Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

Întrebarea ce se ridică aici este una ce va viza, destul de previzibil, atât posibilitatea de a concepe Totalitatea, cât şi coerenţa Ei internă. Căci vom fi întrebaţi: de vreme ce determinarea nu poate să ajungă, prin extensie, Totalitate, atunci cum poate fi făcut saltul de la determinare la Totalitate, dacă poate fi făcut? Şi, mai mult, impotenţa progresiei determinării faţă de Totalitate, nu înseamnă că nici noi nu putem să tematizăm Totalitatea, căci şi noi nu facem decât să rămânem prizonierii progresiei potenţiale infinite? Şi atunci trebuie să renunţăm la argumentul ontologic?

Or, ceea ce, de obicei, se strecoară neobservat în această chestiune, sunt două fapte:

a) orice element, oricare „ceva”, orice ar fi acest „ceva”, nouă ne apare sub forma unui conţinut. Când mă gândesc la un element, la un lucru oarecare, concret sau abstract, real sau ideal, singular sau plural, prezent sau absent etc., modul în care îl înţeleg este de a-l postula în mod orb şi necritic ca fiind un „ceva” deja constituit. Nu ne punem problema că acest „ceva” este şi el decompozabil tocmai pentru că este marcat ca determinat, ca fiind, adică, „ceva” şi nu „alt-ceva” — unde „nu”-ul marchează disjuncţia sau separaţia elementului de alt element. Or, dacă descompun acest „ceva” în constituenţii săi, păţesc la fel ca şi în cazul augmentării sau progresiei: ajung doar la alte elemente determinate. Apoi, aceste elemente determinate, la rândul lor, sunt compuse; deci decompozabile şi ele. Apoi, cele nou obţinute, şi ele... şi tot aşa, la infinit.

Ni se pare că nu avem scăpare din acest infinit vicios. Dar aceasta numai până ce privim cu mai multă atenţie — căci ni se impune o concluzie clară: nu există nici un element în acest şir care să fie strictă prezenţă, strictă continuitate fără fisură, fără negativ. Ci fiecare element este fisurat, negativizat la infinit: deci acest infinit însuşi nu e altceva decât un conglomerat de negaţii, de fisuri, în care nu subzistă nimic — adică în care nu găsim nici o substanţă veritabilă: nici un ceva este de sine subzistent, care să nu aibă negativ în sine. Adică întregul şir nu este altceva decât o fisură infinită, un negativ total în care nu există nici o pozitivitate, nimic consistent.

Însăşi ideea unui „ceva” identic cu el însuşi, consistent, de sine stătător, a unui A=A, dispare cu totul. În faţă nu ni se arată decât Nimicul pur camuflat sub această serie infinită de aparenţe de „ceva”-uri.

Fireşte, cei mai mulţi oameni, ajunşi în faţa unei atari concluzii, probabil că s-ar speria şi le-ar fi greu să o accepte, crezând-o mostra gravă a celui mai deznădăjduit nihilism. Întregul real redus la Nimic pur — asta este o viziune care înspăimântă şi pe care puţini o pot primi cu linişte. Căci, într-o asemenea viziune, ni se pare că totul se năruie, totul e cuprins de moarte şi nimicnicie, totul se surpă, existenţa îşi pierde sensul, iar noi oamenii devenim actorii histrionici, veleitari şi groteşti ai unei Goliciuni absolute ce anulează toate penibilele noastre agitaţii şi deziderate ca pe nişte aberaţii patetice şi infinitezimale. Este viziunea pesimistă a nihiliştilor prin care aceştia anulau orice sens şi gest al trăirii lor în lume ca fiind fără temei, „plin” doar de o absolută găunoşenie.

Din nou, însă, ceva trece, în astfel de constatări, neobservat. Anume, Nimicul însuşi. Paradoxal, căci nihiliştii susţin că ochiul lor „contemplativ” este fixat tocmai asupra lui. Cum, însă, nihilismul este o opţiune subiectivă, nu obiectivă, contemplaţia lor este superficială şi ceea ce le scapă cel mai mult e tocmai acest Nimic.

Să-l privim, atunci, noi mai îndeaproape.

Am ajuns la concluzia că acel şir infinit de descompuneri nu este altceva decât un Nimic total şi, la limită, ireductibil. Adică este evident că, ajungând la Nimic, pe acesta nu-l mai putem descompune în altceva. Nimicul nu mai are, la rândul său, o alteritate exterioară la care să fie redus sau care să-i marcheze determinarea. Deci, în spatele Nimicului nu e decât Nimicul. El nu are alteritate, adică nu are schimbare şi determinare, nimic nu neagă Nimicul, el stă la baza a tot ceea ce (nu) este, nu e nimic înainte de Nimic. Sau, înainte de Nimic nu e decât însuşi Nimicul.

Trebuie oare să mai dovedesc că aici tocmai am intrat în plină teologie şi că, de fapt, ceea ce numim Nimic nu este decât Dumnezeu Însuşi? Haideţi să vedem:
— Dumnezeu nu are pe nimeni şi nimic înainte de Sine. Înainte de Dumnezeu e tot Dumnezeu. Or, Nimicul corespunde perfect acestui atribut.
— Dumnezeu nu are negaţie, căci El Însuşi este în identitate cu propria Sa negaţie. Or, Nimicul este propria sa negaţie, deci este identic cu sine.
— Dumnezeu este un cauzator necauzat, fiind la temeiul întregului şir de elemente determinate, dar nefiind El Însuşi ceva cauzat sau determinat. Nimicul corespunde, din nou, perfect descrierii, căci el duce la exhaustiune şirul descompunerilor şi el însuşi nu mai poate fi descompus.
— Dumnezeu este simplitate absolută, neavând în sine nici o fisură, fiind deci, afirmaţie pură. Nimicul corespunde perfect acestei situaţii căci nu este decompozabil şi, mai mult, întrucât Nimicul coincide sieşi, înseamnă că, departe de a fi absenţă sau negaţie, Nimicul este, ca negaţie a negaţiei, tocmai afirmaţie şi prezenţă pură şi absolută.