Cunoastere versus ignoranta. Rolul elitelor intelectuale

[anna21]

În prealabil postat de Pippo_

N-ai inteles. Deci: Ratiunea, tinzand spre Dumnezeu (Dumnezeu fiind ratiunea maxima), atinge la fiecare individ o limita superioara. Spatiul dintre limita superioara a ratiunii si Dumnezeu, il ocupa credinta. Deci limita ratiunii, cu cat o ridici mai sus, esti mai aproape de Dumnezeu, si ai nevoie de credinta mai putina, deoarece prin ratiune intelegi mai mult si in mod direct din distanta care te separa de Dumnezeu, deci nu mai ai nevoie de diferenta de credinta care ar fi necesara in lipsa ratiunii pentru a ajunge la Dumnezeu.

E destul de greu de inteles, este un concept dinamic care cel mai bine poate fi reprezentat geometric. Deci il intelegi daca iti imaginezi geometria dinamicii, diferenta dintre nivele intre Dumnezeu, credinta si ratiune; astfel iti poti forma mental o intelegere completa asupra conceptului. Altfel nu il poti intelege. Incearca sa desenezi ce am spus si sa intelegi de ce ratiunea castiga in fatza credintei.

Deci morala daca intelegi importanta conceptului: trebuie sa-ti faci din inteligenta o ocupatie.

Ba chiar te-am inteles.
1. Dar nu inteleg rostul acestui thread in conditiile in care nimeni nu a spus ca prostia e virtute.
2. Cred ca e o confuzie in termeni.. de aici toata discutia. Pana si in Bible se face diferenta dintre intelepciunea lumii si intelepciunea celor ce-I urmeaza lui Hristos.
Cred ca ar trebui sa delimitam termeni: cultura, civilizatie (cred ca la acestea se refera Traditie), ratiune, inteligenta, intelepciune etc...


Pana la a gandi lucruri inalte, eu sustin ca majoritatea oamenilor nu-si exerseaza inteligenta nici in probleme cotidiene..

3. Eu am spus ca iscodirea nu trebuie sa fie o ocupatie.. nu-mi rasuci termenii ca schimbi complet sensul!
Iscodirea este curiozitate fara scop (ca: ce se mai spune azi la stiri? sau: de unde a avut Noe bani sa faca arca? - adica intrebari care nu ne apropie de Dumnezeu, chiar daca pot avea spoiala de crestinism)

[Traditie1]

Credința e de fapt alcătuită din mai multe credințe și cel puțin în unele cazuri, aceste credințe sunt iluzorii și nefolositoare. Credințele sunt doar intuiții care pot sau nu să corespundă adevărului. Credința nu este cunoaștere, nici adevăr. O credință este utilă este dacă ea ne duce la ceva bun, dar în sine credința e nimic, o simplă convingere, o teorie la care aderăm. Credința în Dumnezeu e utilă fiindcă ne deschide Lui, putând dobândi mai multă cunoaștere. Ateismul e o atitudine greșită fiindcă omul se închide față de această sursă a cunoașterii care este Dumnezeu. Alte credințe de natură religioasă decât credința în Dumnezeu sunt în general dăunătoare, constituie prejudecăți care ne abat de la cunoașterea mistică directă, singura cunoaștere duhovnicească reală. Dacă tu crezi că știi ceva, asta te împiedică să cunoști cu adevărat. Ca să cunoști, trebuie întâi să faci abstracție de ce crezi.



Cunoștințele lumești nu pot fi decât benefice. Chiar dacă ele pot deruta individul, totuși îl dezvoltă, sunt superioare necunoașterii. Partea proastă e că oamenii, în goana după lucruri lumești, inclusiv după cunoaștere, se pierd pe sine și nu se mai regăsesc de obicei niciodată. Deci nu cunoștința în sine e dăunătoare ci faptul că a fost sacrificată rămânerea în sine, acea stare în care suntem conștienți de noi înșine și de restul lumii fără a face vreun efort.


