Sexualitatea in Credinta Crestina

- Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copiilor: “Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noaptea ca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face”.

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: “Puiu’ tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?”. Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

img_0411Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Astăzi au venit două fetiţe – una să fi avut vreo trei ani, iar cealaltă patru – cu părinţii lor, care erau foarte evlavioşi. Cât de mult m-am bucurat de ele! Erau ca nişte îngeraşi. Stăteau pe scaun şi-şi acopereau genunchii cu rochiţele lor. Aveau o sfială, un respect. Şi toate acestea proveneau din comportamentul părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, etc atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deodată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. “Părinte, bine că v-am prins!”, îmi spun aceia. “Da, peste puţin timp vom pleca”. “Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă”. Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. “Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta”. “Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa. “Nu am”, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. “Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: “Dar tu ai bunic?”. “Nu” îmi răspunde. “Vrei un bunic?”. “Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei. Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat. Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu cât mai mult pe Dumnezeu.

[_ruxa_]

În prealabil postat de ovidiu b.

- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere.

Exista o posibilitate reala, pe care de multe ori parintii nu o iau in calcul, ca ei sa nu aiba dreptate, ci chiar copilul. Daca ii si obligi sa faca ceva care totusi este gresit, sau pur si simplu nu le place, ce sa faca si copiii ? Luand exemplul unor parinti toxici si sufocanti de exemplu, care nu inteleg ca gresesc, evadarea copilului va fi povestita de parinti exact din perspectiva asta: neasculare si comportament urat.

Matusa mea, cand s-a hotarat sa se casatoreasca, a fost imediat catalogata ca neascultatoare de mama ei, dar dupa ~35 de ani de casatorie, este tot casatorita si tot fericita.

[maria32]

În prealabil postat de ioan cezar

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

cat de frumos si de adevarat ai scris!

[maria32]

În prealabil postat de OmuBun

Celor apropiati? "Nu lasati slabiciunile voastre sa va jaloneze viata! Iubiti frumos, dar nu ipocrit si nu-L dezamagiti pe Dumnezeu, niciodata atat de rau incat sa nu va mai poata ierta! Pentru ca El poate ierta orice, dar o sa ajungeti sa nu va mai puteti ierta voi insiva, iar asta e mult mai grav!"

ce mi-as dori sa fi avut si eu un parinte sa ma invete asa cand eram mai tanara

În prealabil postat de _ruxa_

Exista o posibilitate reala, pe care de multe ori parintii nu o iau in calcul, ca ei sa nu aiba dreptate, ci chiar copilul. Daca ii si obligi sa faca ceva care totusi este gresit, sau pur si simplu nu le place, ce sa faca si copiii ?

Nu vreau sa pun in discutie "daca" parintele are sau nu dreptate. Aici incercam doar o diferentiere intre "a face din convingere" si " a face de teama pedepsei". Si... vorbeam de copii, dar hai sa vorbim de oameni mari, orgoliosi, plini de personalitate, care cred ca stiu ce vor de la viata. Cu cat "ii legi" mai mult de obligatii, cu atat se eschiveaza sa rupa legaturile, sa gaseasca tot felul de scuze si de nepotriviri. Ati vazut vreodata care-i diferenta intre o oaie si o capra? Eu, in copilarie am vazut; caprele sunt atat de indaradnice si neascultatoare ca orice-ai incerca sa faci cu forta, nu merge. Cu cat o legi mai mult, cu atat se zbate in legatura ei si nici nu poate sa manance in tihna, atat timp cat e legata. Asa e si omul: cu cat ii atarna deasupra capului sabia pentru eventualele fapte rele pe care ipotetic le poate savarsi, cu atat el nici nu mai vede in ce fapte rele intra, fiindca este obsedat de sabie, nu de pacea sufletului lui.
Nu am nimic cu canoanele sfintilor parinti si cu siguranta ne sunt de mare folos, dar parca imi aminteste de pacea unei tari aflata sub dictatura. Intr-adevar, toata lumea munceste, nimeni nu fura, dar... lipseste dragostea. Aici mi se pare mie ca se rupe relatia cu Dumnezeu, desi faci toata viata voia Lui. Dar... nu iubesti si nu intelegi dragostea pe care El o trimite, nu cu ostentatie, ci "cu mila si cu indurari". Stiu ca Dumnezeu e puternic, dar n-as vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingerea ca, atat timp cat ii dau Lui toate gandurile mele (chiar si pe cele de care ma rusinez) si ma rog sa ma intelepteasca in toate zilele vietii mele, nu trebuie sa ma tem de El. Si tata era un dur uneori, dar eu stiam ca ma iubeste si ma supuneam tratamentelor lui. Dar niciodata nu ma ameninta: "Vezi ca daca faci cutare lucru, la mine in casa nu ai ca cauta!" Doar atat spuneau amandoi: "Fiti oameni buni cu toata lumea, nu furati, feriti-va de cei fara nici un Dumnezeu, si orice-ati face, nu uitati ca veti primi inapoi in aceeasi moneda, inzecit!"

