curati, cultivati aleg sa isi jerfeasca cu dragoste viata pentru a ramane statornicii dragostei fata de Domnul lor, cel care le-a dat-o. Ale Tale, dintru ale tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate.
Chiar si copilasul Matei, isi incheie zilele pe acest pamant cu maretele cuvonte:"Loveste.Si eu sunt crestin!

Cutremurator!

In ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai cand domnitorul implinea 60 de ani, au fost dusi cu totii spre locul de osanda. Fostul sau secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenta, relateaza ca, inainte de a fi ucisi, domnitorul a dat fiilor sai acest ultim indemn: "Copiii mei, fiti cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; sa ne mantuim cel putin sufletul, spalandu-ne pacatele in sangele nostru!". Atunci in prezenta sultanului, a trimisilor unor tari straine, a sotiei, fiicelor si ginerilor lui Brancoveanu, adusi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului si a celor patru fii. Mai intai i s-a taiat capul lui Ianache Vacarescu, cel mai de seama sfetnic al domnitorului, dupa care au fost retezate capetele celor patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei. Dupa ce a asistat la toata tragedia fiilor sai, a fost taiat si capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, in varful sulitelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi in Vosfor. Niste pescari crestini le-au gasit pe mare si le-au ingropat in manastirea greceasca din insula Halki.
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...che-73087.html

Mosul Gheorghe Lazar este cinstit ca sfant in Athos. E spre folosul nostru sa avem evlaavie la el.

Mosul Gheorghe Lazar

[Ekaterina]

În prealabil postat de glykys

Astazi, 2 iunie, l-am sarbatorit pe Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava.
Aceasta icoana este printre primele de care imi aduc aminte, in scoala primara o aveam pe perete.
Aici este un site cu multe informatii despre sfant roman - http://sfantulioancelnou.ro/

Poate cineva care este din Suceava sau care a calatorit acolo scrie pe acest topic niste impresii personale.

Asteptam sa ne bucuram de o relatare personala, insa pana atunci redau un articol din Ziarul Lumina, despre cum a fost sarbatorit Sfantul Ioan cel Nou la Suceava si o parte din predica P.S. Pimen.

"Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit ieri Sfânta Liturghie la Catedrala arhiepiscopală din Suceava. Slujba a fost oficiată cu prilejul sărbătoririi Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pomenit de Biserica noastră în fiecare an pe 2 iunie. Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a adresat un cuvânt de învăţătură sutelor de credincioşi prezenţi în catedrală.

Pornind de la Evanghelia din Duminica a V-a după Paşti, IPS Pimen a remarcat că oamenii trebuie să se roage în duh şi în adevăr, lepădând grija lumească. „Atunci când ne rugăm, trebuie să avem conştiinţa că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. În acelaşi timp, trebuie să avem conştiinţa că noi suntem chipuri ale lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu prin viaţa de sfinţenie, în duh şi în adevăr“, a spus IPS Pimen, care a făcut referire la cinstirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. „Credincioşii vin să-l cinstească pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava pe 24 iunie, de Sânziene, când pomenim aducerea sfintelor sale moaşte.

Noi îl cinstim pe Sfântul Ioan, cel care a păstrat credinţa în duh şi în adevăr, atât pe 2 iunie, cât şi pe 24 iunie. Sfântul Ioan cel Nou a fost un om milostiv şi nu a fost robit de banul pe care îl muncea“, a mai adăugat Arhipăstorul Eparhiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Sărbătoarea hramului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava are loc, prin tradiţie, la 24 iunie, ziua în care moaştele Sfântului au fost aduse la Suceava. Miile de credincioşi, în frumosul port naţional, aduc spice de grâu, flori de câmp, crengi de tei şi de brad. Pelerinajul începe în dimineaţa zilei de 23 iunie, când sfintele moaşte sunt scoase din biserică şi depuse pe un baldachin în curtea mănăstirii. Credincioşii se închină cu evlavie, iar seara are loc slujba Privegherii. Pe 24 iunie are loc slujba Aghezmei mici, apoi se oficiază Sfânta Liturghie."

