Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica ortodoxa > Biserica Ortodoxa Romana
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #11  
Vechi 24.07.2013, 22:47:53
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Rugăciunea lui Iisus

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia.

Putem vorbi despre rugăciunea lui Iisus chiar folosind termeni din Sfânta Scriptură și termeni din scrierile Sfinților Părinți. Mai exact, ea este foc mistuitor, este lumină care ne luminează mintea și o face înțelegătoare și capabilă să vadă de departe ceea ce se petrece înlăuntru. Îi pot fi aplicate pe bună dreptate cuvintele din Epistola către Evrei: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii. Și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite, pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală.” Practicarea acestei rugăciuni ne face să descoperim nenumărate puteri sălășluite în univers; ea provoacă împotriva noastră o luptă feroce din partea acestor puteri cosmice, sau mai bine zis, din partea „stăpânitorilor întunericului acestui veac, din partea duhurilor răutății, care sunt în văzduh.” Totuși, victoria se obține printr-o pocăință ce merge până la ura de sine. Felul acestei lupte este descris în Apocalipsa Sfântului Ioan: „Și ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte.”
Însoțită de o pocăință înflăcărată, această rugăciune ridică duhul omului în sfere situate în afara granițelor înțelepciunii învățaților acestei lumi. Este teribil acest fapt: această rugăciune ne coboară în adâncurile întunericului sălășluit înlăuntrul nostru după care ne unește cu Duhul Sfânt și ne dă, încă de aici, de pe pământ, să trăim veșnicia. În toate timpurile, părinții duhovnicești au fost uluiți de măreția acestui dar oferit lumii căzute. Doamne, Iisuse Hristoase, Singurule Adevărat Mântuitor, mântuiește pre noi și lumea Ta!
(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #12  
Vechi 25.07.2013, 22:59:09
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Omul răbdării iese întotdeauna câștigat

Sursa: http://theomitoros.blogspot.ro/2012/...g-post_30.html



Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria.

