|
#21
|
||||
|
||||
Citat:
|
#22
|
|||
|
|||
Citat:
|
#23
|
||||
|
||||
Citat:
Citat:
dar toti, fara exceptie, au folosit intensiv diferite forme de rationament, mai avansate (apofatismul) sau nu (comune/diferentiale). Citat:
Citat:
Ratiunea si iubirea nu se exclud reciproc, ci se potenteaza reciproc - atunci cand intelegem legatura profunda dintre cele doua. Altfel, prin confuzie se pot violenta reciproc. Curatenia are nevoie de seva ratiunii pentru a transcende orice ratiune prin ratiunea insasi. Fara ratiunea de acum, nici iubirea profunda, nici intelegerea Lui Dumnezeu, nici curatentia desavarsita nu cred ca pot fi atinse. ========= Insa, fiecare are modul lui personal de a intelege cum sa se raporteze la Dumnezeu - astfel incat sa simta inaintare, patrundere din ce in ce mai mare. Daca negarea ratiunii simte ca il ajuta, atunci...go for it.
__________________
|
#24
|
|||
|
|||
Citat:
Ideea e ca in privinta invataturii de credinta nu trebuie sa ne bazam pe gandirea noastra, atunci cand nu intelegerem ceva trebuie sa avem incredere in invatatura BIsericii (care nu e fara logica, doar ca n-o intelege acea persoana). Pana la urma si credinta tine si de ratiune. |
#25
|
|||
|
|||
Sunt de acord fraților cu toate comentariile voastre. Și poate că eu am apăsat, în exprimare, prea tare sau prea devreme pe o anumită pedală.
Poate că mai aproape de ceea ce voiesc să susțin de fapt, nu e neapărat desconsiderarea rațiunii, fie ea și modificată/ alterată sever prin păcat. Reformulez așadar și susțin că raționalismul păcătuiește nu prin recunoașterea rolului rațiunii omului în viața noastră și în raport cu credința, cu mântuirea și desăvârșirea. Ci prin supralicitarea acestei rațiuni. E o problemă de limite, mai întâi. Rațiunea noastră are limite, iar dacă noi tindem să trecem cu vederea limitele rațiunii omenești, cred că facem un idol din însușirea noastră cugetătoare. Mai mult chiar, lăsată nealtoită și de capul ei, ființa gânditoare, logică și rațională, trage inevitabil la cădere. Ne trezim că frumoasa noastră rațiune devine pe nesimțite, din prieten, dușman. De aici cred că vin toate căderile, dintr-o cugetare lipsită de smerenie, răzvrătită în orgoliul ei de a se mișca (aparent) liber. Raționalismul, așa cum înțeleg eu, este un duh de mărire, de supravenerare suficientă a posibilităților cugetării omenești care îl închide pe om între gratiile funcționării naturale. Or noi oamenii, cred cu tărie, pe cale naturală nu putem decât trăi o vreme, ca orice alte ființe din alcătuirea naturii, apoi murim și atât. Nemurirea nu este o afacere rațională. Nu își găsește temei și realizare doar în armura rațiunii, ci în afara ei: anume, în smerenia care deschide drumul Iubirii Dumnezeiești către inima iubitoare a omului și reciproc, în nuntire. Iar Nunta nu îmi pare eveniment rațional, ci sărbătoare la care rațiunea abia de poate îngăima "ce-o însemna aceasta?". După care s-ar cuveni să tacă ori să își plece fruntea, în rugăciune și să asculte în tăcere, chit că adeseori nu pricepe mai nimic. Capul Bisericii este Hristos, nu mintea rațională a omului. Last edited by Ioan_Cezar; 25.04.2015 at 18:29:47. |
#26
|
|||
|
|||
Bineinteles, ratiunea are limite. Ea poate deveni si idol daca este supralicitata.
Dar candva am inteles ca ura, de exemplu, este irationala, ca este lipsita de sens, este neant, nefiinta, si ca nimic bun nu iese din "a uri" pe cineva. Dau exemplul urii ca sa se inteleaga ca diavolul este i-rational. Asta mi-a spus candva un mare duhovnic : diavolul este irational. Nu spune sf. Maxim marturisitorul ca pacatul este reaua intrebuintare a lucrurilor lasate de Dumnezeu ? A intrebuinta ceva rau inseamna a nu vedea adevarata ratiune a acelui lucru. Inseamna a nu vedea logosul lui. Si fiindca a venit vorba de nemurire, ratiunea intr-adevar nu poate da seama de nemurire, dar participa la ea, ca orice facultate a firii umane chemata la transfigurare si indumnezeire. Caci Mantuitorul nu a venit sa distruga firea si creatia, ci sa o umple de sens, de lumina, de ratiune. El este Ratiunea ratiunii noastre. |
#27
|
|||
|
|||
Just. Iar eu adaug: nimic din frumoasele lucruri pe care le-ai enumerat nu sunt rodul rațiunii omenești, ci al harului care lucrează în rațiunea omului, transfigurînd-o, salvînd-o de ea însăși și de alte porniri omenești.