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă cinstește la 4 iunie pe sfinții mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculițel. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informații despre acești sfinți extrase din volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinți daco-romani și români: ”În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune şi mai mult în lumină vechimea şi vigoarea creştinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreştină, având trei nave şi o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculiţel din judeţul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaşte de martiri (martirion), - de formă pătrată (3,70x3,40), construită din cărămidă cu mortar - aşezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, aşezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaştele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripţie în greceşte: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum şi numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripţie, cu următorul cuprins: „Aici şi acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii şi teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculiţel n-au putut stabili data şi timpul pătimirii acestor şase martiri. Cei mai mulţi socotesc că au fost martirizaţi în localitatea învecinată Noviodunum (azi oraşul Isaccea), fie în cursul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creştinilor, prin anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuţi, să fi pătimit şi mai devreme. Martirologiul „siriac” pomeneşte pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menţionează pe toţi, la aceeaşi dată, adăugând şi alte nume: Quirinus, lulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio şi alţi 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost şi cei doi martiri necunoscuţi descoperiţi la Niculiţel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi nişte localnici daco-romani.

În a doua jumătaie a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropaţi, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaş de închinare paleocreştin - sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu - a dat satului numele de Mănăstirişte, care este întâlnit în câteva izvoare medievale. Bazilica de la Niculiţel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri din perioada paleocreştină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaştele lor sunt aşezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoş, situată în apropiere”.

Conform Pr. Ioanichie Bălan ("Vetre de sihăstrie românească", Bucureşti, 1982, pag. 221), pe locul unde se va întemeia Mănăstirea Cocoş, a existat pe la anul 1679 un schit de sihaştri.

Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1833 de trei călugări români de la Mănăstirea Neamţ, Visarion, Gherontie şi Isaia, întorşi de la Sf. Munte Athos cu o corabie pe Dunare, la Isaccea. Ieromonahul Visarion, primul stareţ al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei, era tipograf şi a contribuit la tiparirea primei traduceri în limba română a "Descrierii Moldovei".

Pe monumentul din curtea mănăstirii sta scris: "Mărturie a prezenţei poporului român în această strabună Dobroge şi în continuarea spiritualităţii sale creştine Arhimandrit Visarion ridică altar de slujire pe acest loc în anul 1833. S-a ridicat monumentul de către stareţul protosinghelul Gherasim 1979".
Mănăstirea este atestată documentar în 1841, până atunci funcţionând prin încuviinţarea organelor locale musulmane.

Primul lăcaş de la Cocoş, potrivit episcopiatulcii.ro, ridicat din nuiele şi lipit cu pământ, avea hramul "Intrarea în biserică" şi a fost reparat în 1846 prin încuviinţarea sultanului Abdul Medgid (1839 - 1861) conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii. Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troiţa înălţată pe locul altarului menţionându-se: "Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înfiinţarea acestei mănăstiri". În anul 1850, în mănăstire vieţuiau 30 de călugări.

În anul 1853 se construieşte o nouă biserică din caramidă şi piatră cu hramul "Sfintei Treimi" ridicată prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru care, imediat ce se călugăreşte la Mănăstirea Cocoş, donează mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi şi 15 cai.

Stareţul Visarion a trecut la cele vesnice în 1862. Între anii 1862 - 1864 mănăstirea a fost păstorită de stareţul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia se clădesc clopotniţă înaltă de 30 metri şi chiliile în stil oriental cu pridvor şi cerdac, cu acoperişul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.

Pe biserica înalţată la 1853 se construiesc 3 turle. Între anii 1905 - 1910 se înalţă corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinaţie bucătăria, chelăria, trapeza şi Paraclisul, lucrările fiind terminate în timpul stareţului Roman Sorescu.

