|
#1
|
|||
|
|||
priviri de gheata
O doza de rautate toti avem, dar la unii ea da si expresia chipului.
Acea rautate care se doreste a fi mascata, pe care omul incearca s-o ascunda si care rareori se transpune si in fapte, din cauza ca omul incearca sa-si para lui insusi un om bun si nu recurge la actiuni impotriva aproapelui; rautatea, ura declansate mult prea usor, indreptate spre toti oamenii si spre nimeni in mod special, care foarte usor se vadesc printr-o privire ce te ingheata si care efectiv te face sa tresari involuntar. De unde atata ura, atata rautate si inima impietrita? Si cum se scapa de ele? |
#2
|
|||
|
|||
Gheata se topeste la caldura
Citat:
Garantat! |
#3
|
|||
|
|||
Deoarece eu sunt cea care arunca astfel de priviri (n-as fi vrut s-o recunosc, dar ma vad nevoita s-o fac) astept raspunsuri de la toti cei care au citit cuvinte ale vreunor parinti care sa fi vorbit despre rautate - din ce se hraneste, cum o scoti din inima etc. sau sfat de la un preot.
Arunc astfel de priviri celor din jur, chiar si fara sa-i cunosc sau sa-mi fi pricinuit vreun neajuns, doar pentru ca sunt prost dispusa sau suparata din nu stiu care motiv si nu conteaza ca sunt in biserica. Ma intereseaza sa scot raul din mine cu totul. Prea multe imi scapa pentru ca, desi merg deseori la biserica, ma spovedesc sincer, totusi rautatea e inca in mine. |
#4
|
|||
|
|||
Faptul că te preocupă energia sufletească a cărei expresie fizionomică este un chip neprietenos, este deja un început bun, fiindcă înainte de a stabili locul unde vrei să ajungi, ai nevoie de o localizare precisă și lucidă al punctului unde ești acum.
Răutatea rareori este fatalitate genetică, ea are niște cauze care o hrănesc încă din perioada copilăriei timpurii când se conturează în noi primele schițe ale caracterului, este legată nemijlocit de relația cu părinții și fundalul afectiv al primilor șapte ani din viață, depinde de traume, sensibilități și dependențe. Fără să fie o regulă general valabilă, răutatea își face cuib într-o inimă care n-a receptat iradierea benefică a iubirii sau, din varii cauze, i-a închis ușa în nas. Pe de altă parte, concomitent cu îmbisericirea persoanei, apar ispitele care se folosesc din plin de toate defecțiunile omului celui vechi și acumulările negative din trecut. Întâlnirea cu Hristos prilejuiește și cea mai autentică întâlnire cu noi înșine, cu ceea ce suntem în miezul adânc al ființei. E un moment dureros care spulberă părerea de sine, ne aduce într-un punct zero de unde începe să lucreze învierea simultan cu rezistența morții, construcția cu demolarea, într-un proces îndelungat și anevoios. Spovedania, sfintele Taine, îndrumarea duhovnicului și înțelegerea profundă a sensului vieții în Hristos sunt tot atâtea medicamente redutabile care ne pot vindeca, în timp și cu răbdare, de răutate și alte boli sufletești încuibate prin abisurile sufletelor noastre. Creșterea duhovnicească este luptă fără sfârșit și, chiar dacă facem progrese semnificative, întotdeauna rămâne mult loc de mai bine.
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi) Last edited by Mihailc; 21.10.2014 at 21:54:56. |
#5
|
|||
|
|||
Citat:
De una singura n-ai sa te poti schimba. :) |
#6
|
|||
|
|||
Citat:
|
#7
|
|||
|
|||
Bucuria e de partea mea! Dumnezeu să ne ajute pururea și să ne miluiască!
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi) |
|