Isihasmul, rămânerea în sine, e singura cale prin care omul se poate descoperi pe sine, pe Dumnezeu și lumea în mod nevătămător. Isihasmul, oferă atât păstrarea conștiinței de sine cât și deschiderea contemplativă spre Dumnezeu și spre izvorul Lui de cunoaștere. Această practică trebuie să aibă o continuitate permanentă, altfel omul uită iar de sine și de Dumnezeu, progresul duhovnicesc se risipește. Dacă această adunare lăuntrică primează, atunci omul poate face orice fără a se vătăma, inclusiv să acumuleze cunoștințe lumești. De fapt adunarea lăuntrică trebuie să fie cea care dictează renunțarea la o activitate sau efectuarea ei precum și alegerile pe care trebuie să le facem între mai multe variante. Precizez că prin "conștiința de sine" descriu o stare de regăsire și cunoaștere de sine care este ea însăși rodul petrecerii isihaste îndelungate și care nu poate fi înțeleasă de cei ce nu au experimentat-o.

Deci singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu este isihasmul. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din cărți sau de la alți oameni, e ceva ce trebuie să experiem direct prin viață de contemplație, teoriile nu au nici o valoare, nici credința. Listele de virtuți și alte scrieri sunt simple teorii care nu ne ajută prea mult. Teama de Dumnezeu e singura care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Iar petrecerea isihastă, prin faptul că suntem permanent conștienți de Dumnezeu, ne adâncește progresiv teama de Dumnezeu, ne face să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm. Și prin asta ne împăcăm cu Dumnezeu, devenim pregătiți de momentul morții și totodată ne modificăm structura psihoemoțională, despătimindu-ne și eliminând pericolul unor căderi în neascultare în veșnicie.


Totodată, în această stare Dumnezeu ne inspiră, ne face să înțelegem corect natura lucrurilor, a lumii, a sufletului. Cei care nu trăiesc în isihie ci împrăștiați în lucruri lumești nu sunt capabili să distingă această inspirație fină deoarece ei sunt mereu captivi gândurilor grosolane și false de la draci (dracii sunt proști), trec mereu de la un gând la altul. Prin regăsirea de sine oferită de isihasm, omul se ridică deasupra gândurilor și această ridicare îl face să devină receptiv lucrării harice, care în timp îi schimbă înțelegerea, i-o însănătoșește. Cei rătăciți sunt înșelați și mai mult atunci când văd că și alții sunt sub influența acelorași iluzii, adică spiritul de turmă constituie și el un factor de înșelare.

[Pippo_]

În prealabil postat de tailgunner4A

Fa-ne un desen, ca sa pricepem si noi.

Desen:
----------------

În prealabil postat de Pippo_

[...] stiinta moderna ateista se bazeaza pe o aberatie logica, oamenii aia sunt ca si orbi, deoarece cum spunea si Arsenie Boca, "ateismul este o aberatie" si adaug eu, exact la baza ratiunii. O pot demonstra logic fara probleme. Si nici un ateu rational nu are argumente, [...]

Demonstreaza-mi si mie, te rog.

[Pippo_]

În prealabil postat de tailgunner4A

Demonstreaza-mi si mie, te rog.

Introducere:

EXISTA/NU EXISTA este un concept.
POSIBIL/IMPOSIBIL este un alt concept

Atunci cand EXISTA automat este si POSIBIL
Atunci cand NU EXISTA automat este IMPOSIBIL

Tot ceea ce nu este IMPOSIBIL, este POSIBIL

Atunci cand e POSIBIL exista 2 posibilitati: EXISTA / NU EXISTA
Atunci cand e IMPOSIBIL exista 1 posibilitate: NU EXISTA

------------------------------------------------------------

Acum:

EXISTA Dumnezeu?

RELIGIOSII:
-------------------------------
Nu putem spune DA, deoarece nu stim prin experienta directa daca exista, nici prin deductie, si ar fi o minciuna, o eroare de logica. Putem spune cel mult "este POSIBIL ca Dumnezeu sa EXISTE". In cazul in care acumulam evidente ale existentei lui Dumnezeu, putem transforma POSIBILUL in PROBABIL, si deci putem spune (cum dealtfel pot eu spune in baza evidentelor) "este PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE"

ATEII
--------------------------------
Nu putem spune NU, deoarece nu stim decat in cazul in care ii demonstram intai IMPOSIBILITATEA. Deci NU putem spune nici "Dumnezeu NU EXISTA" , nici "DUMNEZEU NU este POSIBIL sa EXISTE", deoarece tot ceea ce nu este IMPOSIBIL este POSIBIL. Deci ar trebui sa demonstram intai IMPOSIBILITATEA existentei lui Dumnezeu, sau cel putin PROBABILITATEA INEXISTENTEI lui Dumnezeu pentru a face afirmatii.

