GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.
Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.
La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din naştere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.

[cristiboss56]

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).
Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din Galileea.
Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

[cristiboss56]

“Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – şi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte. Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!
Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, şi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de
Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

[cristiboss56]

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De aceea el a mers pe cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei trupeşti; mai greu şi de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai uşor de dat vederea trupească, şi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.
Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului şi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.
Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută foarte puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu cârteală! Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan Gură de Aur spune: “Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ştim cum s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune este aceasta dacă noi nu ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă aşa stau lucrurile, fraţilor, să se cerceteze şi sutele şi sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat toate – şi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10*18), schimbându-l în Paul.
Şi de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoştea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă era el sau altul care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. “Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: “El (Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunţită şi fără frică a împrejurării care a avut loc.
Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.”
Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!
Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc este.”
Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea. Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?

[cristiboss56]

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi de nedorit şi din partea părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre şi cele mai însemnate: pieirea conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou şi i-au dat o părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseşi orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi noi când ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii. Noi ştim că el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă să facă aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.
O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii … ” (Psalm 140:10).
Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.
Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de apărare:
Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (Ioan 7:19). Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minţit pe omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Psalm 140:10).
Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta:

[cristiboss56]

“Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori şi bătrâni ai poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care staţi în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciţi pe sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai poporului, zicând:
“Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” Acum omul spune: “… Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.” În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către Mine”, vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15). Şi Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin să săvârşească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieşte cu adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit fiind şi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe păcătoasa, şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi după aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt păcătoşi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui şi rămân în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde 15:29).
Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.
“Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Aşa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deşarte.
Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În păcate te- ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi mincinoşii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu toate socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră zadarnice, atunci – mânioşi şi ruşinaţi – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat afară.
Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeiaşti. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie.
Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând şi ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.
Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, şi s*a închinat Lui. Domnul vorbeşte cu blândeţe şi duioşie cu cei pe care El îi mântuieşte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă. Aşadar El nu-i porunceşte: “Crezi în Mine!”, şi nici nu-l sileşte cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: “L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” Fiinţei omeneşti libere şi cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete şi să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: “Cred, Doamne!” El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie mai mare pentru credinţa lui. (Ioan Gură de Aur spune: “Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era şi fapta.”) Aşa cum ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai înainte, tot aşa erau acum deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi el privea atât cu ochii săi trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti, şi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.
Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, şi face minuni; şi minunile Lui nu au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor din ceruri, şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Sf Nicolae Velimirovici – Predici si Omilii

[cristiboss56]

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a opta după Paşti (a Pogorârii Sfântului Duh)

Fiul înviat şi înălţat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge şi noi drumul spre starea de fii, în care trupul e schimbat la faţă sau îndumnezeit prin Duhul. Hristos Cel înălţat săvârşeşte în noi această lucrare prin Duhul Său, aşa cum a săvârşit-o şi El în umanitatea Sa cât a fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus trupul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbaţi la faţă cu trupul, străluminaţi, îndumnezeiţi. Lucrarea aceasta a Fiului înălţat prin Duhul este o lucrare de viaţă făcătoare şi sfinţitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui de Duhul de viaţă Făcător şi Sfinţitor. Lucrarea aceasta sfinţitoare şi de viaţă făcătoare e şi a Fiului şi a Duhului, sau e a Fiului prin Duhul.

Astfel, Duhul purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl şi Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuşi Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni.

Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin credinţă spre Tatăl, umpluţi deplin de Duhul din Fiul.

De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-constantinopolitan nu numai Sfânt şi de viaţă Făcător, ci şi Cel care a grăit prin prooroci. Cuvântul neîntrupat a pregătit astfel în prealabil pe oameni pentru lucrarea ce-o va săvârşi prin Sine, atât cât va fi pe pământ, şi apoi în oameni, după ce Se va înălţa înviat şi îndumnezeit cu trupul.

