La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Frate Ioane,

Tot așa pot și eu susține că Domnul nu ne dă automat iertare prin simplul fapt că ne spovedim. Mai trebuie să și credem că ne dă, ca un bun și milostiv cum este Dumnezeul nostru.

Am înțeles că ai citit în ultima vreme din Gheron Iosif și din ucenicii lui. Și eu pun mare preț pe Mărturiile din viața monahală, sînt două volume care nu ar trebui ratate. Rețin de acolo ce subliniezi tu, că harul se retrage mai ales în cazul lui rarisim după experiențele contemplative tocmai ca să nu cumva să cadă urît de tot în păcatul mîndriei cu formele sale subtile mai ales pentru noi, creștinii de rînd.

Gheron Iosif a fost de la 18 ani pînă la bătrînețe în munte, a praticat rugăciunea inimii... nu ne putem noi compara cu trăirea lui. Dar avem de învățat din experiența lăsată scrisă, e adevărat.

Da, simplist și tehnic eu cred împreună cu anonimul Pelerin rus, cu Sfinții Ioan Gură de Aur, Nicolae Cabasila, Ioan Carpatul, Ioan Iacob Hozevitul și nu numai ei că astăzi și acum sîntem iertați dacă o cerem cu credința în mila Lui Hristos. Este atît de logic pentru mine și mă bucur că am temei biblic și în Sfînta noastră Tradiție.

Dacă ar fi după cum zici tu, nici preoții nu ar avea voie să săvîrșească Liturghia pentru că rugăciunile de curățire dinainte de momentul euharistic nu ar fi ascultate de Dumnezeu. Unde mai pui că se și împărtășesc de fiecare dată fără ca duhovnicul lor să-i spovedească înainte. Asta ca fapt divers.

Îți recomand să-l întrebi pe duhovnic la următoare întîlnire ce părere are despre chestiunea asta. E influență eterodoxă sau face parte din viața unui ortodox autentic?

Frate,
Mă tem că porţi discuţia cumva înspre termenii unei alegeri de tip alb-negru, când de fapt e vorba (după convingerea mea) de o continuitate şi completare între mai multe faţete ale vieţii de credinţă. Una creşte prin cealaltă, se sudează şi se potenţează reciproc.
Spovedania şi rugăciunea cu căinţă sunt întrepătrunse. De fapt chiar în actul Mărturisirii începem şi sfârşim cu rugăciuni, atât noi cât şi preotul duhovnic. E limpede că fără rugăciune nu e nici o Taină.
Dar la fel de limpede e că fiecare Taină are specificul ei ireductibil. Ca exemple extrase din bogăţia actului de cult al fiecărei Taine: în Taina Hirotoniei e punerea mâinilor, în Taina Botezului e întreita afundare şi ungerea cu sfântul mir, în Taina Euharistiei e actul cuminecăturii care include şi o componentă pur şi simplu digestivă, în Taina Nunţii e dansul etc.
Iar în Taina Spovedaniei e dialogul mărturisirii şi povăţuirii.
Dar asta nu înseamnă că, dacă am săvârşit aceste acte am şi trăit Taina în toată plenitudinea ei şi nici că putem săvârşi Taina doar prin rugăciune cu lacrimi şi căinţă. Ori că primim iertare/dezlegare de păcate în afara ei.

Observ cum se împletesc toate într-un întreg, precum părţile corpului în organism. Şi încă, pentru a fi viu, organismul ăsta mai are nevoie şi de suflarea de viaţă dată de Harul lui Dumnezeu. Observ şi mă minunez. Tu nu?

Să reducem întregul la una din părţile sale, pe motivul că una ni se pare mai importantă decât alta... Asta e cugetare arbitrară, preferenţialitate subiectivă, omeneşte de înţeles însă .... prea omenesc, nu ştiu cum să-ţi zic...
Iertarea păcatelor se primeşte în condiţiile deschiderii concrete către semenul nostru duhovnicul, iar nu în subiectivitatea noastră care se poate închide peste noi precum s-ar prăvăli o piatră peste răsuflătoarea unui mormânt...