[cristiboss56]

In 23 aprilie 1910 episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 de chilii noi legate de clopotniţă, după planul întocmit de arhitectul bucureştean Toma Dobrescu. Din pisania Paraclisului reţinem: "Acest sfânt paraclis cu hramul Sf. Erarh Nicolae e făcut cu binecuvântarea P.S. Episcop Nifon, fiind stareţ arhim. Roman Sorescu. Paraclisul, după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen şi sub domnia regelui Carol I al României. Sfinţită astăzi 30 mai 1911 de către P.S.S.D.D. Nifon, episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C.C. Arion, ministru cultelor". Catapeteasma Paraclisului provine de la biserica ridicată în 1833. În anul 1910, cele două biserici şi o parte din chiliile construite în timpul stăreţilor Visarion şi Daniil sunt demolate, iar la 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici proiectată de arhitectul Toma Dobrescu şi lucrată cu pietrari italieni. Biserica este terminată în anul 1913. Pictura în stil neobizantin este executată în anii 1914 - 1916 de pictorul italian Francisco de Biasse. La începutul anului 1914 în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând şi cei 18 călugări de la schitul Saon. În perioada 1926 - 1929, în vremea episcopului Cosma Petrovici, se construieşte din cărămidă şi piatră corpul de clădiri din dreapta clopotniţei după dărâmarea clădirii din locul respectiv, în noul imobil funcţionând ulterior birourile mănăstirii.

Clădirea are etaj şi pridvor înspre curtea mănăstirii şi spre exterior. Tot aici va funcţiona temporar şcoala de cântăreţi bisericeşti şi casa de odihnă a Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos.

După cutremurul din 10 noiembrie 1940 (biserica şi stăreţia au fost avariate) şi incendiul din 27 iulie 1946 (clopotniţa a ars şi s-au topit clopotele) se execută lucrări de restaurare în anii 1954 - 1956 pe baza planurilor arhitectului bucureştean Eugen Cheffneaux. Este restaurată pictura bisericii, iar în anii 1957 - 1960 se renovează chiliile din vest, monument istoric. Prin grija IPS Antim Nica s-a introdus lumina electrică în mănăstire. La 17 ianuarie 1973 au fost aşezate în biserică moaştele sfinţilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, descoperite în 1971 pe teritoriul comunei Niculiţel (vezi Bazilica paleocreştină).

În anul 1985, în fosta clădire a stăreţiei se deschide expoziţia de icoane vechi şi obiecte de artă religioasă provenite din parohiile judeţului Tulcea, muzeul cuprinzând şi o colecţie de carte veche religioasă.

Trapeza mănăstirii reparată în mai multe rânduri, în anii 1940, 1954-1955, a fost pictată în frescă, în anul 1990, de pictorii bisericeşti Moldoveanu Ioan şi Daniela din Bucureşti.

În cimitirul mănăstirii Cocoş odihnesc ctitorul mănăstirii, arhimandritul Visarion, foştii stareţi ai mănăstirii Roman Sorescu, Nifon Plopeanu, protosinghel Damaschin, protosinghel Nicanor, Gherontie Ştefan, arhim. Pahonie Gorea, eclesiarh al Catedralei arhiepiscopale din Galaţi, arhim. Ironim Motoc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX, în sfânta Mănăstire Cocoş a funcţionat una din primele tipografii româneşti din Dobrogea, materialul tipografic fiind primit la început de la Mănăstirea Neamţ. Se mai păstrează şi astăzi o placă pentru executarea xilogravurilor şi vechile litere: "Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-ne pocăinţa neştirbită şi inima îndurerată ca să pornim cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine ne vom înstrăina de tot binele. Dă-ne aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în noi închipuirea icoanei Tale”.

Povestea întemeierii Mânăstirii Cocoş are în ea un sâmbure de miracol. În anul 1833, trei călugări moldoveni care se întorceau de la Muntele Athos, îndreptându-se spre Mănastirea Neamţ, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toţi trei au avut acelaşi vis: un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau.

Considerând că este o vestire Dumnezeiască (cocoşul i s-a arătat şi Apostolului Petru în vis), au renunţat să se întoarcă acasă, pornind degrabă la înălţarea Casei lui Dumnezeu.

Prima biserică, construită chiar în anul acela, a fost din nuiele şi din chirpici şi ploile şi vânturile Dobrogei au spălat-o repede de pe lume. Pe temelia ei s-a ridicat o a doua biserică (la 1853), construită integral din pământ. Pe vatra ei s-a ridicat cea de-a treia construcţie, care durează până astăzi şi care la terminare a fost pictată de un artist celebru la vremea aceea - Francisco de Biasse.