Deci in cazul intentiei de a-l nega pe Dumnezeu, (Dumnezeu NU EXISTA?) fara probe care sa creeze o minima probabilitate de inexistenta, singurul raspuns corect rational este "NU STIU".

În prealabil postat de Pippo_

Introducere:

EXISTA/NU EXISTA este un concept.
POSIBIL/IMPOSIBIL este un alt concept

Atunci cand EXISTA automat este si POSIBIL
Atunci cand NU EXISTA automat este IMPOSIBIL

Tot ceea ce nu este IMPOSIBIL, este POSIBIL

Atunci cand e POSIBIL exista 2 posibilitati: EXISTA / NU EXISTA
Atunci cand e IMPOSIBIL exista 1 posibilitate: NU EXISTA

------------------------------------------------------------

Acum:

EXISTA Dumnezeu?

RELIGIOSII:
-------------------------------
Nu putem spune DA, deoarece nu stim prin experienta directa daca exista, nici prin deductie, si ar fi o minciuna, o eroare de logica. Putem spune cel mult "este POSIBIL ca Dumnezeu sa EXISTE". In cazul in care acumulam evidente ale existentei lui Dumnezeu, putem transforma POSIBILUL in PROBABIL, si deci putem spune (cum dealtfel pot eu spune in baza evidentelor) "este PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE"

ATEII
--------------------------------
Nu putem spune NU, deoarece nu stim decat in cazul in care ii demonstram intai IMPOSIBILITATEA. Deci NU putem spune nici "Dumnezeu NU EXISTA" , nici "DUMNEZEU NU este POSIBIL sa EXISTE", deoarece tot ceea ce nu este IMPOSIBIL este POSIBIL. Deci ar trebui sa demonstram intai IMPOSIBILITATEA existentei lui Dumnezeu, sau cel putin PROBABILITATEA INEXISTENTEI lui Dumnezeu pentru a face afirmatii.

Deci in cazul intentiei de a-l nega pe Dumnezeu, (Dumnezeu NU EXISTA?) fara probe care sa creeze o minima probabilitate de inexistenta, singurul raspuns corect rational este "NU STIU".

Pe baza aceluiasi rationament, fara nici o schimbare, poti demonstra si existenta lui Allah, si a oricarui alt zeu. Inseamna ca toti zeii exista, nu?

[Pippo_]

În prealabil postat de tailgunner4A

Pe baza aceluiasi rationament, fara nici o schimbare, poti demonstra si existenta lui Allah, si a oricarui alt zeu. Inseamna ca toti zeii exista, nu?

Poti face acelasi rationament pentru toti zeii. Toti zeii este posibil sa existe, DAR... cand incepi sa investighezi, transformi POSIBILITATEA in PROBABILITATE.

De exemplu:

Este POSIBIL ca Dumnezeu sa EXISTE
Este POSIBIL ca Mos Craciun sa EXISTE

- acum trecem la incercarea de a demostra existenta (in baza evidentelor) iar perspectiva noastra se schimba:

Este PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE
Este PROBABIL ca Mos Craciun sa EXISTE

- dar probabilitatea este un RAPORT, defineste un punct pe o dreapta, adica poate fi mai mult sau mai putin probabil. Iar in baza probabilitatilor incepem sa ne apropiem de ADEVAR:
Deci in urma investigatiilor va rezulta:

Este MULT PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE
Este PUTIN PROBABIL ca Mos Craciun sa EXISTE

Acum in urma evidentelor pe care le-am adunat, am inteles ca cel mai aproape de Adevar este conceptul de Dumnezeu si nu cel de Mos Craciun, deoarece este MULT PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE, iar pe Mos Craciun il lasam in urma deoarece este PUTIN PROBABIL ca Mos Craciun sa EXISTE.

Si astfel se alege bobul de neghina pentru a identifica ramura cea mai apropiata de Adevar de urmat.