Cât despre autorii citaţi, mai exact despre pasajele evocate, ar trebui să ne oprim şi să le luăm pe rând, în contextele lor nu foarte sărace şi să cugetăm pe îndelete la semnificaţia celor scrise acolo. Vom trage, cred, cu totul alte concluzii şi vom afla că lucrurile nu sunt aşa de simplu tranşate precum par.
În fine, referitor la cartea pomenită, nu am citit-o de curînd şi nu mă aflu sub vreo influenţă oarecare a lecturii, precum îmi pare că sugerezi...:)
Cartea aceasta o citesc şi o recitesc de 4-5 ani, slavă lui Dumnezeu.
Sunt departe de a avea un entuziasm facil şi superficial specific unei prime lecturi. Mai degrabă, dimpotrivă, sunt tot mai nedumerit şi mai atras la cugetare (una nu foarte facilă, deloc comodă) pe măsură ce tot citesc şi iar recitesc.

Mi-ar plăcea să adun câteva materiale pe tema discutată de noi şi să rezum câteva gânduri ceva mai clar structurate într-o viitoare postare, nu ştiu când va fi. M-ar bucura să reuşesc asta, oarecînd...

Deocamdată mă păstrez în cadrul celor deja formulate şi mă ţin la opinia tradiţională a credincioşilor printre care se numără şi câţiva preoţi cu experienţă liturgică apreciabilă, care m-au ajutat să înţeleg câte ceva din viaţa de credinţă; inclusiv părintele meu duhovnic.

Toate cele bune,
Doamne ajută!

[cristiboss56]

În prealabil postat de CristianR

Ești, prin preot, mult mai aproape de Hristos; ești chiar în fața Lui.

Aici ai punctat excelent , aici este esenta acestei Sfinte Taine !
Doamne ajuta , Cristian !

[Ioan_Cezar]

http://www.crestinortodox.ro/intervi...iei-70494.html

Taina pocaintei cuprinde patru elemente: 1. Mai intai de toate sa nu mai faci pacatul. 2. Sa-l marturisesti. 3. Sa te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se da sau nu se da.

Lupta este din partea amandurora, a fiului si a parintelui, sa te vindeci de pacate si sa progresezi, sa devii mai bun, din ce in ce mai bun. Pacatele, la prezenta asta sufleteasca continua, ti-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: "Uite ce am fost eu in stare sa fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu sa-L supar pe Dumnezeu cu pacatele mele!"

http://episcopiagiurgiului.ro/Stiri/...articleID=1855
Pleaca-ti capul cu duh înfrânt, cu lacrimi si cu tânguire, spune amanuntit pacatele tale lui Dumnezeu înaintea parintelui tau duhovnic si te va adumbri, prin mijlocirea slujitorilor tainei lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, aducând în casa sufletului tau iertarea pacatelor ...

[Ioan_Cezar]

http://basilica.ro/stiri/anul-omagia...eni_13532.html

[cristiboss56]