Rațiunea fără lucrarea Duhului Sfânt în ea este asemenea unui ogor părăsit: dă bălării și, printre ele, șerpi. De grădină, de câmp, de apă dulce....:) Dar șerpi. (Și totuși trebuie să spun până la capăt: unii dintre acești șerpi ai părții noastre raționale sunt cu adevărat mortali. Dealtfel putem enumera o mulțime de păcate zise "ale părții raționale", care se alătură păcatelor de la nivelul celorlalte componente ale sufletului omenesc - iuțimea și pofta. După cum, prin lucrarea ascetică și prin har, cele trei componente fundamentale ale sufletului - rațiunea, iuțimea și pofta, îl poartă pe om în fericitele rodiri ale virtuților.) Ferească Dumnezeu de rațiunea omenească neluminată, negerminată în tainițele inimii de Harul Duhului Sfânt! Aceasta nu rodește virtute și viață veșnică, ci patimi și moarte. * Revin cu o completare, anume o notă a Părintelui Stăniloae la Cuvântul XIX, Filocalia 10, Sfântul Isaac Sirul (în ediția pe care o dețin, nota e la pagina 98). Cunoștința sufletească, oricât ar fi de complicată, se mișcă în cele ale lumii sau chiar când vorbește de Dumnezeu se mișcă în definiții și subtilități construite DESPRE El (s.m.) DE LA DISTANȚĂ. Cunoștința duhovnicească este experiența nemijlocită a lui Dumnezeu. Cunoștința aceasta din experiență a lui Dumnezeu NU SE POATE IVI DECÂT ÎN SUFLETUL CURĂȚIT DE ORICE IDEI, CARE-L ȚIN PE OM ÎN CELE GÂNDITE DE EL, ÎN SEPARAȚIE DE DUMNEZEU. În acest sens am încercat să spun într-o postare de mai înainte că rațiunea noastră omenească este un zid pus de noi între noi și Dumnezeu. Să fiu iertat de îndrăzneala gândului și a formulării, fraților! Last edited by Ioan_Cezar; 25.04.2015 at 20:58:43. |
#28
|
|||
|
|||
Ratiunea este o virtute,dar nu atunci cand e lasata singura,cand se face din ea un idol .Ma bucur ca toti gravitam in jurul acestei idei .
O alta limitare a ratiunii este paradoxul. Acolo unde creierul uman spune 'stop' ,e o contradictie de idei ,acolo credinta poate merge zambitoare mai departe Cei care reusesc sa depaseasca paradoxurile nu sunt irationali,ci de fapt sunt intelepti . Cei care reusesc sa creada cele paradoxale , nu sunt ignoranti , ci arata prin aceasta ca ,corabia lor e condusa de credinta . |
#29
|
|||
|
|||
Mai oameni buni. Daca oamenii nu foloseau ratiunea nu ne-ar fi lasat nimic scris.
Ideea este ca nu mai lucrezi cu concepte ca in cazul filozofiei ci te rogi, stai permanent de vorba cu Dumnezeu cel viu. In Biblie apare mereu conceptul de inima invartosata sau opusul - inima infranta si smerita. Cu cat te apropii de puritatea unui copil cu atat vei intelege mai multe lucruri. Sigur ca vorbim in teorie...ca in practica noua ne vine greu sa lucram si cu concepte cum fac filozofii. |
#30
|
|||
|
|||
Somnul ratiunii naste monstri, spune un celebru dicton. Ca sa vedem unde duce lipsa ratiunii ganditi-va putin la Statul Islamic. Aia iau copii de mici, ii spala pe creier si apoi ii folosesc.
Spalarea pe creier e o forma de suspendare a facultatii rationale. Sectele fac acelasi lucru. Predicatorii aia "harismatici" care striga pe la adunarile sectante folosesc spalarea la creier si manipularea la greu. Nici noi, ortodocsii nu suntem imuni. Exista si in spatiul nostru tentative de spalare la creier. Nu dau exemple ca e alta discutie. Dar ideea e ca ratiunea inseamna sa ai si nitel discernamant, adica oleaca de bun-simt al realitatii. |
|