„Aveți nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu să dobândiți făgăduința” (Evr. 10, 36).
Cei care rabdă fără cârtire și cu stăpânire de sine rămân credincioși voii lui Dumnezeu. Și aceia care rămân credincioși voii Lui vor primi răsplata pe care le-a făgăduit-o Hristos, Împărăția cerurilor. Răbdarea în încercări este un mijloc sigur pentru a ne uni cu Dumnezeu. Pe cât cârtirea ne desparte de Dumnezeu, pe atât răbdarea ne călește unirea cu El. Dacă, așadar, răbdăm cu mulțumire toate încercările pentru harul Lui, ne va răsplăti pe noi cu fericirea veșnică. Prin necaz și răbdare ajungem în tărâmul adevăratei cunoștințe și ne curățim de mulțimea păcatelor noastre.
Omul trebuie să privească și să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu. Să ne amintim minunile Lui cele din veac și ajutorul Lui dat sfinților Lui, să ne amintim că nici într-o nevoie, nici într-un necaz nu ne lasă Dumnezeu și, mai ales, niciodată nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre. Și de aceea avem nevoie să purtăm cu curaj crucea noastră și toate necazurile ce ni se întâmplă să le răbdăm cu recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu. Căci potrivit Apostolului : „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția cerurilor” (Fapte, 14, 22) Prin această cale strâmtă și îngustă vom ajunge la cea mai înaltă desăvârșire a răbdării: „Răbdând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea” (Ps. 39, 1). Domnul primește ca pe o jertfă bineprimită răbdarea curajoasă, dar Își întoarce fața de la împuținarea sufletului. Oamenii răbdării merg cu credință pe urmele Lui, iar cei fricoși și puțini la suflet se îndepărtează de El.
Zicea un bătrân ucenicilor lui: „Nu mai înaintăm astăzi în virtute, nici nu mai reușim vreodată să ajungem la măsurile părinților din vechime pentru că nu avem răbdare să terminăm lucrul pe care l-am început. Dorim să dobândim harisme, dar fără osteneală, și de aceea așa de ușor alunecăm spre rău”. Care om, rănit fiind, s-a vindecat vreodată de rana lui fără să rabde mai întâi durerea și mijloacele terapeutice ale medicului? Cine poate să urmeze lui Hristos, fără să ridice pe umeri crucea răbdării? Nimeni. Toți cei care L-au urmat și Îl urmează au fost și sunt gata să înfrunte cu răbdare încercările pe care inevitabil le vor afla, după cum arată înțeleptul Sirah: „Fiule, dacă vrei să slujești Domnului, gătește-ți sufletul de ispită” (Sir. 2, 1). Fără răbdare și pogorământ față de aproapele nostru viața ajunge de nesuferit. Când răbdăm lucruri foarte grele, răbdăm după voia lui Dumnezeu. Uneori, ne spune starețul Varsanufie, Dumnezeu îl lasă pe om să simtă ca și cum l-ar fi părăsit și l-ar fi uitat. Același lucru s-ar putea întâmpla și cu o obște întreagă. În asemenea cazuri, treaba noastră este să avem răbdare și să păzim credința în Hristos. Dacă este păzită credința, este nădejde de mântuire. Iar credința se păzește într-un singur fel: prin depărtarea de orice păcat.
Ca să ne nevoim în răbdare trebuie să ne lăsăm pe noi înșine, sufletul nostru și trupul nostru, toate, în voia lui Dumnezeu cel Preasfânt și Atotînțelept. Să zicem „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Pentru absolut toate. Cu aceste minunate și sfinte cuvinte se risipesc toate gândurile negre și pleacă de la noi împovărarea sufletului și vine în suflet pacea, mângâierea, bucuria. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în necazurile noastre cele mai mari se ascunde mila lui Dumnezeu. Într-un mod necuprins – și pentru noi de neînțeles! – Domnul ne zidește. Chiar și în pierderea celor mai dragi persoane.
De multe ori se îndoiește cineva în sinea lui, zicând: „Dacă în nenorocirile care au venit asupra cuiva, acela păcătuiește din pricina necazului său, cum mai poate să creadă că toate câte i s-au întâmplat sunt spre folosul lui? Ne răspunde Sfântul Dorotei : „Nu am păcătui în nenorocirile noastre, dacă nu ne-ar lipsi răbdarea și dacă nu am refuza să răbdăm un mic necaz sau să pătimim ceva neașteptat. Pentru că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să ni se întâmple ceva care depășește puterile noastre cum a zis Apostolul Pavel: «Vrednic de crezare este Dumnezeu și nu va îngădui o ispită mai mare decât puterile voastre» (1 Cor. 10, 13). Dar noi nu avem răbdare, nu vrem să ne ostenim și nu primim nimic cu smerenie. De aceea suntem zdrobiți și cu cât ne străduim să fugim de ispite, cu atât mai mult suntem împovărați de ele și ne pierdem răbdarea și de aceea nici nu putem să ne izbăvim de ele”.
Fericitul Gherman Stavrovouniotis când a citit viața Sfântului Ioan Colibașul a zis: „De-ar fi să rabd chinurile pe care le-a răbdat Sfântul, le voi răbda. Și de-ar fi să rămân pe drumuri fără acoperiș și dacă mă voi îmbolnăvi și orice altceva ar fi să pătimesc, pe toate le voi răbda. Le voi răbda pe toate fără cârtire pentru dragostea lui Hristos și pentru mântuirea sufletului meu. Această făgăduință pe care mi-am făcut-o de la început mie însumi o am întotdeauna în minte și așa mă întăresc în încercări”.
Se povestește în Pateric că era un monah care cârtea fiindcă locuia într-un loc departe și trebuia să scoată apă pentru trebuințele lui de foarte departe. Într-o zi, în timp ce mergea aducând apă, s-a întâlnit cu cineva pe drum. „Cine ești?” l-a întrebat. „Sunt îngerul Domnului”, îi răspunde și m-a trimis Dumnezeu ca să măsor pașii tăi ca să primești răsplata ta pe măsura răbdării tale. Și îndată îngerul s-a făcut nevăzut. S-a gândit monahul și a zis: „Dacă pentru a străbate eu această distanță, Dumnezeu a trimis pe îngerul Lui ca să-mi măsoare pașii și pentru asta îmi păstrează plată, atunci îmi este de folos nu numai să nu mai cârtesc, ci cu bucurie să rabd și alte osteneli încă și mai mari”. De aceea a părăsit chilia lui și a zidit alta mai departe încă de izvorul de apă.
Omul răbdării iese întotdeauna câștigat, pentru că răbdând unele lucruri vremelnice, câștigă de multe ori și bunătățile pământești, și pe cele veșnice. Firește, pentru a dobândi virtutea răbdării trebuie să avem neîncetat nădejdea vieții viitoare pentru a putea răbda încercările care ne vor fi cununi pentru Împărăția cerurilor.
În această luptă să fim siguri că Îl avem împreună-călător cu noi pe Hristos, Care a umblat El mai întâi pe această cale și Care ne călăuzește pe noi la un liman sigur pe căile mântuirii.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #13  
Vechi 27.07.2013, 23:23:53
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Moartea ne vorbeste despre iubire - Mitropolitul Antonie de Suroj