In cât timp ne iartă Dumnezeu păcatele pot să-ți spun că ni le iartă chiar în clipa în care ne cerem iertare, dacă îndeplinim condițiile necesare și anume:
1. Să conștientizăm că fapta, cuvântul sau gândul pentru care ne cerem iertare este păcat, adică ne-a despărțit de Dumnezeu și de scopul existenței noastre: viața fericită în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele.
2. Să ne dăm seama că puterea sufletească pe care am folosit-o pentru a face păcatul e bolnavă, că ea ne era dată ca să facem cele plăcute lui Dumnezeu și aducătoare de bucurie pentru noi.
3. Să urâm plăcerea trecătoare prin care ne momește vrăjmașul pentru a ne despărți de Bucuria pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.
4. Să iertăm toate tuturor celor care ne-au greșit nouă. Aceasta este cerința de bază. Domnul spune limpede: iertați și vi se va ierta! De ce Își condiționează astfel iertarea? Pentru că ținerea de minte a răului înseamnă ținerea răului în mintea noastră care, în felul acesta, nu mai poate primi Bucuria sfântă, nu are „în ce s-o pună”! Chiar dacă ar fi ceva locușor, imediat se strică bucuria în contact cu necurăția din noi. Nu? Ia pune puțină apă proaspătă într-un pahar aproape plin cu apă stricată și vezi dacă o poți bea!
Așadar, nu Domnul are nevoie de timp pentru a ne dărui iertarea care ne readuce bucuria în suflet, ci noi avem nevoie de timp pentru a ne curăți mintea și inima de zgura rivalității și a egoismului, de mocirla ținerii de minte a răului și a nevoii de răzbunare... Cei care iartă degrabă, degrabă simt iertarea Domnului și bucuria Lui! Cei care se împotrivesc și țin minte răul ce li s-a făcut se chinuiesc mult și îi chinuiesc și pe cei din jur.
Așadar, pentru a simți bucuria și pacea pe care ni le aduc iertarea păcatelor și greșelilor noastre, e nevoie să ne spovedim neîncetat. Nu des, ci neîncetat. Așa cum respirăm. Această spovedanie permanentă are două dimensiuni:
- Prima este aceea prin care, imediat ce greșim, Îi arătăm Domnului neputința noastră și-I cerem ajutorul și iertarea. Această permanentă arătare și vorbire cu Domnul ne va curăța mintea și inima de greșeli și se va aduna în cuvinte clare prin care vom desemna răul izvorât din inima noastră, nu din cea a aproapelui.
- Cea de a doua dimensiune este aceea prin care ne ducem păcatele, acum cunoscute și legate prin cuvânt, la picioarele Domnului în Sfânta Taină a Spovedaniei ca să le ridice de la noi. Și Domnul le ridică cu harul care coboară prin rugăciunile și cuvintele de dezlegare dăruite de El părintelui nostru duhovnic. Și noi devenim curați și liberi. Și plecăm hotărâți ca mai degrabă să murim decât să mai facem păcatele mărturisite, pe care le urâm. Și dacă iarăși le vom face, va fi pentru că am căzut și nu pentru că am voit să alunecăm pentru plăcere! Și iarăși ne vom ridica și dacă iarăși vom cădea, iarăși ne vom ridica, pentru că mult milostiv este Domnul și iubitor de oameni.
Și încă ceva foarte important: când ne spovedim nu e nevoie să spunem multe amănunte, pentru că acestea au mai ales rolul de a ne pune pe noi înșine într-o lumină favorabilă și pe ceilalți în una mai puțin favorabilă... E un gând viclean acolo. Să avem încredere în Dumnezeu, prezent și lucrător în Taină, că pe toate le știe și le înțelege, și că nu așteaptă de la noi informații despre cele întâmplate, ci voința noastră de a ne elibera de răul pe care l-am făcut sau gândit și că vom îndrăzni să gustăm, să vedem și să mărturisim cu bucurie că bun este Domnul! Îndrăznește, copil drag, și se va face ordine în mintea și în viața ta!
Bucurie sfântă!
Maica Siluana

[Ioan_Cezar]

Despre iertarea păcatelor prin puterea preoţilor în Taina Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
"Aceştia au primit puterea nu asupra necurăţiei trupeşti, ci asupra celei a sufletului, şi nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi de păcate." (Despre Preoţie, III, 5-6)

Aşadar, puterea noastră este insuficientă şi e nevoie de puterea preoţească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Aşadar, puterea noastră este insuficientă şi e nevoie de puterea preoţească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...

Si fara aceasta recunoastere, putem noi pasi pe drumul smereniei?

Sfantul, nu mai are nevoie sa fie iertat caci a si fost. Insa stie ca fara smerenie pierde tot ce a castigat. De aceea se spovedeste la preot, smerindu-se.
Printre cei care se spovedesc si asculta de un duhovnic, exista si sfinti, nestiuti. Insa printre cei care cern singuri pacatele si se spovedesc doar cu ce aleg ei dupa cernere cu siguranta ca nu sunt sfinti. Insasi aceasta alegere ii departeaza de sfintenie.

Trebuie sa ne predam pana la capat in mainile Domnului. Nu cu jumatati de masura. Si de-ar fi sa pierdem lumea asta toata. (inteles prin instrainarea noastra de lume).