Povestea spune că mănăstirea Cocoş, împreună cu cripta de la Niculiţel, aflată doar la 4 kilometri distanţă, cu Mănăstirea Saon şi Mănăstirea Celic Dere formează o cruce perfectă, orientată la fel ca şi crucea de la răspântia de drumuri, unde s-a descoperit mormântul celor patru martiri creştini: Zotic, Attal, Kamasie şi Filip, ucişi la anul 303, şi ale căror moaşte au fost transferate la Mănăstirea Cocoş.

O mie şapte sute de ani de credinţă creştină pe pământurile Dobrogei nu e puţin. Sunt şaptesprezece secole, în care rugăciunea nu s-a oprit niciodată. Se spune că în nopţile curate de vară, dacă stai cu gândul şi inima îndreptate spre Dumnezeu, în pacea şi liniştea mănăstirii, auzi primele cântece creştine ale românilor.

[adrian7]

În prealabil postat de glykys

Astazi, 2 iunie, l-am sarbatorit pe Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava.
Aceasta icoana este printre primele de care imi aduc aminte, in scoala primara o aveam pe perete.
Aici este un site cu multe informatii despre sfant roman - http://sfantulioancelnou.ro/

Poate cineva care este din Suceava sau care a calatorit acolo scrie pe acest topic niste impresii personale.

Eu am fost in Suceava luna trecuta si m-am inchinat la Sfintele Moaste ale Sf. Ioan cel Nou de la Suceava si a fost frumos in manastire, un sentiment de bucurie si de pace.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ a trăit în secolul al XIV-lea, neexistând informaţii sigure cu privire la anul naşterii sau al trecerii la cele veşnice al Sfântului. În cele ce urmează vă prezentăm viața sfântului așa cum este menționată în Sinaxarul din Minei:

Întru această lună, în ziua a 30-a, pomenirea Sfinţitului Părintelui nostru Arhiepiscop Ghelasie de la Râmeţ. Pe la mijlocul veacului al XIV-lea, Mănăstirea Râmeţ din munţii Apuseni era cârmuită de râvnitorul spre cele sfinte stareţul Ghelasie, care mai apoi a fost ales Arhiepiscop al Transilvaniei, fapt cunoscut dintr-o inscripţie ce se găseşte pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii, în care se poate citi: "Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic".

Din tradiţie se cunoaşte că această mănăstire a fost prădată şi părăsită în mai multe rânduri, fapt care explică şi pierderea oricărui fel de act din care s-ar fi putut afla ştiri despre trecutul ei. Localnicii din Râmeţ au păstrat totuşi prin viu grai ştirea potrivit căreia Sfântul Ghelasie a fost stareţ aici, iar spre sfârşitul vieţii a ajuns vlădică al românilor ardeleni.

Fiind Sfântul foarte smerit şi ducând o viaţă aspră, s-au adunat în jurul lui mulţi ucenici, care râvneau la viaţa lui îmbunătăţită, având pe Sfântul pildă de urmat în viaţa călugărească. Mănăstirea avea pentru vieţuitorii ei pământ, fâneţe, unele la distanţe mari, cum era şi cel de la Hopagi, situat între comuna Râmeţ şi Ponor, cam la 20 km departe de mănăstire. Aici îşi făceau ascultarea ucenicii Sfântului Ghelasie îndeletnicindu-se îndeosebi cu cositul fânului. Era un loc lipsit de apă, neaflându-se izvoare prin împrejurimi pentru potolirea setei ucenicilor săi, care găseau prilej de murmur şi nemulţumire.