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm
Moartea fiintelor dragi, apropiate noua, ne vorbeste de iubire si ne cere socoteala asupra felului de a iubi; cum iubim, pentru cata vreme, pentru totdeauna, profund sau superficial, gandindu-ne doar la noi sau uitand de noi pentru a iubi, pentru a ne gandi din toata fiinta numai la celalalt?...Va suna ceasul regasirilor...Cum vor fi aceste regasiri?Pentru cei care de-a lungul intregii vieti au ramas credinciosi unei prietenii, unei iubiri care deunazi le-a incalzit inimile, ele vor fi un izvor de bucurie.Dar ce va fi daca la vremea regasirii vom constata cu groaza ca pe aceasta fiinta, asa-zis iubita in timpul vietii sale, am lasat-o sa cada in uitare la scurt timp dupa moartea sa?Negandind decat la noi si despre noi, nu am fost in stare sa pastram fiinta iubita in memoria inimii, in singura memorie capabila sa reziste timpurilor, imbatranirii, sa ramana nestirbita in calea vanturilor si a mareelor.

Noi Il rugam pe Dumnezeu pentru vesnica pomenire a raposatilor nostri, ca sa nu-i dea uitarii.Iubirea lui Dumnezeu merge pana la jertfa de Sine.El iubeste pana la a muri pe Cruce, pana la lepadarea deplina de Sine.Iar noi Ii apartinem lui Hristos, si Dumnezeu ne cere sa iubim cu iubirea Lui, sa ne aducem aminte cu memoria Lui, sa fim pe pamant marturie vie a faptului ca putem sa nu ne temem ca vom fi uitati - pentru ca nu vom fi dati uitarii, sa fim marturie a faptului ca omul poate sa se piarda in intregime pe sine din iubire pentru aproapele sau, fara a inceta totusi sa fie viu - pentru ca Dumnzeu, ca si toti ceilalti, il va pastra in amintirea Lui.

Taina uimitoare a iubirii sta in aceea ca suntem chemati sa iubim tot atat de mult pe cat ne-a iubit Dumnezeu, adica sa ne punem viata pentru ceilalti pana la totala daruire.Aceasta ni s-ar putea parea infricosator.Si ne spunem:daca ma uit pe mine si daca nimeni nu se mai gandeste la mine, atunci nu este oare posibil sa dispar cu totul din lumea celor vii?Daca nimeni nu-si mai aminteste de mine , daca am sa cad in uitarea generala, ce se va intampla?Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, Sfintii nu vor uita, ingerul nostru si ostile ceresti nu vor uita; chiar si cei pacatosi, lipsiti de statornicie si slabi, nu vor uita, ei care de-a lungul vietii nu au stiut sa iubeasca pana la capat, dar au stiut sa iubeasca avand inima sfasiata de durere (de durerea pierderii), fara a putea uita vreodata.

Nadejdea noastra in viata vesnica sta in aceea de a fi iubiti; e inutil deci sa fortam nota, impunandu-ne celor din jur si facand apel la cele traite impreuna, repetand acel nu uitati! nu uitati! amintindu-le nu numai faptele bune, dar si acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca sa nu fim uitati si sa scapam de sentimentul acesta infricosator de a nu exista, de a nu vedea viata scurgandu-se pe langa mine, de a nu fi decat o umbra, propria mea fantoma, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaste...Putem sa alungam aceasta teama.Nu vom fi lipsiti niciodata de aceasta iubire, de la care nici inaltimea, nici adancul, nici lungimea, nici largimea nu ne vor putea smulge, dupa cum spune Apostolul Pavel (Rom.8, 39). Nimeni nu este exclus de la iubirea dumnezeiasca.( din Viata, boala, moartea, Ed.Sf.Siluan,p.160-162)
Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...j-b1-p2065.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #14  
Vechi 28.07.2013, 22:05:38
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Tristețea

Tristețea se lecuiește prin disprețuirea slavei și demnităților lumești, sau și mai bine printr-o deplină nepăsare față de ele, fie că le ai, fie că ești lipsit.
O primă cauză a tristeții poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, așadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorințe trupești sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeții este în esență lepădarea dorințelor și plăcerilor „trupești”, înstrăinarea de „bunurile” materiale și deplina lor disprețuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumești se așază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” și dă ca leac al întristării disprețuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată și el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubește ?” Iar Evagrie spune: „Cel ce se ferește de toate plăcerile lumești e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeții. Căci tristețea e lipsa unei plăceri, ce stă de față ori nădăjduite. Și nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaș de avem vreo înclinare pătimașă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul și naște tristețea tocmai în locul de care vede că suntem atrași cel mai mult”.
Întrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înțeles că la tămăduirea tristeții este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuiește lucrul acesta astfel: „tristețea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorință; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristețe [...]. Cel care stăpânește asupra patimilor a biruit tristețea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanțurile ei. Cel ce iubește lumea se va întrista adesea [...]. Dar cel care disprețuiește plăcerile lumești nu va fi tulb de cugetele tristeții”.
Omul supus trupului poftește nu doar bunuri materiale, ci și cinstea și slava lumească, și atunci când am vorbit despre patima tristeții am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea și slava deșartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristețiie dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri și onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici.
În cazul acesta, tristețea se lecuiește prin disprețuirea slavei și demnităților lumești, sau și mai bine printr-o deplină nepăsare față de ele, fie că le ai, fie că ești lipsit. „Pentru întristare [...] disprețuiește și slava, și necinstea”, îndeamnă Sfântul Maxim.