[cristiboss56]

In cadrul concursului literar-religios €žLăsaţi copiii să vină la Mine“, ediţiaa VIII-a, iniţiat de Parohia €žNaşterea Domnului din Cluj-Napoca, au fost premiaţi numeroşi copii care au scris despre Taina Sfintei Spovedanii. În cele ce urmează, sunt prezentate o parte din lucrările participante, majoritatea aparţinând unor elevi ai Şcolii „Constantin Brâncuşi€œ, aflată în vecinătatea bisericii.

Bunica mereu mă învaţă lucruri interesante şi folositoare. Este o persoană credincioasă, la fel ca şi mama mea. Când stau acolo o perioadă mai îndelungată, deasupra patului meu îmi pune o icoană mare care, după spusele ei, trebuie să mă acopere de rău în timpul nopţii. Ea m-a învăţat şi despre post, în mare parte, dar, copil fiind, îmi e puţin greu. Însă, de aici am reţinut un lucru foarte important. Esenţial chiar. Mereu spunea că păcatele sau faptele rele ne pătează sufletul. Dar, dacă spunem că sufletul nostru este o haină mare, albă şi curată, ca orice haină pătată de faptele rele sau, mai exact de murdărie, se poate spăla. De aceea, trebuie să ne îngrijim de sufletul nostru şi să mergem să ne spovedim.
E important să mergi să te spovedeşti Mi-am dat seama că, de fapt, faptele rele nu le mărturisesc doar preotului. Mi-am dat seama că, atunci când ies din camera respectivă, în sufletul meu este o ordine. O anumită ordine. Un suflet curat, uşurat de toate lucrurile care s-au adunat sau care au format o pată în inima mea Şi, aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, ar trebui să putem face şi noi asta la rândul nostru. Este foarte important să poţi ierta. Este primul pas spre o inimă curată. Cred că toţi încercăm să evităm să facem fapte rele, dar câteodată, parcă este inevitabil. Nu putem fi perfecţi prin fiinţa noastră. Este esenţial să nu uităm că, în schimbul iertării, trebuie să oferim ceva. Măcar cu gândul. Măcar un minut“. (Diana Foghiş, clasa a VII-a)

Scânteia din suflete

€žSpovedania şi Împărtăşania se ţin de mână. Una fără alta e ca un om fără suflet. Aceste două Sfinte Taine ne spală sufletele şi ne şterg definitiv fiecare gând negru, fiecare sentiment morbid, fiecare pată ce se înfige adânc în sufletul nostru... E ca un praf magic ce distruge tot răul. E o minune de care oamenii pot profita oricând.
Înainte să mă spovedesc, simt cum emoţiile nemiloase mă cuprind şi mă strâng tare de tot. Dar de ce? Încep să mă gândesc la păcatele mele, la tot ce am greşit. Nu îmi vine nimic în minte, deşi sunt atâtea de spus... După ce îmi mărturisesc păcatele, mă simt ca un om nou. Mă simt de parcă tocmai mi-am dat jos o haină murdară. Simt o fericire sinceră, simt cum o lumină mi se înfiripă în suflet. Acea lumină se alimentează cu rugăciuni, fapte bune, vorbe frumoase... Dar aceeaşi lumină poate dispărea dacă e stinsă de întunericul păcatului.
După cum ştim toţi, după spovedanie urmează Sfânta Împărtăşanie, moment minunat, în care-L primim în sufletele noastre pe Iisus, a Cărui iubire nu cunoaşte margini. La fel cum oamenii au nevoie de hrană şi apă pentru a trăi, sufletele noastre au nevoie de rugăciune, iubire, Sfânta Euharistie pentru a le fi iertate păcatele Spovedania şi Împărtăşania sunt vitale pentru noi, în ciuda faptului că noi nu ne dăm seama. Ne lăsăm orbiţi de greutăţi. Suntem nişte oameni ţinuţi în lanţurile păcatului. Noi nu putem rupe lanţul, nu-l putem tăia, nu-l putem arde. Noi nu putem face acest lucru, însă Spovedania şi Împărtăşania pot. Ne pot elibera din strânsoarea păcatului care ne apleacă privirea şi umerii şi care ne întristează. Este o tristeţe insuportabilă. Până când totul se evaporă şi rămânem cu acea scânteie care ne face să fim ca nişte oameni adevăraţi, ca nişte îngeri fără aripi“. (Denisa Doboş, clasa a VII-a)