Odată ducându-se Sfântul Ghelasie la Hopagi să-i vadă pe ucenici ostenind, în arşiţa zilei, l-au întâmpinat toţi cu plângere, arătându-şi pe feţe tristeţea că n-au apă de băut. Atunci Sfântul Ghelasie, rugându-se lui Dumnezeu fierbinte a atins pământul de sub o stâncă şi îndată a izvorât apă curată, toţi călugării stâmpărându-şi setea. La vederea acestei minuni ucenicii, nu numai că s-au spăimântat, dar s-au şi rugat de iertare pentru neliniştea avută şi necredinţa arătată. De atunci şi până astăzi, izvorul este cunoscut sub numele de Fântâna Vlădicii şi credincioşii din satele străjuite de munţii Apuseni şi îndeosebi locuitorii de la Râmeţ au în mare evlavie acest izvor de apă. 

După ce Sfanţul Ghelasie a săvârşit minunea, în drum spre mănăstire şi-a dat obştescul sfârşit, în clipa aceea însă au sunat clopotele singure la şapte biserici din împrejurimi. Când asinul cobora cu Sfanţul de la Brădeşti spre mănăstire, în apropiere de Valea Uzii, urmele copitei au rămas săpate în piatră, putând fi văzute şi azi. Când asinul a ajuns la mănăstire cu sfantul, din nou a rămas copita asinului imprimată pe lespedea de piatră din faţa Bisericii vechi. După privegherea îndătinată, trupul Sfântului a fost îngropat lângă Biserica veche cu cântări de înmormântare fiind petrecut cu multă jale la locul de veşnică odihnă. A rămas în tradiţie amintirea lui sfântă şi mormântul presărat cu lumânări la fiecare dumnezeiască Liturghie de ucenicii săi care îi urmau pilda vieţii şi trăirii lui. Anii au trecut şi secole de-a rândul vremea şi-a lăsat urmele pe această biserică veche, iar locul mormântului cu trupul nu s-a mai ştiut.

În anul 1925, Mănăstirea a fost cuprinsă de furia pârâului Geoagiu, iar biserica veche după retragerea apei a rămas îngropată de aluviuni aproape doi metri. Dumnezeu a descoperit în chip minunat moaştele acestui nou odrăslit din neamul nostru. În timpul când biserica era împresurată de ape a ieşit la suprafaţă un cap de om care nu se depărta de altar ci plutind pe apă a ocolit biserica de trei ori şi s-a aşezat singur pe fereastra de la altar. Capul avea culoarea galbenă şi răspândea o mireasmă bine plăcută. Tot în acea zi apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu din Geoagiu de Sus, slujitor în acea vreme la mănăstire, a îngropat cu evlavia cuvenită cele trei cranii în partea dreaptă a bisericii vechi, păstrându-se în aceeaşi cinste tradiţia Sfanţului Ghelasie.

În anul 1940 a venit la mănăstire un părinte călugăr de la Sfântul Munte Athos, de origine român ardelean din părţile locului şi a redeschis mănăstirea. Văzând biserica îngropată, a înlăturat pietrişul şi pământul aduse de ape, ridicând un zid de sprijin de piatră în jur. Călugării au observat că iarna în partea dreaptă a bisericii vechi, deşi era zăpadă peste tot, într-un loc anumit, zăpada se topea, iar vara dispărea roua. Călugării dându-şi seama că acesta este un semn, au săpat şi au găsit cele trei cranii, pe care le-au spălat şi le-au aşezat în biserică după rânduiala mănăstirească.