(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, p. 146-148)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #15  
Vechi 28.07.2013, 22:20:33
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Asumarea crucii - ce înseamnă?

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.

Iisus a spus apostolilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23). Ce înseamnă să-ți iei crucea în fiecare zi? Aceasta este o întrebare la care Sfântul Teofan Zăvorâtul a încercat să răspundă într-o serie de predici din 1885.
Să vedem în primul rând ce se înțelege prin Cruce. Sfântul Teofan spune următoarele:
Domnul a împlinit mântuirea noastă prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce El a șters păcatele noastre; prin intermediul Crucii, El a revărsat peste noi daruri și binecuvântări cerești.”
Dar e mai mult decât cele spuse mai sus, și noi trebuie să ne luăm crucea personală. Sfântul Teofan spune:
Când crucea personală a fiecăruia dintre noi e unită cu Crucea lui Hristos, puterea și efectul celei din urmă se transferă nouă și devine, un canal de legătură prin care «toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus» (Iacov 1, 17) este revărsat asupra noastră de la Crucea lui Hristos.”
Mesajul este clar, și anume că este nevoie de mai mult pentru mântuirea noastră, decât simpla credință în Hristos, Întruparea, Răstignirea și Învierea Lui. Pe lângă Crucea Lui, crucea noastră personală este de asemenea esențială pentru mântuirea noastră.
Dar ce e crucea noastră personală? Sfântul Teofan schițează trei tipuri: unul vizibil, altul lăuntric, și al treilea spiritual.
1. Crucea vizibilă implică încercările și necazurile din viața noastră. Sfântul Teofan le descrie, după cum urmează:
„Acestea sunt: necazurile, nenorocirile, pierderea celor dragi, eșecuri la locul de muncă, orice fel de lipsuri sau pierderi, probleme familiale, ispite venite din imprejurări exterioare, insulte, ofense, acuzații nedrepte, și, în general firea noastră pământească. Nici rangul, nici bogățiile, nici cinstea, nici orice fel de faimă pământească va mântui pe unul din ei.”
El scoate în evidență că noi trebuie să folosim toate aceste greutăți în viață, în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Deci, de ce Dumnezeu ne îngăduie aceste greutăți în viață? Sfântul Teofan spune că El ni le-a dat nouă astfel încât noi să trăim pe pământ, nu ca cineva în țara lui, ci ca un necunoscut și străin într-o țară străină. Ca străini, noi trebuie să căutăm întoarcerea în Împărăția Sa. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ne reamintim semnificația istorisirii despre Adam și Eva spusă în Geneză, și felul în care ei trăiau în Rai în comuniune cu Dumnezeu. Dar, nu l-au ascultat pe El și de aceea au suferit consecințele: moarte, durere și boală, și izgonirea din Rai. Aceasta e crucea noastră vizibilă, asumarea dificultăților vieții muritoare în afara Raiului. Și cum putem noi să le suportăm? Sfântul Teofan ne spune „le îndurăm și să nu fim tulburați... să le acceptăm cu stăpânire de sine”.
Amintiți-vă că aceste greutăți întâmpinate în viață sunt aceleași pentru toți dintre noi. Suntem cu toții supuși necazurilor și durerii. Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Sfântul Teofan spune:
Domnul vrea să ne curățe de păcate, sau să ne depărteze de o faptă păcătoasă, sau să ștergă urmele unei patimi printr-un necaz, sau să ne îngăduie un prilej pentru a ne demonstra răbdarea și credința în Dumnezeu, așa încât să preamărească cinstea dumnezeirii Sale în noi mai târziu... Dacă tu nu vezi clar ceea ce Dumnezeu a vrut să-ți dea prin intermediul necazului care te-a covârșit, înalță în inima ta și încrede-te că tot ce ne vine de la Dumnezeu este spre binele nostru, și mișcă-ți astfel sufletul tulburat: acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu. Rabdă! Cel pe care El îl pedepsște, Îi este ca un fiu.”