Pe drumul cu soare

€žSimţeam lumina trandafirie a soarelui ca o mângâiere a îngerilor, treptat, cu fiecare pas care mă apropia de curăţirea păcatelor. Inima îmi pulsa tare, cu bătăi repezi, nerăbdătoare, şi parcă aştepta să fie descătuşată de ceea ce săvârşisem rău în aceste zile. Emoţiile îmi copleşeau sufletul şi toate în jurul meu parcă mă mânau încet, cu mâini nevăzute pe drumul cu soare. Când am păşit în biserică, fiecare gând rău, emoţie, amintire sfâşietoare mi-au fost luate de atingerea cerească. Atunci am ştiut că ceea ce făceam era bine. Mă simţeam în siguranţă Gustam mirosul fin al tămâii, care era pentru mine ca o strigare către Dumnezeu. Mă apropiam cu paşi timizi de momentul în care trupul meu avea să se unească cu Trupul Lui. Flăcări infinite arătau calea Domnului, flăcări mai arzătoare şi mai pline de har cu cât mă apropiam mai mult de El. Când am gustat din Trupul şi Sângele Său, Raiul mi-a răsărit în faţa ochilor şi o lumină puternică, blândă, mi-a dat de înţeles că am fost iertată. Glasul dumnezeiesc al îngerilor, îmi umplea sufletul de bucurie. Dumnezeu era în sufletul meu, în mintea mea, era ca o apariţie cunoscută inimii mele, parcă aşteptată dintotdeauna. Aşa m-am întâlnit cu Dumnezeu prin mărturisire şi împărtăşanie, iar El s-a bucurat că sunt în Casa Lui nu numai cu trupul, ci şi cu întreg sufletul meu“. (Ştefania Ghilea, clasa a VIII-a).

Rochia mea cea albă

€žMintea mea se învârtea confuză, în timp ce păşeam cumpătat pe aleea soarelui. Mâna micuţă era învelită drăgăstos într-a bunicii mele. Zâmbetul ei cald îmi liniştea bătăile repezi ale inimii. Aerul parfumat mă învăluia încetişor în acorduri dulci de liliac. Rochia albă flutura în urma mea ca un vis frumos de vară timpurie. Am intrat cu paşi mici şi cu buze tremurătoare în marea Casă a Domnului, iar, pentru o clipă, respiraţia mi s-a oprit. Mirosea a tămâie, era întuneric, candelele ardeau deasupra capetelor tăcute. Aripi de înger parcă făceau să vibreze aerul parfumat, dându-ne a înţelege minunea care se înfăptuia dincolo de uşa Sfântului Altar pe care şedea pictat în culori calde Îngerul Gavriil. Bunica m-a împins uşor de la spate, făcându-mi semn cu capul. Emoţiile mele erau fără rost. Când mi-a venit rândul, am păşit şi eu în micuţa încăpere luminată, unde aştepta preotul. Îndată ce m-am uitat în ochii săi calzi, umezi, am văzut bunătatea şi acea scânteie de lumină care aduce liniştea. Era altfel... Nu mi-a fost nicio clipă ruşine să-mi mărturisesc păcatele mele. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că vorbeam nu numai cu un preot, ci şi cu Dumnezeu. El i-a încredinţat preotului o taină pe care nu o putem înţelege vreodată M-am simţit uşoară după aceea. Împăcată, pură, la fel ca şi rochia mea albă, pe care am simţit că o merit cu adevărat!“ (Mara Spătar, clasa VII-a).

Pentru mine, Biserica este importantă

€žPrin mărturisire, eu înţeleg recunoaşterea propriilor mele păcate, pe care îmi promit că voi încerca să nu le mai repet. În momentul în care mergi în faţa preotului şi îi mărturiseşti greşelile tale, îţi aminteşti cât de multe fapte rele ai făcut şi te simţi vinovat. Acesta e un pas spre iertarea păcatelor. Preotul este doar un intermediar, prin care tu ajungi la Dumnezeu. Preotul este un martor văzut, deoarece Dumnezeu este martorul nevăzut care te ascultă şi îţi iartă păcatele. Greşelile şi faptele rele sunt ca o boală. Această boală poate fi vindecată prin mărturisirea păcatelor (…) Când ne spovedim, cel mai important este să fim sinceri. Preotul este acolo să te asculte, iar apoi Dumnezeu îţi iartă păcatele. Pentru mine, Biserica este foarte importantă. Când intru în ea, am impresia că toate problemele mele dispar şi nu mă concentrez decât la faptul că sunt mai aproape de Dumnezeu. La sfârşitul spovedaniei, fiecare creştin dovedeşte că s-a lepădat de păcate şi se hotărăşte să nu le mai repete Deşi pentru unii copii mersul la biserică este privit cu rezervă, eu merg pentru că mă simt ocrotită şi împăcată. Recunosc, şi eu am greşit de multe ori, dar atunci când mă spovedesc, mă simt liberă şi cu sufletul liniştit. Spovedania este importantă pentru mine şi pentru familia mea, iar Dumnezeu este şi va fi mereu Tatăl meu Ceresc€œ. (Raluca Petrovai, clasa a VII-a).

[Florin-Ionut]

Cu adevărat minunate aceste minieseuri ale fetițelor de-a VII-a. Desprinse parcă dintr-o Filocalie a copiilor.

Cel mai tare m-a impresionat mesajul următor care parcă cade ca o palmă peste obrazul meu:

Şi, aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi, ar trebui să putem face şi noi asta la rândul nostru. Este foarte important să poţi ierta. Este primul pas spre o inimă curată. Cred că toţi încercăm să evităm să facem fapte rele, dar câteodată, parcă este inevitabil. Nu putem fi perfecţi prin fiinţa noastră. Este esenţial să nu uităm că, în schimbul iertării, trebuie să oferim ceva. Măcar cu gândul. Măcar un minut.

Greu cuvînt, dificil de pus în practică. Dar nu imposibil...

[Florin-Ionut]

Despre iertarea păcatelor prin puterea preoţilor în Taina Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
"Aceştia au primit puterea nu asupra necurăţiei trupeşti, ci asupra celei a sufletului, şi nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi de păcate." (Despre Preoţie, III, 5-6)

Aşadar, puterea noastră este insuficientă şi e nevoie de puterea preoţească pentru iertarea păcatelor noastre.
Oare, undeva în adâncul inimii, ne e greu să acceptăm că avem o putere limitată?...

Să nu uităm că există păcate urîte de tot care se iartă exclusiv prin Spovedanie, cu canon, deci numai prin preot. Am enumerat deja cîteva dintre ele și am subliniat că un creștin normal la cap nu comite așa ceva: crime, avorturi, erezii, neplata angajaților, vrăjitorii șamd.

Păcatele care nu sînt de moarte sau strigătoare la Cer se pot ierta prin rugăciunile zilnice și pentru rugăciunile preoților de iertare inerente Liturghiei și altor slujbe (nu numai prin Maslu), că de aceea s-au inventat aceste ectenii de cerere. Doar că trebuie să credem asta, să iertăm celorlalți și să ne propunem să nu le mai comitem.

Nu pentru că sîntem vrednici ne iartă Domnul, ci pentru că El el bun și noi neputincioși. Indiferent că vorbim de Spovedanie prin preot sau de mărturisirea direct Lui sau prin intermediul Sfinților rugători și mijlocitori nouă.

Nu uita că da, fiecare dintre creștinii ortodocși are prin Har o parte din preoția universală, la rigoare fiind capabil să boteze, să ierte celorlalți păcatele (”mărturisiți-vă unul altuia”...). Iarăși, pentru bunătatea Domnului Care a găsit și aceste soluții pentru a ne facilita mîntuirea, nu pentru că am fi noi bineplăcuți Lui sau sfințiți sau mai știu eu cum. Deci nu vorbim despre vreo putere a noastră, ci de Harul de Sus care lucrează chiar și prin noi păcătoșii și netrebnicii.