„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt“

Lucrarea revelatoare comună şi complementară a Fiului şi a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului şi Cuvântului, mai bine zis ale Ambilor, arătându-Se când unul, când celălalt mai vădit în această lucrare comună. Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său, nu fără prezenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la înviere, ca apoi să prelungească această împreună-lucrare Hristos nevăzut, iar lucrarea Duhului săvârşindu-se în mod simţit în înduhovnicirea trupului celor credincioşi, spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa proorocilor, tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariţiei Fecioarei şi a acelui «Fie»“1. Apoi „Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmând Părinţilor bisericeşti se poate chiar spune că Hristos este «Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt»“2. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul pe planul prim, iar în altă perioadă, Celălalt. „În timpul lucrării pământeşti a lui Hristos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relaţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înălţarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi acum îl revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi“3.

A fost necesară lucrarea profetică a Duhului Cuvântului neîntrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost necesară venirea în trup a Fiului, pentru ca să înfieze cu adevărat prin Dumnezeu umanitatea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fiului întrupat şi înviat în chip nevăzut prin Duhul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainteze într-o viaţă pământească după modelul lui Hristos spre a ajunge la trupul înviat şi înduhovnicit, asemenea celui al lui Hristos.

Creştinismul occidental nu dă aproape nici o însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea lui Hristos sau lucrării lui Hristos cel înălţat prin Duhul Sfânt. Observăm o ruptură între Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă în Hristos, separat, un Hristos al discursurilor, nu al harului necreat din Sfintele Taine, al Celui ce uneşte cu subiectul nostru energia dumnezeiască necreată, sfinţitoare, transformatoare, de ridicare a credinciosului în alt plan. Ortodoxia e singura care vorbeşte continuu de lucrarea Duhului Sfânt cel de viaţă Făcător şi Sfinţitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup înviat, străluminat, împreună cu toată creaţia. Pentru ortodocşi, nu ajunge oamenilor să fie iertaţi numai pentru suprameritele lui Hristos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare printr-o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în sfinţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul lui Hristos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Duhul lui Hristos.

Pentru Ortodoxie Dumnezeu îşi poate însuşi umanitatea în mod real, ca mediu de transformare (transfigurare) şi normalitate asemenea Dumnezeirii în sfinţenie.

Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem o viaţă pe pământ pe cât se poate după modelul lui Hristos. Dar şi această silinţă a noastră de vieţuire ca fii ai lui Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin naşterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spirituală care e una cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naşte la o viaţă adevărată în Dumnezeu şi ne susţine în ea, şi aceasta e o înaintare în sfinţenie.

Duhul Sfânt în Tainele Bisericii

Mântuitorul promite pe de o parte pe Duhul ce-L va trimite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei trebuie să-L primească prima dată prin Botez, pentru a se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este... Trebuie să vă naşteţi de sus“ (Ioan 3, 5 - 6, 7). Dar aceştia se nasc ca fii ai lui Dumnezeu pentru că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Celor ce L-au primit (pe Cuvântul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). De aceea preotul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui): „Te lepezi de Satana?“ şi: „Te uneşti cu Hristos?“ Iar acela răspunde afirmativ la amândouă întrebările. Prin Duhul vine Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos Care S-a înălţat.

[cristiboss56]

Pentru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului Hristos este cerută iarăşi lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.

Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăşi se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Duhului peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.

Şi sfinţirea apei, prin care se sfinţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfinţire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Şi acum trimite harul Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta“. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfinţeşte toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înălţa viaţa oamenilor şi, când voieşte, a tămădui toată boala.

Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creaţii, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, şi realizându-Şi lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creaţia e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mişcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.

Dar să insistăm puţin şi asupra sensului calităţii Duhului ca Persoană de viaţă făcătoare şi sfinţitoare, deci şi asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.

Duhul este de viaţă Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufleteşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu“, Fiul, „tare“, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o viaţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spirituală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.

Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moştenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăţiei cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Şi dacă suntem fii, suntem şi... împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 17-18).