Răbdând necazurile tale cu credință înseamnă să-ți asumi crucea personală. Răbdând cu dragostea lui Dumnezeu, mulțumind pentru tot ceea ce El îți dă, îți asumi crucea într-un mod care îți aduce mântuirea. Sfântul Teofan spune:
„Trezește în tine recunoștința, smerește-te sub mâna puternică a lui Dumnezeu, căiește-te și îndreaptă viața ta.”
2. Al doilea tip de cruce este cel lăuntric (interior).
Aceasta este lupta împotriva patimilor. Sfântul Pavel spune: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.(Gal. 5, 24). Sfântul Teofan spune:
Există o cruce pe care aceste pofte și patimi sunt răstignite. Să răstignești patimile înseamnă să le slăbești, să le înăbuși, să le dezrădăcinezi… Când cineva luptă împotriva patimilor, uneori are impresia ca și cum mâinile sale ar fi pironite, ca și cum el poartă coroană de spini pe capul său, ca și cum inima îi este străpunsă. ”
Sfântul Teofan ne învață că vinovată pentru aceasta este iubirea de sine. El scrie:
„Accesul de furie arde, invidia usucă, pofta slăbește, zgârcenia nu lasă să mănânce sau să doarmă, iar mândria ucigătoare roade pe dinăuntru. Atâta vreme cât există iubire egoistă, toate acestea sunt patimi. Pentru că aceasta (iubirea egoistă) este mama tuturor patimilor.”
Deci ce este de făcut? Sfântul Teofan spune:
„Pentru a lovi patimile din lăuntru, omul nu trebuie decât să lupte până la sânge, iar nu să-și satisfacă patimile, luptând împotriva lor și împotrivindu-se lor în toate. Trebuie să spui fiecărei persoane pătimașe: «Ești pe curucea trecătoare a patimilor. Distruge această cruce și înalță alta: crucea luptei împotriva patimilor. Și vei fi răstignit pe ea pentru mântuire!» Mergi cu îndrăzneală la crucea răstignirii sinelui, continuând răstignirea și dezrădăcinând patimile și poftele. Să ne îndepărtăm de autocompătimire, și să devenim cuprinși de stăruință în autoînvinuire. Crucea este pomul vieții.”
3. Cea de-a treia cruce este lăsarea în voia lui Dumnezeu.
Nu este de ajuns să-ți răstignești patimile. Acest lucru este numai pregătitor pentru această etapă care implică lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu. Acum suntem gata ca să ne oferim pe noi înșine ca jertfă lui Dumnezeu. Noi urmăm exemplul lui Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Sa. Hristos s-a rugat ca să fie cruțat, dar a fost neclintit în a spune: «Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu!» (Mc. 14, 36). Hristos, ca om deplin, a unit voința Sa cu cea a lui Dumnezeu. Așa cum spune Pavel: «M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.» (Gal. 2, 20). Sfântul Teofan spune că aceasta este „înălțimea desăvârșirii creștine… aceasta este începutul viitoarei condiții de după înviere, când Dumnezeu va fi «toate în toți» (I Cor. 15, 28) Cei care sunt desăvârșiți, trăiesc și acționează numai după Dumnezeu.”
Sfântul Teofan mai adaugă:
Mulți sunt de părere că trăirea creștină se face în același mod ca pentru orice fel de viață, dar nu este așa. Ea începe cu pocăința, se maturizează prin lupta continuă împotriva patimilor, și este desăvârșită atunci când sufletul este curățit, cufundat în Dumnezeu, este răstignit împreună cu Hristos... Dacă creștinii au plăceri ele sunt pur și simplu întâmplătoare. Caracteristicile cele mai distinctive ale ființei lor sunt suferințele și boala - lăuntrică sau externă, intenționată sau neintenționată. Noi trebuie, prin intermediul multelor necazuri să intrăm în Împărăție, și în ceea ce este în interiorul ei. Dacă îți vrei binele, îndepărtează-te de plăceri și intră pe drumul crucii cu pocăință, răstignește-ți sinele, stăpânește-ți lacrimile de pocăință - și vei deveni aur, sau argint, sau o piatră prețioasă, iar la plinirea vremii vei fi luat de Împăratul Ceresc ca cea mai luminoasă podoabă pentru Palatul Său.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #16  
Vechi 29.07.2013, 22:25:20
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință. . .

Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință; cuvintele noastre să fie mângâietoare, iar din buzele noastre să picure lapte și miere. În acest fel izbăvești suflete de la moarte, pentru că vorba dulce înmoaie sufletele, pe când cea aspră și pe cel blând îl sălbăticește.
Harul lui Durrmezeu ne acoperă atunci când alergăm la El și la Maica Domnului. Desigur, cu cât luăm aminte mai mult la mintea noastră, cu atât mai mare va fi râvna și dulceața cu care vorbim cu Dumnezeu.
Când însă mintea noastră se răspândește încoace și încolo, atunci îndată pleacă din inima noas*tră, din pricina deșertăciunilor lumești, dulceața cerească și desfătarea dumnezeiască.
Pentru aceasta, suflete al meu, ia aminte, ia aminte să nu plece din inima ta, din pricina neatenției și a trândăviei tale, dumnezeiasca dragoste. În fiecare clipă să ai grijă să fii cu mintea trează, ca să te aprinzi pentru cele cerești.
Adu-ți aminte, adu-ți aminte, suflete al meu, că ai venit din lume ca un îngeraș, iar acum am îmbă*trânit. Toate s-au sfârșit, au trecut ca umbra și ca visul și omului nu îi rămâne decât virtutea, care nu îmbătrânește niciodată.
Ia aminte, suflete al meu, să nu plecăm nepregătiți din această lume, ci să ne petrecem vremea cu pocăință, cu mărturisire, cu lacrimi, cu întristare, cu zdrobire a inimii și cu rugăciune neîncetată, ca să ajungem și noi să fim părtași la acel praznic ceresc. Pentru aceasta nu-ți irosi timpul cu lucruri nefolositoare.
Fericit este cel care ascultă sfaturile celor încercați, pentru că astfel scapă de multe necazuri. Fericit este cel care are sădite adânc în inima sa frica de Dumnezeu și pomenirea Sfântului Său Nume. Când pleacă de la monah pomenirea numelui lui Dumnezeu, îndată se ridică în el războiul patimilor și al gândurilor necurate.
Râvnește, suflete al meu, după frica de Dumnezeu! Ferește-te de legătura cu oamenii cărora le place să vorbească despre tot felul de lucruri și care își pierd vremea în acest fel.
De aici se vede care sunt cetățeni ai Cerului și care sunt oameni pământești. Cetățenii Cerului nu încetează să cugete la frumusețile Raiului și să caute spre cele de sus prin preadulcea zdrobire a inimii.
Dumnezeu este răsuflărea lor și spre El se înalță cuprinși de flacăra dragostei Sale.
Fericit este cel ce se ferește de îndrăzneală și de glume și petrece numai în întristare și în lacrimi, iar cugetul său Îi înalță lui Dumnezeu fără încetare cu mulțumiri, cântări de laudă și doxologii.
Nu judeca pe nimeni, nici cu vorba, nici cu gândul, căci prin bănuieli se poate păcătui foarte ușor, dacă nu iei aminte.
Trebuie să ne păzim din toate părțile, să nu ne amestecăm în treburile altora și să nu ne îngrijim de păcate străine.
Ia aminte, suflete al meu, să nu te mustre conștiința de vreun lucru. Dacă conștiința ta va fi odihnită, înlăuntrul tău va fi un praznic plin de strălucire și de bucurie.
Să te cercetezi pe tine însuți și să spui: "Nu cumva am ură asupra vreunui frate și trebuie să mă împac cu el? De ce acest frate trece pe lângă mine cu fața posomorâtă? Nu cumva are ceva împotriva mea și trebuie să mă îndrept?"
Dacă vezi, suflete al meu, unele lucruri rele, care nu depind de tine, nu-ți pierde pacea inimii. Spune înlăuntrul tău: "Dacă aș fi fost acum în mormânt, aș fi văzut ce se petrece afară? Cu siguranță că nu".
Astfel, afli ușurare, iar înlăuntrul tău este pace, bucurie și veselie.
Să nu ai vrăjmășie asupra nimănui, ci să arăți totdeauna dragoste.
Să încurajăm orice suflet care se află în nevoie și să nu amărâm pe nimeni prin cuvintele noastre.
Să ne purtăm întotdeauna cu bunăvoință; cuvintele noastre să fie mângâietoare, iar din buzele noastre să picure lapte și miere. În acest fel izbăvești suflete de la moarte, pentru că vorba dulce înmoaie sufletele, pe când cea aspră și pe cel blând îl sălbăticește.
Oamenii duhovnicești lucrează cu înțelepciune și astfel tămăduiesc sufletele, le smulg din ghearele diavolului și le aduc lui Dumnezeu.


(Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos, Părintele Matei de la Karakalu, un lucrător tăcut al virtuții, Editura Evanghelismos, p. 63-66)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #17  
Vechi 30.07.2013, 21:42:24
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Postul si Milostenia - Iubirea jertfelnica si Bucuria Sfanta

Postul si Milostenia - Iubirea jertfelnica si Bucuria Sfanta - tinta finala a vietuirii crestine

Oricat s-ar stradui omenirea de astazi sa-si intemeieze filosofia de viata pe o singura componenta a temporalitatii - pe Prezent - proferand un "carpe diem" universal si absolut, ignorandu-le pe celelalte doua care intregesc triada Duratei - Trecutul si Viitorul - , efortul va fi zadarnic, legitimand totodata un absurd conceptual.Ruperea de componenta "trecut" nu este posibila decat in cazul unei amnezii maladive.Iar refuzul privirii inainte frizeaza tot o anomalie, traductibila metaforic prin gestul celui care, mergand pe un drum, isi priveste cu obstinatie doar varfurile incaltarilor si nu scruteaza, oricat de fragmentar, parcursul, care poate implica obstacole, capcane, teren accidentat si nu in ultimul rand o deviere de la directia de mers, riscand poate chiar sa fi gresit ruta.Am invocat aceasta ipotetica stare de fapt ca pe un pretext si punct de pornire teoretic pentru o posibila meditatie asupra temei enuntate in titlu, avand in centrul dezbaterii Postul, cu cele doua complementare ale acestuia: Milostenia si Iubirea jertfelnica (de aproapele).

.................................................. .................................................. .................................................. .................................................. ..........

Asemenea "Scarii dumnezeiestilor virtuti", a Sfantului Ioan Sinaitul, Milostenia urca pas cu pas, dar nu fara a fi impiedecata adeseori sa urce, de catre factori contrari, care ar voi sa o tina pe loc sau chiar sa o traga inapoi de pe fiecare treapta invinsa.
Care sunt acesti factori?Ii vom numi , incercand sa-i definim prin insusi modul lor de a actiona:
a) inertia, comoditatea, exprimate prin motivatii cu aparenta indreptatire:"n-am timp acum, n-am bani la mine, nu ma pot intoarce din drum, intarzii la treburile mele, lasa, alta data..." etc.;
b) zgarcenia - justificata si ea (fata de tine insuti):"...tot n-am nici eu prea mult, nu-i pot ajuta pe toti, sunt multi, ce face Biserica pentru ei?" - uitand ca si eu sunt Biserica! - dar uit inca ceva esential si anume, ca Domnul a zis:<<Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii, /Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc;insetat am fost si Mi-ati dat sa beau (...) /Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine..." (Matei 25, 34-36). Si, de fapt, toate aceste cuvinte ale Cuvantului se refera si la prima categorie de piedici in calea ajutorarii aproapelui: inertia si comoditatea, aici si din pricina lor n-am implinit cele spuse de Mantuitorul.
c) selectia subiectiva - concretizata prin cantarirea dupa aparente, dupa exterior, a celui care cere milostenie de la tine: aici intervin cateva nuante in plus, care definesc o stare si mai grava din punct de vedere duhovnicesc : impietrirea inimii, manifestata prin complacerea in carapacea eului propriu si in ambientul lui social, material, in precarul sau confort psihic, din care implicarea intr-o actiune noua, exterioara si straina acestui confort , l-ar disloca , bulversandu-l, incomodand tocmai acel bine caldut si minor, dar agreabil.De aceea, intalnind in cale pe cel in suferinta sau care "ma agreseaza" chiar cu staruinta lui , il cantaresc cu cantarul meu relativ si il "clasific" prompt, fara prea multa "dreapta socotinta" sau chiar de loc:"se preface; daca-i dau bani se duce si-i bea, e un vagabond, un excroc, un aurolac, un trandav, care nu vrea sa munceasca etc., etc.,".Chiar daca unele motivatii pot fi reale, nu trebuie sa gandim decat ca in toti acestia "mai mici"este El (chipul Lui, acelasi chip, pe care il am si eu si tu, chiar daca, poate, la el e mai ascuns sub malul unor tare care-l sufoca, dar exista!) si deci ca mana intinsa - murdara, ciunga, tremuratoare, de frig sau de delirum tremens, contorsionata dintr-o boala, sau poate din copilarie, de catre propriii parinti criminali, pentru a-si exploata mai tarziu nefericita odrasla...etc. - aceasta mana, da, este mana lui Hristos!Da-i, asadar, aceluia si El iti va rasplati tie!
Iar seara, la rugaciune (daca te rogi?!), aminteste-ti de aceia care ti-au cerut ajutor intr-un fel oarecare si nu le-ai dat, gonindu-i: "...un sarac a venit la mine si nu l-am socotit..."
Saracii,
ei insisi, sunt de mai multe feluri.Sunt cei enumerati mai sus, dar sunt si altii, despre care vorbim si gandim mai putin, sau deloc.Poate din necunostinta, din neintelegerea fenomenului in sine. Acestia sunt saracii care au nevoie de cu totul altceva decat de "un ban de paine" (chiar daca aceasta paine inseamna, de multe ori, vodca toxica, aurolacul sau drogul mai scump); ei au nevoie nu de ceva de la tine, ci de tine, de sufletul tau, sa-i asculti, dar sa-i si auzi (pentru ca, dupa fina observatie a marelui carturar si ierarh mitropolitul martir Antim Ivireanul, poti asculta pe cineva , dar nu sa si auzi ce spune...!)Cine este acest "sarac"?Este "cel singur", despre care Eccleziastul zice:"Vai, celui singur, care cade si nu este cine sa-l ridice!"...(4, 10).Caderea (surparea interioara, caci de aceasta vorbim acum) a eului, a sufletului, este mult mai dureroasa si pagubitoare decat cea fizica, a trupului, chiar daca aceasta din urma poate fi soldata chiar cu frangere de madulare sau alte traumatisme.Caderea interioara este ea insasi o trauma, cu urmari deosebit de grave in plan duhovnicesc, culminand cu prabusirea in deznadejde, pacat impotriva Duhului Sfant!Pierderea increderii in mila si ajutorul, in puterea lui Dumnezeu Cel in Treime slavit, depaseste in gravitate orice pierdere pamanteana, materiala.