În curând avea să se descopere în chip minunat capul Sfântului Ghelasie. O femeie cu numele Maria din Negreşti-Oaş s-a îmbolnăvit de epilepsie şi era atât de chinuită încât îi speria pe toţi. Mergând pe la mănăstiri în ţară şi rugându-se i s-a arătat Sfântul Ghelasie poruncindu-i să meargă la mănăstirea Râmeţ şi acolo se va tămădui. Femeia nu ştia unde este această mănăstire, dar călătorind şi tot întrebând a aflat drumul spre Râmeţ. Când a ajuns în apropiere de mănăstire, femeia a strigat cu glas mare: "Sfinte Ghelasie ajută-mă şi mă scapă din necaz". Călugării auzind şi socotind aceste cuvinte un semn, s-au adunat în biserică şi au înălţat rugăciuni, săvârşind Taina Sfântului Maslu. Cuviosul părinte stareţ cu bogată trăire în viaţa călugărească a atins pe rând cele trei capete de femeia bolnavă. Când a atins de femeie capul Sfântului Ghelasie, aceasta îndată s-a tămăduit şi au lăudat toţi pe Dumnezeu Care s-a "făcut minunat întru sfinţii săi. Femeia a mărturisit călugărilor cum i s-a arătat Sfanţul Ghelasie şi i-a zis: "Eu sunt Ghelasie ocrotitorul Mănăstirii Râmeţ". Aşa a apărut evlavia pentru Sfântul Ghelasie, maicile mai bătrâne din mănăstire dând mărturie că au cunoscut pe această femeie Maria, care se vindecase în chip minunat de către ocrotitorul obştii călugăreşti.
O altă femeie din satul Albina, judeţul Timiş venea des la Mănăstire pentru sfintele slujbe. Părintele stareţ obişnuia ca la sfârşitul slujbei să ţină capul Sfanţului pe o tavă pentru a primi închinarea credincioşilor. Acestei femei venindu-i un gând urât în minte se întreba: "Oare nu va mirosi urât capul Sfantului?" Şi în clipa aceea i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu-şi mai putea face Sfânta Cruce. Dându-şi seama de îndată că a greşit faţă de Sfanţul, şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi credincioşii din biserică şi se ruga plângând la Sfanţul s-o ierte de ceea ce a gândit. După mai multe rugăciuni femeia s-a făcut sănătoasă şi n-a încetat să se roage Sfântului Ghelasie.

O altă minune s-a săvârşit cu un locuitor eretic din Cacova Aiudului, în părţile Albei, care era bolnav, suferind de paralizie. Auzind că se fac vindecări la Râmeţ prin Sfântul Ghelasie şi prin izvorul de sub Sfântul Altar, bolnavul a cerut să fie dus la mănăstire, făgăduind că se va lăsa de credinţa greşită şi va reveni la ortodoxie, dacă se va face sănătos. Familia aducând pe cel paralizat la mănăstire, preoţii i-au făcut Taina Sfanţului Maslu, l-au atins de capul Sfanţului, i-au dat apă din izvor să bea şi îndată s-a făcut sănătos. A plecat acasă pe picioarele lui, şi-a lăsat cârjele la biserica mănăstirii, el trecând cu toată familia la credinţa ortodoxă. Multe cârji erau lăsate de cei ce se vindecau şi au fost păstrate până la o vreme în podul bisericii ca o dovadă a puterii tămăduitoare cu care Dumnezeu împodobise capul Sfântului Ghelasie.

Din capul Sfântului se răspândea în toată mănăstirea o mireasmă plăcută pe care o simţeau şi maicile şi credincioşii, care veneau la mănăstire mai ales în timpul nopţii, la utrenie. Mireasma apărea des dar pentru scurtă durată. Vestea despre minunile săvârşite de Sfântul Ghelasie a ajuns în multe părţi ale tării. De aceea şi în zilele noastre, vin la mănăstire credincioşi să audă cuvânt de învăţătură şi mai ales să primească vindecări de boale şi neputinţe prin mijlocirea Sfântului Ghelasie şi prin izvorul de apă tămăduitoare care curge de sub piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar.

Pentru rugăciunile Sfanţului Ierarh Ghelasie şi ale tuturor sfinţilor Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru mântuieşte-ne pe noi toţi. Amin.

[cristiboss56]

Sfantul Voievod Stefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxa Romana pe 2 iulie. Mentionam ca pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare in randul sfintilor. Pentru ca multi contemporani resping sfintenia lui Stefan cel Mare, am ales sa redam articolul "Dreptcredinciosul domnitor Stefan cel Mare si Sfant sau despre criteriile sfinteniei" al Parintelui profesor Constantin Coman, publicat in volumul "Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii", la Editura Bizantina.
dreptcredinciosul domnitor
Stefan cel Mare si Sfant
sau
despre criteriile sfinteniei
Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.
Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict - aud foarte elaborat dar si foarte contestat * de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre - mereu aceeasi - face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre "calitatile" de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr*un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: "Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin"!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu*se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine - pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta - este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine - sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul - simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur - considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole din Epistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...re-125332.html