Prin Duhul devenim hristofori

Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieţii noastre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem şi pe Hristos, Care ne întăreşte în această pătimire a înfrânării de la cele rele şi a răbdării unei vieţi supuse pentru credinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hristos şi ca jertfă în Sfânta Împărtăşanie, ca să putem suporta şi noi o viaţă de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viaţă pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morţii. El ne ajută şi pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim şi să desfiinţăm patimile plăcerii şi ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deşi înălţat la o viaţă deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimţitor la această simţire a noastră. E ceva analog cu simţirea mamei care trăieşte durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunţarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri şi deci şi pătimirile celui ce le trăieşte şi el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii şi egoismului este una cu o viaţă ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creaţie, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viaţă de sfinţenie. Ţinta înălţării în această viaţă e una cu silinţa sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viaţă astfel: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 10).

„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi nouă... slava veşnică covârşitoare“ (2 Cor. 4, 6, 17).

Duhul dumnezeiesc este Duhul de viaţă Făcător şi Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăţia, slava şi sfinţenia dumnezeiască.

Duhul se numeşte aşa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi atotsfântă e „ca un vânt“, ca „o suflare“ spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu ştii de unde vine, nici încotro se duce“. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul“, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).

[cristiboss56]

În această tainică adiere cunoşti prin experienţă tainică pe Dumnezeu, dar şi El te cunoaşte pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cunoscând pe Dumnezeu şi cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare, nu mai slujeşti lumii trecătoare, ci lui Dumnezeu, Care-ţi asigură viaţa veşnică. „Atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile cele slabe şi sărace, cărora voiţi iarăşi să le slujiţi ca înainte?“ (Gal. 4, 8-9).


Credinţa în Hristos, sau conştiinţa prezenţei lui Hristos în sine, nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hristos în cel credincios. Dar, pe lângă credinţa în Hristos şi viaţa curată şi iubitoare de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia şi unele daruri potrivite firii lui. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh... Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei“ (1 Cor. 12, 3-4, 8). Şi darurile felurite ale celor mulţi se întregesc între ele şi folosesc tuturor. Căci calitatea cea mai înaltă, spre care trebuie şi pot înainta toţi prin Duhul, este iubirea. De aceea, dacă ar avea cineva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos este (1 Cor. 13). Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că orice dar are cineva, nu-l are numai pentru sine, ci în primul rând pentru alţii.

Importanţa acordată de Biserica Ortodoxă lucrării Sfintei Treimi prin Duhul Sfânt în cei credincioşi şi în toată creaţia, lucrare ce aduce acestora viaţa nouă şi veşnică şi sfinţenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc“, adresată Sfântului Duh, prin care începe Biserica unele din slujbele ei. În această rugăciune îi spunem Duhului Sfânt „Împărate ceresc“, pentru că El ne înalţă în Împărăţia cerurilor, unde stăpâneşte ca Duh peste cele materiale. El este „Mângâietorul“, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi necazurile vieţii pământeşti. El este „Duhul Adevărului“, pentru că ne descoperă calea adevărată, care este viaţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, sau Adevărul. El este „pretutindeni Acelaşi“, unind în credinţă şi iubire pe toţi. El „împlineşte toate“, pentru că ne scapă de toate lipsurile, ne dă viaţa în Dumnezeu, care ne satisface în toate. El este „Vistierul bunătăţilor“, căci toate cele bune ne vin de la El şi le putem comunica altora. Prin aceasta împlineşte de fapt toate. El este „Dătătorul de viaţă“, scăpându-ne de sărăcia existenţei moarte, dându-ne nemurirea existenţei tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea, sfinţindu-ne, şi, prin aceasta, mântuindu-ne.

* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Ediţia a 3-a, Bucureşti - 2012, Lucrarea Fiului întrupat în noi, după Înălţare, prin Duhul de viaţă făcător şi sfinţitor, pp. 81-89.


Note:
1 L'Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Ed. Du Cerf, Paris, 1969, p. 87.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 96.

[cristiboss56]

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o te-mă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bo-gat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin ru-găciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că ru-găciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu al-ţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dum-nezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sun-teţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această uni-tate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem uni-rea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragos-tea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în de-plina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice. Amin!

* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509)