Diferenta intre teologie rationalista si ortodoxia

Capy · #16 18.05.2015, 18:14:06

Din cartea: "Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa" de Vlădica Hierotheos Vlachos:

Minte şi raţiune

- Minte vrea să însemne raţiune? - întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte ? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii ?

- Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este dragostea mintală a sufletului". Astfel că noi deosebim energia minţii de energia raţiunii. Mintea este un lucru, raţiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Şi întocmai cum ochiul trupului vede întreaga creaţie a lui Dumnezeu, la fel şi ochiul sufletului, care este mintea, dobândeşte experierea lui Dumnezeu. Acesta este felul în care lucrau puterile sufletului înainte de cădere. Mintea lui Adam vedea pe Dumnezeu iar raţiunea sa avea iscusinţa de a înfăţişa această experiere. Deci putem spune, păstrând analogiile, că aşa cum Mintea (Tatăl) naşte Cuvântul (Hristos), la fel mintea omului naşte cuvântul/raţiunea (logos). Dacă mintea e sănătoasă, atunci şi raţiunea e sănătoasă. La fel se întâmplă şi cu duhul care este, aşa cum am spus, dragostea mintală a sufletului. Dacă mintea e sănătoasă, dragostea este şi ea sănătoasă, deoarece este întoarsă către Dumnezeu şi astfel se pune în lucrare beţia duhului şi răpirea minţii. Dacă mintea este bolnavă, cădem din adevărata dragoste, adică avem parte de idolul dragostei, numit de Părinţi dragoste necuviincioasă".

Faptul că tradiţia latină a ajuns să confunde însuşirile ipostatice şi învaţă că Sfântul Duh purcede fiinţial şi de la Fiul arată neexistenţa unei teologii trăite nemijlocit. De asemenea, faptul că a ajuns până acolo încât să vorbească despre un har din zidire, înseamnă că nu a avut parte de experierea harului lui Dumnezeu. Căci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îşi dă foarte bine seama că harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la această trăire, este vădit că nu pot avea o metodă de vindecare adecvată. Şi, într-adevăr, în tradiţia latină meşteşugul acesta al vindecării - pe care îl aflăm în Ortodoxie - nu există. Nu se vorbeşte despre minte {nous)*; raţiunea nu este deosebită de minte; întunecarea minţii nu este socotită o boală şi nici luminarea ei nu înseamnă revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte răspândite, sunt sentimentale, epuizându-se într- un moralism sterp; în Biserica Ortodoxă există însă o puternică tradiţie privitoare la aceste probleme, ceea ce arată adevărata sa metodă de vindecare.

* Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se identifică cu raţiunea (logos).

O credinţă îşi dovedeşte autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă tămăduieşte, este o credinţă adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică şi ştiinţei medicale. Doctorul adevărat este acela care ştie cum să tămăduiască şi aduce vindecarea; şarlatanul nu poate aduce vindecare. La fel este şi cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei ortodoxe atât de cea latină, cât şi de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii. Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; şi nici teologia nu este filozofie.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii omeneşti - adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia şi în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Proorocul Isaia scrie: Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare... pre judecător şi pre prooroc şi pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc şi prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteşte cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienţa sa practică". Şi continuă spunând că una este speculaţia şi altceva proorocia. Proorocul vorbeşte în Duhul Sfânt, nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îşi foloseşte inteligenţa. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc şi gânditor, cât este de mare deosebirea între înţelepciunea omenească şi harul dumnezeiesc". în graiul Sfintei Scripturi, proorocul şi teologul sunt una. Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie. Deşi au studiat filozofia vremii lor, Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici şi ortodocşi a fost şi încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfăţişa problemele de credinţă, pe când Sfinţii Părinţi au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiţii au existat întotdeauna. O tradiţie era filozofică, întemeiată pe raţiune, fiind înfăţişată de toţi ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiţie era isihastă, iar Sfinţii Părinţi se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelaşi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînţeles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeşte despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ şi ca Sfântul Duh în viaţa Bisericii, însă în acest fel desfiinţa modul de existenţă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfinţii Părinţi aveau descoperirea şi experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar şi treimic. Ei şi-au exprimat experienţa păstrând termenii folosiţi de eretici, după ce mai întâi i-au curăţat şi le-au dat alt conţinut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinţa gândirii de a-L cuprinde şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" şi "crucea" cunoaşterii omeneşti, dar şi a raţiunii umane.

Athanasie: Este o persoană care se încrede mai mult în raţiune. Ţinteşte să sporească lăuntric prin raţiune şi este adevărat că, în trecut, mintea sa puternică 1-a ajutat de multe ori să ocolească greşeli grave. De aceea pune cam prea mult accent pe însemnătatea raţiunii. A făcut parte din multe organizaţii sociale şi politice, şi chiar din comunităţi religioase, fiind dezamăgit de toate. A aflat de curând despre tradiţia ortodoxă şi încearcă să o trăiască. însă marea sa problemă rămâne întâietatea raţiunii, divinizarea ei, absolutizarea şi, în ceea ce-1 priveşte, autonomizarea.

Constantin: A trăit mulţi ani călăuzindu-se de raţiune. Mai apoi, a înţeles marea deformare pe care auto-divinizarea raţiunii o pricinuieşte vieţii duhovniceşti. Şi-a dat seama cu tărie că excesiva accentuare a raţiunii este o stare rătăcită, care nu ţine de trăirea ortodoxă. Este atitudinea vaarlamică de tâlcuire a vieţii duhovniceşti. A studiat psihologia şi poate judeca oamenii după cuvinte şi reacţii, putându-le prezenta personalitatea cu mare uşurinţă. Este însetat după tradiţia ortodoxă, a citit câteva cărţi şi şi-a dat seama că Sfinţii Părinţi văd omul şi lumea prin altă prismă. I-ar plăcea să ajungă la acea trăire. Totuşi este puternic împiedicat de cunoştinţele anterioare, ca şi de propriul trecut: tradiţia întemeiată pe raţiune. Cu toate acestea, este atras de învăţătura patristică şi îşi dă silinţa să o trăiască.