[Lucemferre]

În prealabil postat de Traditie1

Deci singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu este isihasmul. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din cărți sau de la alți oameni, e ceva ce trebuie să experiem direct prin viață de contemplație, teoriile nu au nici o valoare, nici credința. Listele de virtuți și alte scrieri sunt simple teorii care nu ne ajută prea mult. Teama de Dumnezeu e singura care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Iar petrecerea isihastă, prin faptul că suntem permanent conștienți de Dumnezeu, ne adâncește progresiv teama de Dumnezeu, ne face să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm. Și prin asta ne împăcăm cu Dumnezeu, devenim pregătiți de momentul morții și totodată ne modificăm structura psihoemoțională, despătimindu-ne și eliminând pericolul unor căderi în neascultare în veșnicie.

Tradiţie, Dumnezeu e dragoste. Dragostea nu e o calitate a lui Dumnezeu, ci starea Sa de existenţă. De ce crezi că Mântuitorul pune atâta accent pe iubire? Pentru că aceasta e singura cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Isihasmul e doar o apropiere, deci e totuşi o diferenţă.
Iar, îmi e dificil să înţeleg de ce un creştin, un ortodox, pune accent mai mult pe teamă decât pe dragoste. E adevărat că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar e doar începutul. O dată cu jertfa lui Hristos, cu dovada supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, cel din urmă este invitat la mai mult de a-i fi teamă... este invitat la iubire. În plus, e absurd să-ţi fie teamă de propriul tată, nu? Între ruşine şi teamă, din nou, e foarte mare diferenţă.
Nu am cum să nu remarc cu aceeaşi dezamăgire atitudinea negativă pe care foarte mulţi ortodocşi o adoptă în ceea ce priveşte comportamentul lor şi raportarea acestuia la Creator. Spui că trebuie să "să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm.". Ştii câţi oameni cu FRICĂ (în adevăratul sens al cuvântului) de Dumnezeu, cu teama de a nu-I greşi cu nimic (din cauza imaginii de Dumnezeu pedepsitor pe care au avut mulţi grijă s-o cultive de-a lungul timpului) şi, ce-i drept, mai sensibili au fost nevoiţi să facă nişte vizite pe la psihiatrie? Cele mai frecvente afecţiuni declanşate de o astfel de atitudine sunt, în primul rând, depresia şi, imediat după, delirul mistic. De ce să am grijă să nu păcătuiesc, în loc să am grijă să fac bine? Diferenţa, deşi aparent e doar de nuanţă, e ca de la cer la pământ. Degeaba stai să-ţi faci grijă cu păcatul, că tot îl săvârşeşti într-o formă sau alta. În loc de ofensivă, mai bine treci la atac. Nu văd rostul unei cenzuri atât de exagerate, încât să ajungi să-ţi controlezi orice gest. E calea sigură către dezumanizare şi un bilet, adesea doar dus, către sanatoriu.

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Tradiţie, Dumnezeu e dragoste. Dragostea nu e o calitate a lui Dumnezeu, ci starea Sa de existenţă. De ce crezi că Mântuitorul pune atâta accent pe iubire? Pentru că aceasta e singura cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Isihasmul e doar o apropiere, deci e totuşi o diferenţă.
Iar, îmi e dificil să înţeleg de ce un creştin, un ortodox, pune accent mai mult pe teamă decât pe dragoste. E adevărat că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar e doar începutul. O dată cu jertfa lui Hristos, cu dovada supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, cel din urmă este invitat la mai mult de a-i fi teamă... este invitat la iubire. În plus, e absurd să-ţi fie teamă de propriul tată, nu? Între ruşine şi teamă, din nou, e foarte mare diferenţă.

Accentul pe care Dumnezeu îl pune pe iubire urmărește protejarea sensibilității omului. Cei care ignoră iubirea, care acționează potrivit impulsurilor de ură, pizmă se dezumanizează, ajung la o stare de sărăcie sufletească și totodată devin ființe agresive ce nu pot fi acceptate în împărăția cerurilor, pentru că ar provoca suferință acolo. Iubirea este o sursă a fericirii, este modul de funcționare sănătoasă a ființei umane.

A spune că Dumnezeu poate fi cunoscut prin iubire e o formulă care sună savant, dar e incompletă. Dumnezeu este o Ființă concretă și poate fi cunoscut concret în măsura în care El se revelează, prin inspirație. Iar isihasmul e cel care ne deschide acestei inspirații. Orice altceva sunt filozofeli abstracte, proiecții ale minții noastre.

Dacă tu crezi în existența lui Dumnezeu ca Ființă concretă, prezentă, vie, atunci firesc e să crezi și în faptul că El acționează asupra omului și că poate fi cunoscut într-o măsură. Dar din vorbele tale se vede mai degrabă concepția unui Dumnezeu abstract, impersonal, inactiv, o teorie. Trebuie să-ți analizezi trăirile și convingerile, cred că suferi de prea mare siguranță de sine iar această siguranță nu te lasă să progresezi, să începi să cunoști cu adevărat. Tu ești convins că știi deja totul și asta e înșelător.

Spui că trebuie să "să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm.". Ştii câţi oameni cu FRICĂ (în adevăratul sens al cuvântului) de Dumnezeu, cu teama de a nu-I greşi cu nimic (din cauza imaginii de Dumnezeu pedepsitor pe care au avut mulţi grijă s-o cultive de-a lungul timpului) şi, ce-i drept, mai sensibili au fost nevoiţi să facă nişte vizite pe la psihiatrie? Cele mai frecvente afecţiuni declanşate de o astfel de atitudine sunt, în primul rând, depresia şi, imediat după, delirul mistic.

Sunt și forme patologice de frică de Dumnezeu, când ea devine o obsesie sau un sentiment de teroare și care duc la depresie, delir și altele, dar există și o teamă de Dumnezeu rațională, cea de care vorbesc eu. Această expresie, teama de Dumnezeu, provine din limbajul patristic și descrie o stare de responsabilitate accentuată, născută din conștiința unui Dumnezeu prezent, viu. O să-ți vorbesc prin cuvintele arhimandritului Sofronie:

Teama de Dumnezeu este urmarea unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie. Această teamă nu are nimic comun cu teama animalelor. Există multe trepte și forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia dintre ele, care în chip deosebit acționează pentru mântuirea noastră: "groaza" de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusă. cei ce sunt însemnați de această sfântă frică se eliberează de orice altă teamă pământească. Părinții noștri, neînfricați slujitori ai Duhului, se îndepărtau în pustietăți și trăiau cu fiarele sălbatice, în condiții aspre, într-o sărăcie totală, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Și asta, pentru a putea fi liberi să plângă, conștienți fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit...Taina aceasta se ascunde din fața ochilor străini, nu pentru că Dumnezeu ar căuta la fața omului, ci pentru că harul acesta se încredințează numai acelora care ei înșiși se încredințează lui Dumnezeu - Hristos.
...
Această frică coboară asupra noastră de Sus. Ea, este un sentiment duhovnicesc, mai întâi frica de Dumnezeu și apoi de noi înșine. Noi trăim în starea de frică în virtutea unui Dumnezeu viu, conștienți fiind de necurăția noastră. Această frică ne așază înaintea Feței lui Dumnezeu, ca să fim judecați de El; noi însă am căzut atât de jos încât durerea pentru noi înșine devine o profundă suferință, mult mai grea decât chinul de a ne vedea în spaima necunoștinței, în paralizia insensibilității, în robia patimilor. Această frică este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Dar ea ne aduce lumina înțelegerii: pe de o parte devenim conștienți de starea noastră de pierzare, iar pe de altă parte, simțim sfințenia lui Dumnezeu. Uimitoare este natura acestei frici: fără acțiunea ei curățitoare, desigur nu ni se va deschide calea spre o desăvârșită iubire a lui Dumnezeu. Frica aceasta este nu numai începutul înțelepciunii, ci și al iubirii. Frica ne cutremură, făcându-ne să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem și ne leagă de Dumnezeu printr-o dorință irezistibilă de a fi cu El. Frica însoțește uimirea în fața lui Dumnezeu, care ni se descoperă. A se recunoaște nevrednic înaintea unui asemena Dumnezeu, iată în ce constă spaima noastră.

Deci, atât timp cât nu conștientizezi nevrednicia ta în fața lui Dumnezeu nu poți înțelege nici natura fricii de Dumnezeu. Iar pentru asta, trebuie întâi să ajungi la credința într-un Dumnezeu personal concret, nu un concept filozofic.

De ce să am grijă să nu păcătuiesc, în loc să am grijă să fac bine? Diferenţa, deşi aparent e doar de nuanţă, e ca de la cer la pământ. Degeaba stai să-ţi faci grijă cu păcatul, că tot îl săvârşeşti într-o formă sau alta. În loc de ofensivă, mai bine treci la atac. Nu văd rostul unei cenzuri atât de exagerate, încât să ajungi să-ţi controlezi orice gest. E calea sigură către dezumanizare şi un bilet, adesea doar dus, către sanatoriu.

Neînțelegând ce este Dumnezeu, nici omul, tu nu înțelegi nici ce este păcatul și ce urmări are. Neavând conștiința lui Dumnezeu ca Persoane concrete, tu nu înțelegi faptul că El își poate răci dragostea față de creaturile răzvrătite. Păcatul are însă și un efect distructiv asupra personalității celui ce îl face. El nu este călcarea unor reguli ci trădarea vocii conștiinței. Prin păcate repetate, conștiința moare, ajunge să nu ne mai mustre iar mintea cade în uitare. Păcatul aduce o moarte parțială reală a sufletului. Prin păcat omul se desensibilizează, se animalizează, devine o ființă cu un orizont spiritual redus.

Cenzurarea manifestărilor nu trebuie să existe decât atunci când ele reprezintă manifestări voluntare, care ne scot din starea de adunare lăuntrică. Cea mai mare parte a gesturilor și gândurilor omului sunt involuntare și nu trebuie cenzurate. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cenzurarea lor ci contemplația. Însă omul nu poate ajunge direct la înțelegerea acestui lucru. În evoluția duhovnicească corectă, omul trece treptat de la o slujire trupească a lui Dumnezeu la una spirituală. Slujirea trupească e bazată pe presupunerile omului, cea spirituală e izvorâtă din cunoaștere. Iar în cadrul slujirii trupești unii caută să se străduie cât mai mult, de aceea citim de călugări care își înfrânau orice privire, orice gest, sau alții care își petreceau întreaga viață pe stâlp etc. Nu sunt manifestări patologice ci doar o stare de înțelegere inferioară, când omul nu e preocupat de progresul duhovnicesc fiindcă nu are conștiința necesară și el caută prin fapte să fie cât mai plăcut lui Dumnezeu.

La fel greșești și tu când crezi că faptele bune sunt pe placul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem binele, ci voia lui Dumnezeu. Dacă crezi într-un Dumnezeu personal, atunci crezi și în faptul ă El dorește să faci un anumit lucru în fiecare situație. Binele e bine în funcție de ceea ce Dumnezeu în atotștiința Lui știe că trebuie făcut, nu ceea ce credem noi. De fapt această conștiință a necesității căutării voii lui Dumnezeu ne aduce treptat în starea de contemplație, fiindcă în căutarea voii lui Dumnezeu omul se adresează Lui, cerând inspirație și treptat devine conștient de faptul că rugăciunea este tocmai lucrul în care constă împlinirea voii lui Dumnezeu, nu anumite fapte trupești. Iar rugăciunea trebuie să fie permanentă și ea ia în cele din urmă forma contemplației.

Contemplația este starea minții înaintea lui Dumnezeu, fără vreo adresare, gând voluntar sau alt efort, stare în care noi suntem conștienți de prezența Lui și de noi înșine. Ea nu exclude activitățile lumești, cu condiția ca ele să nu afecteze această stare.

În prealabil postat de Pippo_

Este PROBABIL ca Dumnezeu sa EXISTE
Este PROBABIL ca Mos Craciun sa EXISTE

De dragul argumentatiei, am sa fiu avocatul lui Mos Craciun: mii si milioane de copii primesc cadouri de la el in fiecare an; totusi, spui ca este mult mai probabil sa existe Dumnezeu, decat Mos Craciun (evident, pot exista si amandoi, doar facem o comparatie). Care sunt dovezile pe baza carora existenta lui Dumnezeu este mult mai probabila decat a lui Mos Craciun?