În prealabil postat de maria32

ce mi-as dori sa fi avut si eu un parinte sa ma invete asa cand eram mai tanara

Niciodata nu-i prea tarziu. Macar putem sa dam mai departe, daca altfel nu se mai poate. Totusi, raman la concluzia ca mai bine decat studierea pacatului si a pedepsei lui David (pe care am expus-o cu ceva pagini in urma) nimic nu ne face mai constienti de vicleniile si urzelile diavolului. Ce, David nu stia ce inseamna adulterul si cum se pedepseste? Cred cu toata convingerea ca daca ne luam in viata ca puncte de referinta invataturile Sf. Siluan si iadul in care a cazut David dupa savarsirea pacatului (imi inchipui ca fiecare dintre noi este constient de propriile pacate si astfel isi poate imagina lesne propriul lui iad), putem ajunge si la dragostea fata de Dumnezeu, si la limita deznadejdii cand ne amintim ca pacatele noastre nu merita iertate...

În prealabil postat de ovidiu b.

Uite aici mai clar din Ridicarea casatoriei la rangul de taina:

• Viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:
1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă.2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi însă numai dacă soţii amândoi sunt învoiţi la rostul rodirii de copii.
3. Vremi oprite sunt acestea:
a) Cele patru posturi mari
b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri şi vineri, iar luni numai daca este voinţă)
c) Sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor (inclusiv duminica – ziua Domnului şi sâmbăta)
d) Vremea necurăţiei
e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi
f) Vremile de tulburări şi războaie precum şi oarecare vreme după acestea, pentru cei care au luat parte la ele
g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi vremea alăptării.

Am citit de curând în "Terapeutica bolilor spirituale" a lui Jean-Claude Larchet, în capitolul despre desfrânare, că procrearea nu este principalul şi nici unicul scop binecuvântat al relaţiilor sexuale dintre soţi, ci aceste relaţii ar avea ca sens împlinirea iubirii dintre cei doi. Afirmaţiile autorului se bazează pe scriptură şi pe scrierile sfinţilor părinţi. Pot să revin mai pe seară cu citate exacte, dacă este cazul.

De ce există astfel de contradicţii referitoare la acest aspect?

Putem vorbi de necumpatare sau, mai precis, de rea folosire, atunci cand omul se foloseste de sexualitatea sa numai pentru dobandirea placerii legate de ea, atunci cand face din placerea sexuala un scop in sine, ceea ce este un lucru pervers si patologic din mai multe motive. Mai intai, se neaga una dintre principalele meniri ale functiei sexuale, cea mai vadita si care este inscrisa in insasi firea ei: procrearea. Astfel, Sfantul Maxim spune ca, indeobste, viciul "este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri)" si, de pilda, "cand este vorba despre femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel care urmareste placerea greseste in judecata socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar, unul ca acesta face rea intrebuintare (abuzeaza) de femeie impreunandu-se cu ea".
Aceasta menire, chiar fireasca cum este, nu este nici singura, nici cea mai importanta. Pentru speta umana, procrearea poate aparea mai curand ca un rezultat firesc al unirii sexuale, decat ca scopul ei. Unirea sexuala este in primul rand unul dintre modurile de unire ale barbatului cu femeia, una dintre manifestarile iubirii ce si-o poarta unul altuia, ea exprima aceasta iubire pe un anumit plan al fiintei lor, cel trupesc. Cea dintai tinta a unirii sexuale este iubirea si multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobandi prin ea, in sanul casatoriei binecuvantate si in legatura cu alte moduri de unire conjugala. Trebuie totusi sa precizam ca iubirea conjugala, in viziunea crestina, este privita ca unire a doua persoane - adica a doua fiinte privite in intregul lor, pe de o parte, si in natura lor spirituala, pe de alta -, in Hristos, in vederea ajungerii in imparatia cerurilor, unire pecetluita in ceea ce priveste natura si menirea ei de harul Duhului Sfant, dat prin taina cununiei. Aceasta conceptie subordoneaza unirea sexuala, ca si toate celelalte moduri de unire dintre soti, dimensiunii spirituale pe care o au fiinta si iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuala sa fie precedata in chip fiintial de unirea spirituala, cea care ii confera sens si valoare, numai asa respectandu-se finalitatea ei, si cea a naturii fiintelor pe care le pune in legatura.