(din volumul ADEVARUL FARA PLURAL... de Lidia Popita Stoicescu)


Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2067.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #18  
Vechi 30.07.2013, 21:51:12
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni și le va îndrepta pe toate!

De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie, și se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricina răutății oamenilor, firea s-a turburat și și-a lepădat rânduiala.
Știi tu oare, fiule, de ce țarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă? Pentru că și fiicele oamenilor își urăsc rodul pântecelor lor și îl ucid în plină creștere!
Știi tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă și roadele pământului nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputința în toată firea.
Știi tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînțelegerii din lăuntru și din pricina vrajbei, și mănâncă pâinea amărită de lacrimi și urâciune? Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.
Știi tu oare, fiule, de ce maica nu își poate îndestula fiii? Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii față de vecini.
Știi tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâțit și au pierdut frumusețea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruiește frumusețe feței și au pus pomezi pământești.
Știi tu oare, fiule, de ce s-au înmulțit bolile și înfricoșatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură și nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.
Știi tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ și nu se rușinează de asemănarea lor cu cârtițele? Pentru că pământul le crește prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce crește în inimă. Și pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbește în lupta pentru ceruri.
Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni și le va îndrepta pe toate!
Sfântul Nicolae Velimirovici
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #19  
Vechi 01.08.2013, 22:46:07
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință !

Postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință.
Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieții biologice, este parte dintr-o nevoință omenească prin care micșorăm puțin părtășia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuținându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-și exprime ale sale. Dacă vreți, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvnește împotriva duhului și duhul râvnește împotriva trupului.” Și poate toți, sau mulți dintre noi cunoaștem și asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mișcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtășie cu ale pământului, parcă se risipește ceva mai prețios.
Această conștientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoințe precum le cântă troparele pentru sfinți cuvioși, „nevoințe mai presus de fire”. Dar deocamdată nevoințe pe măsura puterii noastre firești, deși postul, nu este post în sensul adevărat al cuvântului cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Și au postit și Părinții noștri din școala filocalică, ca să-i zicem așa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate și înainte. Au postit și patruzeci și, zic în Patericul Egiptean, și șaizeci de zile... Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor. Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeți că postul, ca orice înfrânare, ține de dragoste. Dragostea cere o nevoință. Și dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoință. Câte fete tinere astăzi nu țin regim ca să-și păstreze silueta?
În măsura și în legile dragostei de care ești cuprins este și măsura și legile înfrânării sau nevoinței cu care o să te nevoiești. Noi râvnim către cele ale vieții veșnice, dar trecem prin nevoințe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleași motive ca tinerele care vor să își câștige pe cineva în viața aceasta, un soț, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Și chiar pentru motive de sănătate am putea să ținem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viața noastră duhovnicească. Și-n al doilea rând, dar cu mai multă importanță, pentru a lăsa mai mult liber-frâu duhului să se manifeste.
Deci îmi vine să zic așa: A nu se înțelege că postul și iertarea sunt destin și vocație a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoință, un mijloc ca toate nevoințele; iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocația omului este dragostea, care și este destinul omului, în măsura și în sensul în care, cum zice Apostolul, „Dumnezeu este dragoste”. Și-această dragoste este legea vieții și legea veșniciei.
(Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 121-122)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #20  
Vechi 02.08.2013, 22:06:14
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Pocăința de care avem nevoie urgent-Maica Siluana Vlad

Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțitde om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea. A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare