Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Alte Religii
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 29.04.2014, 12:07:17
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit Feminismul

Elemente eretice gnostice în Mișcarea feministă

Introducere

În acest capitol vor fi prezentate momentele istorice și teologice care au stat la baza Mișcării feministe și unii din factorii eretici din lumea protestantă și cea anglicană ce au favorizat hirotonia femeilor. Problema feministă a devenit în contextul social, cultural și religios creștin una din chestiunile importante la începitul anilor ’70, dezbaterile aprinse se vor desfășura în jurul inegalităților dintre sexe marcate de istorie. Mișcarea feministă a încercat, încearcă și parțial a reușit o revizuire a valorilor religios-morale, teologice și culturale având ca punct de plecare dihotomia între feminin și masculin, dihotomie care trebuie să recunoaștem nu mai creează armonie, ci anarhie. Feminismul susține că întreaga cultură patriarhală a fost dominată timp de trei mii de ani de subordonarea femeii de către bărbat, care au fost în istoria lumii și în viața religioasă ca și inexistente, de aceea femeia de astăzi dorește să obțină locul său în societate și să se autodefinească, situându-se adeseori pe poziții critice față de puterea masculină. Discursul feminin nu se reduce la simple constatări ale unor situații în care se află femeia, ci critica devine uneori radicală mergând până la cele mai sensibile aspecte ale teologiei creștine.

Mișcarea feministă apare în „cultura americană” a secolului al XX-lea, fiind o mișcare de emancipare, ce pune accent pe libertatea femeii, însă ia poziții îngrijorătoare în curentul Erei Vărsătorului, căutând un echilibru între principiul masculin și cel feminin. Această mișcare este reacția față de o societatea masculinizată, industrializată, unde predomină rațiunea tehnico-științifică, analitică și critică, în care se vorbește tot mai mult de individualism, autonomie și dreptul de autodeterminare.

Problema feminină nu este una nouă, ea se ridică de aproape două mii de ani în lumea creștină, gnostică eretică și în religiile păgâne(814). Unele dintre sectele gnostice refuzau Vechiul Testament, pentru că exprima o atitudine de tip patriarhal, de aceea problema feminină va fi intens dezbătută în scrierile gnostice care susțineau cu tărie posibilitatea femeii de a fi egală cu bărbatul. Feministele folosesc drept model de discriminare ultimul dialog din Evanghelia lui Toma unde Simon Petru spune: “Maria trebuie să plece dintre noi pentru că femeile nu sunt demne de viață. Iisus îi zice «O voi învăța să devină bărbat, pentru ca și ea să poată deveni un spirit viu, asemănător vouă, bărbaților. Pentru ca orice femeie care va fi bărbat să poată intra în Împărăția Cerurilor»”.(815)

Mentalitatea păgână, ca și cea iudaică mergeau pe ideea că femeia este inferioară bărbatului de aceea trebuie să fie supusă necondiționat. Odată cu venirea Măntuitorului, situația se schimbă; El vorbește de egalitatea bărbatului cu femeia, iar în cuvântările sale Sf. Apostol Pavel spune: „Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios...”(I Corinteni 7, 14). Apostolul mergând pe linia învățăturii lui Hristos a urmărit să salveze egalitatea sexelor: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). În lupta de eliberare de sub autoritatea masculină, feministele doresc să fie depășite uniformitate și rolul tradițional deținute de bărbat în Biserrică; ele vor să-și definească locul pe care vor să-l dețină în Biserică. Critica feministelor creștine este îndreptată spre trei obiective: critica trecutului tradiției creștine, critica atitudinilor patriarhale care au dominat Biserica creștină, inferioritatea și subordonarea femeilor în Biserică(816). Punctul de plecare al criticilor feministe este îndreptat împotriva teologiei clasice dominate de tradiția iudeo-creștină, despre care spun că este controlată de atitudinea patriarhală și de teologia androcentrică. Mișcarea consideră că dintotdeauna, au dominat structurile patriarhale ale Bisericii, au deținut pârghiile puterii, au creat o teologie androcentrică, iar prin acest statut de autoritate, femeile au fost dezavantajate și excluse din structurile religioase și cele politice ale conducerii.

Cugetări „doctrinare” ale teologiei feministe

O relecturare a Sfintei Scripturi. Pentru toate feministele Sfânta Scriptură, este cauza și consecința unei viziuni patriarhale, androcentrice și sexiste a lumii 817. Biblia este considerată instrumentul de subordonare și marginalizare a femeilor în perioada celor două mii de ani de creștinism. În contextul crizei teologice occidentale moderne, ce are la bază Reforma, critica feministă pornește de la interpretarea Genezei, capitolul I, despre care spun că Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului este un obstacol pentru înțelegerea creației. Se sugerează ideea că teologia creștină a creației are o elaborare insufiecientă, fiindcă figura maternă a divinității este inexistentă. De aceea, la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au pus bazele unei interpretări feministe a Bibliei, prin traducerea tendențioasă numită „Woman’s Bible”, editată în 1895 și 1898, la inițiativa grupului fondat și condus de Elizabeth Cady Stanton. Traducerea este considerată un „eveniment cultural major”, dându-i-se o importanță eclezială deosebită în lumea protestantă nord-americană. Grupul de inițiativă va avea ca obiect de activitate nu numai traducerea ci și reinterpretarea Bibliei, dirijându-și toate resursele spre ruptura cu trectl și cu schemele tradiționale ale teologiei masculine818.

În euforia schimbărilor survenite în secolul vitezei, feministele vor să demonstreze că sunt capabile să cunoască limbile clasice, să înțeleagă ideile filozofice și să clarifice probleme de înțelegere a Sfintei Scripturi. Prin studiul Scripturii și prin noi reinterpretări dogmatice, se încearcă ieșirea din chingile teologiei masculine. Prima redută ce trebuia cucerită a fost denunțarea sexismului lingvistic folosit de partea masculină pentru desemnarea lui Dumnezeu și o recitire într-o nouă lumină a textelor biblice. Ele acuză că redactorii Sfintei Scripturi sunt tributari unei culturi, unei societăți și unei religii patriarhale, c caracter androcentric.

Acest proces nu se oprește numai la o relecturare biblică, ci merge până acolo, încât se dorește o reformulare a întregii istorii ecleziastice. Cele mai multe dintre cercetătoare utilizează metode de lucru științifice, ca exegeză istorico-critică, combinate cu metoda hermeneutică, prin care încearcă să excludă tentativele androcentrice ale teologiei creștine clasice. Unele cred că textele Sfintei Scripturi dominate de tendințe patriarhale sunt irecuperabile pentru cauza feminină, de aceea au început să selecteze și să excludă pasaje ce sunt considerate depreciative la adresa femeilor, încercând în același timp să reconstituie istoria bisericească feminină ascunsă de avatarurile succesive ale textelor biblice și de tradiția patriarhală.

Momentul reinterpretării Sfintei Scripturi într-un limbaj feminin este considerat absolut necesar, pentru a se putea trece la următoarea etapă și anume aceea a acceptării hirotoniei femeii și, totodată, a structurilor Bisericii feministe (819).

Deviații trinitare în teologia feministă.
Imaginea feminină a lui Dumnezeu-Tatăl


Teologia ortodoxă atât în trecut, cât și astăzi a respins speculația privind aspectul feminin al lui Dumnezeu, pentru că vine în contradicție cu adevărul dumnezeiesc revelat și pentru că dă naștere la confzii doctrinare asemănătoare fabulațiilor sectelor gnostice ale primelor veacuri și celor din Evul Mediu.

Pentru teologia feministă, „problema lui Dumnezeu-Tatăl este problema problemelor”, (820) întrucât denumirea „Tatăl” impune un Dumnezeu masculin, ce evocă un sistem patriarhal și o relație ierarhică infantilă.

Feministele susțin că persoana lui Dumnezeu-Tatăl sau noțiunea de Dumnezeu-Tatăl a fost mult timp ignorată și nu a fost niciodată supusă unei analize critice, termenul în sine „Tatăl” fiind cel ce croiește drumul conceptului de patriarhalism și așază în centru bărbatul și întreaga organizare socială care este una masculină(821). De aceea este nevoie de o reconceptualizare și o reconstrucție pe baza unei interpretări alegorice a metaforei Tatălui. Una dintre repreyentantele feminismului arată că: „Imaginile, simbolurile și conceptele noastre Realității Ultime sunt construcții pur omenești, expresii ale unui limbaj, ce nu pot să descrie Divinitatea în sine” (822). În „teologia feministă” se vorbe;te mai mult de divinitate, decât de Dumnezeu-persoană, iar pentru a elimina caracterul personal al lui Dumnezeu-Tatăl și pentru a fec loc principiului divin de natură feminină, se folosește simbolismul maternității divine. Feministele spun că adevărul asupra aspectului maternal al lui Dumnezeu a fost ascuns timp de aproape două mii de ani de învățătură creștină. De aceea, Ursula King, una din reprezentantele de marcă ale mișcării, insistă asupra faptului că dihotomia personal/impersonal poate dispărea, dacă se folosește imaginea maternității divine din hinduism (823).
Reply With Quote
  #2  
Vechi 29.04.2014, 12:20:07
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

Religia hinduistă are o lungă tradiție privind ideea maternității divine, ce se exprimă în diferite expresii, încă din cele mai vechi timpuri. Tema capătă în civilizația hindusă diverse figuri reprezentând pe Marea Mamă sau Zeița naturii, o mamă a tuturor ființelor create, uneori percepută ca Mama Pământului sau ca Marea Mamă. Titlurile respective sunt asociate în particular zeiței Devi, Marea Zeiță indiană, concepută ca principiu metafizic al Unicității, cunoscută sub diferite forme și ale cărei puteri sunt indiscutabile. În mitologie, ea este sursa tuturor formelor de viață: a oamenilor, animalelor, plantelor și are putere se ale susține pe toate și de a le garanta continuitatea. Feministele sunt de părere că Dumnezeu este diferit de posibilitățile noastre de înțelegere fiind masculin și feminin, în același timp. Majoritatea acestora încearcă să găsească un alt limbaj despre Dumnezeu-Tatăl, care pentru a corespunde noii teologii feminizează imaginea Sa, utilizând denumirea de Dumnezeu-mamă, apreciindu-se că numai așa se poate pune în evidență aspectul său maternal.

Hristologia în teologia feministă

Sistemul elaborat de teologia feministă nu s-a limitat doar la persoana lui Dumnezeu-Tatăl, ci îl extind și în problema hristologică, prin discuții despre masculinitatea lui Hristos. Unele feministe preferă pe Hristosul Evangheliilor, unicul Mântuitor al omenirii, Care restabilește dreptatea și pentru femei, iar altele Îl preferă pe Hristosul Evului Mediu, așa cum este prezentat de misticul Julian Norwich. Acesta, referindu-se la Taina Sfintei Euharistii, spune: Hristos ne hrănește din trupul Său ca o mamă și ca un tată, în același timp (824), iar altele Îl preferă pe Hristosul feminin, pe Care Îl găsim în secta Shakers, sectă întemeiată de Ann Lee, în Manchester (Anglia), la 1747 și transferată de fondatoare în același an pe pământ american. Sakerii proclamau pe Dumnezeu-Tată și Mamă susținând că, numai recunoscând aspectul maternal și paternal al lui Dumnezeu, se poate obține Împărăția cerească: Mama Ann este Hristos întrupat, fiindcă numai un Hristos femeie ar putea să aducă mântuirea femeilor(825).

Feministele creștine propun o reprezentare nonandrocentrică a lui Iisus înviat atribuindu-I calitățile feminine ale Înțelepciunii sau Sofiei biblice, precum și trăsăturile mascline ale lui Iisus istoric sau ale Logosului. Se propune o Hristologie Sofiologică, Iisus-Copilul Sophiei(826), care neutralizează într-o oarecare măsură masculinitatea lui Hristos. Refuzul de recunoaștere a masculinității lui Hristos, prin numirea Christa, nu face decât să creeze o stare de confuzie generală la nivel trinitar, în planul mântuirii, de opoziție între om și Dumnezeu.

Prin urmare dacă lui Hristos nu Îi mai este recunoscută însușirea de Fiu, atunci dispare însușirea personală internă și anume aceea de a fi născut din Tatăl, numită proprietate, cât și lucrarea Sa externă de Mântuitor. În consecință, hristos nu mai este Fiul lui Dumnezeu, mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, învățătorul desăvârșit (Luca 4, 18), răscumpărătorul (Gal.3, 13) și mijlocitorul Noului Legământ. Dacă Hristos nu mai este Mântuitorul, ce sens poate avea Sfânta Cruce, crucificarea Sa, sursă a teologie creștine? Negearea Sfintei Cruci, altarul de jertfă a Mântuitorului pentru răscumpărarea neamului omenesc și semnul Fiului Omului la cea de a Doua Venire (Matei24, 30), este preluată de feministe obsesiv din obiecția protestantă și sectară. Crucea este considerată un simbol al morții, al tristeții și al patriarhatului oprimant, de aceea ea este îndepărtată.

Duhul Sfânt în contextul teologiei feministe

Căutarea unui limbaj feminin de către reprezentantele teologiei feministe nu se oprește numai la cele două persoane ale Sfintei Treimi, ci se prelungește și la Duhul Sfânt. Cu toate că și teologii romano-catolici au respins ideea unui Dumnezeu feminin, un autor catolic, Leonard Swidler, a încercat să reînvie ideea de Sophia, legându-o de Duhul Sfânt(827).

Unele feministe, dorind să rămână fidele tradiției creștine, folosesc pentru Duhul Sfânt (828) termeni nonpersonaliști înprumutați din limbajul mistic, precum: sursă a tot binele, suflu viu, apa vieții, lumină. Încercările de a strămuta dogmele teologiei creștine nu sunt apariții ale gândirii moderne care vine în consonanță cu schimbarea vremurilor, ele dăinuie de aproape 1800 de ani, așa cum ne arată scrierile gnostice, iar aici trebuie aduse următoarele argumente:

Mișcarea eretică gnostică dorea să fie o sinteză a tuturor curentelor religioase din perioada antică, încercând să propună o altă cale de cunoaștere și de unire a omului cu Dumnezeu, decât cea pe care o propunea învățătura creștină.

În secta sincretistă gnostică a elchesaiților, eretici menționați în prima parte a lucrării, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era considerat un eon, un Înger superior de dimensiuni uriașe, care era însoțit de o ființă feminină, de aceleași dimensiuni cu El(829). În limbile semitice cuvântul Rûah, duh, spirit, este feminin.

De aici tendința pe care o au toți semiții, iudei sau sirieni, de a identifica pe duhul Sfânt ca fiind o ființă de gen feminin. În vechile scrieri iudeo-creștine, cea de a treia persoană a Treimii nu se numește Duhul Sfânt, ci Înțelepciunea, nume care sugerează o entitate feminină, astfel numele Ennoia asocita cu Înțelrpciunea a fost preferat celui de Pnevma (Pneuma)de anumite grupuri de creștini care voiau să se separe de Biserică. Feminizarea Sfintei Treimi este specific gnostică, însă în niciun tratat serios de teologie trinitară a primelor secole nu se vorbește de Duhul Sfânt, persoană a Sfintei Treimi, deoființă cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de natură feminină.

Sofia sistemelor gnostice și feminizarea Duhului Sfânt

În Vechiul Testament, Sophia ca înțelepciune divină o găsim în Înțelepciunea lui Solomon. Este posibil ca unele dintre teoriile gnostice să fi avut ca punct de pornire imaginea Sophiei contrată în Vechiul Testament, însă această afirmație nu se poate proba cu multe argumente, de aceea s-a avansat de către uniii savanți ipoteza unei origini iudaice a gnosticismului. Sophia este personificarea prin excelență a Înțelepciunii divine, fiind acel Spirit Sfânt care pătrunde și înveșmântează totul. Este oglinda fidelă a activității creatoare a lui Dumnezeu: ...fiindcă Înțelepciunea, lucrătoare tuturor, mi-a dat învățătură. Într-adevăr, în ea se află un duh de înțelegere, sfânt, fără pereche, preaînțelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuțit, neoprit, binefăcător... (Înțelepciunea lui Solomon 7, 21-22).

Simon Magul este primul gnostic care promovează o viziune sofiologică, Sfântul Duh fiind considerat prima idee a lui Dumnezeu sau mama tuturor. Este la originea lumii, pentru că a creat îngerii care, la rândul lor, crează Universul, dar cade pradă acestor îngeri, care o țin închisă și nu-i mai permit să se întoarcă la cer. Datorită acestui fapt, ea este constrânsă sp treacă prin mai multe trupuri și, după acest șir de reîncarnări, o găsim ca prostituată într-un bordel din Tyr, Fenicia, unde Simon, marea putere a lui Dumnezeu, o găsește și o salvează(830).

Pentru Simon Magul, Tatăl este simultan bărbat și femeie și concentrează în sine gândirea, forță feminină, cu care formează una și aceeași ființă, adică Spiritul în Gândire. Amalganul sincretist simonian va încerca o combinație a tuturor zeităților, iar modelul simonian va sta la baza teologiei erotice gnostice și a feminismului liberal contemporan.

Valentin, considerat unul dintre cei mai importanți gnostici, a introdus în cosmogonie noțiunile de pleroma, eoni și Sophia.
Marcus introduce în sistemul său gnostic principiul feminin Sophia, pe care-l consideră ca fiind al doisprezecelea eon (831). Se afirmă că Marcus avea un mare dar în rugăciunea de inițiere a femeilor. Un loc important îl ocupă principiul feminin în doctrina barbelognosticilor, în versiunea lui Irineu. Aici, Barbela este prima emanație a gândirii Tatălui, forța, imaginea și lumina sa (832).

Sistemele gnostice au preluat și selectat pe diferite filiere elemente doctrinare și mitologice ale religiei mazdee, greco-romane, indiene, iraniene și iudaice. Revolta contra lui Dumnezeu, dizolvarea în bloc a religiei biblice, ca și fantasmagoriile la adresa Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt, dezvoltate de teologia feministă contemporană, sunt o revenire în forță a gnosticismului eretic antic ce își are rădăcina în cultul zeițelor din Antichitatea păgână.

Last edited by tot-Laurentiu; 24.06.2015 at 01:26:57.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 29.04.2014, 12:36:04
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

Locul Fecioarei Maria în mișcarea feministă

Conform interpretărilor tradiționale ale teologiei feministe, „marea greșeală a Evei a fost dorința ei de a atinge cunoașterea” (833). Potrivit acestei interpretări, dorința și tentația cunoașterii sunt ontologic înnăscute în firea umană și nu țin cont de sex și religie. Dogma clasică despre Fecioara Maria prezentată de Biserica din trecut și de astăzi, cu imaginea Mariei: supusă, umilă, docilă, fecioară și mamă, nu este acceptată de feministe, pentru că, pe de o parte, este un ideal imposibil de atins, iar pe de altă parte, nu are nici o semnificație morală. Supunerea de care dă dovadă Fecioara Maria acceptând Întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său „...Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) este un exemplu deloc potrivit pentru feministe, pentru că aceasta ar însemna o supunere necondiționată, în care se anulează libertatea personală. Soluția pentru precizarea poziției femeii în Biserică nu trebuie să fie dogma mariologică, ci modelul și poziția Fecioarei Maria printre apostoli și în Biserică, care deși nu a făcut parte din ceata celor 12, nu a fost deloc inferioară acestei stări. Prin refuzul feministelor de a recunoaște Fecioarei Maria virginitatea și maternitatea, ea își pierde propria identitate, căci fără cele două puncte fundamentale ale persoanei sale, virginitatea și maternitatea, Răscumpărarea omului venită prin fiul lui Dumnezeu devine o gravă confuzie.
Și în sistemele eretice gnostice ale lui Marcion și Valentin, unii adepți promovau egalitatea Principiului feminin cu Logosul.

Un nou tip de „ecleziologie”

Considerațiile „teologice” feministe expuse până acum pun în discuție dogmele Bisericii în ansamblul ei, plecându-se de la premisa că chipul masculin al lui Dumnezeu, manifestat prin autoritarism, sexism și unilateralitate masculină în funcția preoțească, a lăsat femeia la marginea preocupărilor Bisericii.

Biserica în sensul de instituție sfântă, întemeiată de Hristos pentru mântuirea oamenilor, formează o unitate deplină, în ea fiind încorporați toți credincioșii, indiferent că sunt bărbați sau femei. Plecând de la dogma despre biserică, drept mijloc de sfințire și de mântuire a credincioșilor, teologia feministă încearcă un alt tip de ecleziologie, dorind remodelarea Bisercii după propriile tipare, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor de astăzi. În marile religii, ca și în creștinism, nu se poate vorbi despre o implicare a femeii în practicile religioase, dar nici nu se poate spune că ele au lipsit sau lipsesc din viața religioasă. De aceea, feministele cred că neglijarea femeii în viața Bisericii și neangajarea ei în problemele teologice trebuie să ducă în timpurile de astăzi la formula „biserica femeilor” ce vrea să desemneze și să constituie locul public în care ele se pot exprima, unde își pot revendica drepturile și unde pot cere să fie subiect al vieții religioase.

Femeia preot și chiar episcop a devenit egală cu bărbatul în exercitarea misiunii preoțești, preoție din care a dispărut aspectul sacramental, unde nu se mai vorbește de slujire, ci de coordonare a adunării „Biserica feministă” urmărește să modifice prerogativele Bisericii tradiționale, dorește înlăturarea teismului din teologia creștină (834) unde domină un Dumnezeu masculin și unde sunt prezente practici religioase și de cult masculine, care înseamnă subordonarea femeii după bunul-plac al bărbaților. Pericolele dogmatice rezulate în urma unor asemenea interpretări eronate, prin prezentarea deformată a chipului lui Dumnezeu, aduc tulburări atât pe plan trinitar, ecleziologic, cât și soteriologic. Semnifică apariția nui nou tip de ecleziologie, de natură sincretist-panteistă, în care Tatăl, fiul și Sfântul Duh nu sunt ipostasuri dumnezeiești, nu au aceeași natură divină, ci sunt nume de relație, în care dispare identitatea persoanelor Sfintei Treimi. Bazele de plecare ale acestei biserici nu mai pornesc de la persoana lui Hristos și de la Pogorârea Duhului Sfânt în lume la Cincizecime, ci de la “femeia însăși”, în general, dând astfel naștere unei biserici fără personalitate. O astfel de Biserică nu se mai identifică cu Hristos, Întemeietorul ei, ci își are originea în cultele păgâne ale zeițelor Antichității, care se regăsesc în cultele eretice creștine ale primelor veacuri.

Recuperarea matriarhatului prin cultul zeițelor păgâne

Una dintre reprezentantele teologiei feministe, Ursula King, în încercarea de a lămuri problema maternității divine și a dihotomiei dintre personal și impersonal, masculin și feminin, vorbește mai mult despre divin decât despre Dumnezeu personal. Crede că prin eludarea afirmației personale a Sfintei Treimi se poate depăși asocierea divinității cu persoana lui Dumnezeu-Tatăl.

Pot reprezenta zeițele Antichității păgâne un model pentru teologia feministă? Feministele susțin că patriarhatul și masculinitatea carcateristice teologiei biblice sunt la originea subordonării femeilor. Aceste imagini parentale ale teologie creștine ce exprimă relațiile divino-umane reprezintă o mare problemă actuală, fiindcă dau naștere la infantilismul uman. O parte dintre ele spun că pentru recâștigarea matriarhatului și a drepturilor ce aparțin femeilor este nevoie de redimensionarea cultului zeiței și a religiei naturii care cred că este cultul original al societății matriahale înainte de apariția patriarhatului (835). Care pot fi sursele de inspirației și posibilele repere pentru astfel de teze? Una dintre reprezentantele gândirii moderne propune teologilor creștini să reflecteze asupra bogățiilor și semnificațiilor multiple ale maternității „mamei divine” din hinduism (836), folosind la fel de bine și numele „Tatălui”.

Pentru a vedea în ce măsură această categorie feministă se poate prevala de cultul Marii Zeițe Mame, o să luăm ca exemplu religia hinduistă, precum și pe cea greacă. Religia hinduistă are i lungă tradiție privind maternitatea divină, ce se exprimă în diferite moduri încă din cele mai vechi timpuri. Această temă se găsește reprezentată în diverse figuri, precum: „Marea Mamă”, “Mama Pământului” și „Mama Universului”.

Ceea ce ne interesează nu este multitudinea zeităților și a sectelor desprinse din hinduism, ci zeițele mame numite, Ambika, Annapurna, Sarasvati-zeița înțelepciunii, Devi, Kali sau (șhakti) sub forma zeiței Durga (837), toate principii feminine, Mame divine. Toate zeițele feminine susțin universul și multiplele manifestări ale zeilor, precum și toate ființele. În hinduism, aceste apelative sunt asociate în mod particular zeiței Devi, Marea Zeiță Indinană, de care este legată ideea universală a originii vieții. Ea este Mama universală divinitatea fertilității a naștere și a morții inspiratoarea marilor mistici, patroana asceșilor, modelul filosofilor și al poeților și ajutorul în laborioasa cucerire a eliberării.

Marea Mamă, fie că se găsește în religiile orientale, fie în cea greacă sau romană, este reprezentată ca Mama tuturor începuturilor, care are puteri maternale. În situația dată, Marea Zeiță este imaginea predominantă a divinului, iar femeie devine astfel reprezentată deplin de Zeița Mamă, comunică cu ea, bărbatul priminad o poziție subordonată analoagă celei care era tradițional acordată femeilor în lumea patriahală.

Exaltarea subiectului Zeiței Mame sub forma sa actuală a stârnit critici chiar din punctul de vedere al feministelor, dar și al teologilor și al scriitorilor laici. Urmând unui astfel de model antropologic, se crează o viziune dualistă despre lume, femininul și masculinul situându-se la poli opuși. Această încercare obsesivă de revanșă feminină, prin apelarea la vechile zeități păgâne ale cultelor politeiste, nu fac altceva decât să separe pe bărbat de femeie, fapt care nu era posibil în vechile culte, pentru că fiecare divinitate, fie ea masculină sau feminină, era reprezentată de o serie de atribute divine, specifice masculinității sau feminității.

Soluția oferită de noile speculații teologice feminine pentru o imagine dincolo de patriarhat este modelul Zeu-Zeiță (Dumenezeu Tatăl-Dumnezeu Mamă), ce împacă și restaurează pe bărbat și pe femeie înplenitudinea umanității și poate pune bazele unui nou tip de antropologie și ale unei noi societăți. Deformarea persoanelor Sfintei Treimi printr-o astfel de „interpretare exegetică“, prin umanizarea și androgenizarea dumnezeirii, constituie blasfemii la adresa divinității și o mare erezie. Prezentarea aspectelor “teologice” specifice mișcării feministe este necesară pentru a putea înțelege că sexualizarea dumnezeirii, feminizarea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt și, implicit, imanentizarea Sfintei Treime nu sunt apariții spontane ale acestei epoci istorice, ce au fost o caracteristică specifică mișcărilor gnostice din trecut, au marcat Evul Mediu prin deism și se manifestă astăzi prin mișcarea feministă.

Last edited by tot-Laurentiu; 29.04.2014 at 12:44:20.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 29.04.2014, 12:55:33
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

Hirotonia femeilor între realitate și erezie

Introducere. Probleme generale.

Problema privind hirotonia femeilor constituie una dintre marile provocări lansate de teologia modernă occidentală Bisericilor apostolice de tradiție creștină. Spre deosebire de Bisericile apărute din Reforma secolului al XVI-lea, Biserica Ortodoxă, precum și Biserica Romano-Catolică nu acceptă ca femeile să fie învestite cu harul Duhului Sfânt, pentru a sluji ca preoți.

Subiectul nu este nou, el a fost ridicat încă de la începutul veacurilor creștine de sectele gnostice, repus în discuție în perioada Evului Mediu de mișcările neomanihee, intens dezbătut odată cu apariția Reformei în Apus, reluat și pus în aplicație de teologia „modernă” contemporană și formulat în termeni foarte clari în atmosfera discuțiilor Mișcării feministe. În rândurile ce urmează vor fi descrise reacțiile Bisericii Ortodoxe și Romano-Catolice față de accesul femeilor la sacerdoțiu, mai ales în Biserica Angliei, reacție ce este valabilă pentru toate Bisericile ce acceptă hirotonia femeilor. Primele provocări încep să apară în anul 1920, în Biserica Luterană suedeză. În ciuda pozițiilor categorice a mai multor teologi ortodocți și catolici, ce au demonstrat cu argumente din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție că accesul femeilor la preoție este o erezie, în 1923, în Biserica Luterană olandeză vor fi numite ca pastori primele femei, eveniment urmat de Bisericile scandinave; Danemarca (1947), Norvegia (1956) și Suedia (1958), ce vor acorda un statut special femeilor-pastor. Subiectul în teorie și practică va suscita numeroase controverse teologice, mai ales între anii ’70-’80, în cadrul Mișcării feministe, care consideră că femeile trebuie sa fie descătușate de prizonieratul unor concepte primitive.

Primele reacții oficiale ortodoxe privind această problemă vor apărea în anul 1964 în broșura intitulată „Despre hirotonia femeilor”, unde se răspunde la două personalităție ale teologiei protestante și unui teolog anglican, favorabili hirotoniei femeilor. Printre luările de poziții amintim intervenția prof. Nicolae Chițescu, ce invoca împotriva hirotoniei femeilor argumentul tradiției bisericești, alegerea celor 12 Apostoli, atitudinea Sf. Apostol Pavel (838), dar și mărturia Părinților Bisericii din primele secole care erau împotriva slujirii femeilor ca preot. O mărturie teologică importanta o aduce episcopul Kallistos Ware, care arată că hirotonia nu se situează doar în cadrul liturgic, ci mai ales în cel sacramental, prin săvârșirea Sfintelor Taine, preotul săvârșitor are, pe de o parte, un rol instrumental de săvârșitor al Sfintei Euharistii și al celorlalte Taine, iar pe de altă parte, are o funcție iconică (839).

Nu poate fi înțeles acest particularism „teologic” al Bisericilor Apusene, despre care se vorbește teoretic și în mediile intelectuale feministe răsăritene, dacă nu se surprind anumite aspecte specifice teologiei apusene.

În Occidentul creștin, atitudinea teologilor și a femeilor din Bisericile protestante față de teologie este una de liberă exprimare, din multiple sensuri și varii posibilități de interpretare. Astfel, curentele teologice moderne feministe din Bisericile protestante, din Biserica Anglicană și cele ce provin din diverse ramuri ale teologiei neoprotestante americane consideră că discriminarea sexuală între bărbat și femeie, în slujirea sfântă, este o absurditate care neagă datele științei și ale dogmei creștine.

O primă obiecție care s-a ridicat împotriva exclusivității bărbatului ca slujitor al lui Hristos este absența elementului masculin în conceperea lui Iisus. Astfel, feministele susțin că natura umană pe care a luat-o Hristos din Fecioara Maria este o natură în care „masculinitatea” a fost substituită de Duhul Sfânt, Iisus neavând Tată pământesc, ci numai ceresc, Fecioara a fost singura persoană care îi oferă un element uman. Rolul masculin în natura umană pe care a asumat-o Hristos este inexistent.

Un argument pe care îl aduc feministele din Bisericile protestante și neoprotestante în favoarea hirotoniei femeilor este Taina Sfântului Botez, despre care spun că fiecărei persoane i se oferă un sacerdoțiu comun, ce este conform cu ordinea creației și se exprimă în legea naturală (840). Confuziile sunt nu numai de natură speculativă, ci și de natură strict teologică, pentru că în aceste Biserici, preoția împărătească nu se distinge de preoția sacramentală, de aceea nu există nici un obstacol din punct de vedere dogmatic de a accepta femeile la hirotonie. Dat fiind faptul că protestantismul nu recunoaște ca Taine nici Sfânta Euharistie, nici Preoția, nu există teologic vorbind nici un impediment bisericesc pentru protestantism și toate ramurile evanghelice desprinse din acesta ca femeile să fie hirotonite pastori.

Răspunsul ortodox. Autoritatea Sfintei Tradiții

În misterul celebrării Sfintelor Taine, preotul este „misterion”, sacrament al prezenței obiective a lui Hristos pentru credincioși (841). În Taina Preoției, rolul preotului ca bărbat constituie un element esențial, indispensabil, el trebuind să fie mai întâi membru al comunității bisericești, apoi, prin mâna episcopului, este ales în treapta slujirii preoțești. Dacă femeile sunt excluse de la preoție este pentru faptul că apar confuzii majore în dogma Sfintei Treimi și mai ales a raporturilor dintre persoanele treimice.

Se pune mai întâi problema autorității Sfintei Tradiții. Hirotonia femeilor nu poate fi izolată de totalitatea Tradiției și de credința în dumnezeirea Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Nu se poate face abstrație de ordinea creației, de contextul căderii în păcat, de mântuirea adusă de Hristos și de aspectul teandric al Bisericii. În învățătura Mântuitorului și cea a Sfinților Apostoli nu se află nici o poruncă referitoare la hirotonia femeilor și după 2000 de ani de creștinism, nu avem dreptul de a lua alte hotărâri, ci trebuie afirmate învățăturile primite în dar de la Mântuitorul Hristos, formulate de Sfinții Părinți în sinoadele ecumenice și păstrate de Biserică precum adevărate tezaure de învățătură. Trebuie precizat că Sfânta Tradiție nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu stereotipurile culturale, cu obiceiurile profane sau cu convențiile sociale care apar și care dispar odată cu schimbarea vremurilor în Occident. Sfânta Tradiție este continuitatea internă care există între Noul Testament și experiența Bisericii (842). Pe autoritatea Bisericii s-a dezvoltat Tradiție și odată cu ea, preoția sacramentală pe care o găsim înrădăcinată și justificată în paginile Sfintei Scripuri.

Greșeala fundamentală de la care se pleacă în această problemă teologică vine din concepția protestantă despre Sfintele Taine, unde este confundată preoția sacerdotală cu preoția generală sau universală. Preoția sacerdotală este legată de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Care a fost bărbat, pe când preoția universală, prin Taina Sfântului Botez, aparține tututor, fiind de drept uman.

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan, prin vocea Sfinților Părinți, proclamă că Iisus esta bărbat, nu femeie. Limitându-se la hirotonia bărbaților, Biserica primelor veacurilor rămâne fidelă tradiției iudaice din care provenea Iisus Hristos, mergând în același timp în sens contrar spiritului general al religiilor păgâne, unde existau femei preotese și profetese. Marele teolog rus Vladimir Lossky când vorbește de tradiție o definește ca fiind „spiritul critic al Bisericii” (843). Tradiția nu este un principiu de protecție și de conservare, ci este principiul dinamic, de trăire și regenerare a vieții spirituale. Tradiția autentică nu este o imitare servilă a trecului, ci efortul curajos de a face distinția între ceea ce este tranzitoriu și ceea ce este peren. Tradiția nu înseamnă o simplă adunare de documente, o simplă înregistrare a ceea ce au zis alții mai înainte, nu este o transmitere automată a unor evenimente trecute, ci este necesitatea unui răspuns viu la cuvântul lui Dumnezeu în momentele prezente, este întâlnirea directă și personală cu Hristos prin Duhul Sfânt. Biserica de astăzi reafirmă cu tărie adevărurile dogmatice, se sprijină pe faptul că este apostolică, ceea ce înseamnă că învățătura sa de credință se fondează pe mărturia autentică a apostolilor, ce au fost martori direcți ai lui Hristos și care au primit harul Duhului Sfânt direct de la El și pe care l-au transmis prin succesiune apostolică episcopilor și preoților.

Noul Testament nu atestă că o femeie ar putea să-L reprezinte pe Hristos de o manieră publică și autorizată, nici unei femei nefiindu-i încredințată predica publică. „Înnoirile” de genul celor propuse în mediile gândirii moderne ale lumii protestante liberale dau naștere la tulburări teologice foarte grave, iar o schimbare a preoției sacramentale ar însemna o schimbare a legii (Evrei 7,12). În textele de la 1 Cor. 14, 34-35 și 1 Timotei 2, 11-12, nu se vorbește de vreo misiune specială privind slujirea atribuită femeii în biserică. Versetele de mai sus nu sunt luate ca mărturie într-un mod izolat, iar Sfântul Apostol Pavel, când rostește aceste cuvinte nu poate fi acuzat de misoginism, fiindcă ele reprezintă maniera în care Sfânta Scriptură în totalitatea ei a fost interpretată și aplicată.

Este inexact să se pretindă că până în zilele noastre subiectul privind hirotonia femeilor a fost trecut sub o tăcere totală, așa cum insinuează teologia liberală. Au fost numeroase femeile care L-au urmat pe Mântuitorul (Maria, Mama Sa, Salomeea, Marta și Maria, surorile lui Lazăr), în schimb, niciuneia dintre ele nu i-au fost încredințate apostolatul sau preoția.
Reply With Quote
  #5  
Vechi 29.04.2014, 13:05:00
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

Antropologia gnostică, antropologia creștină și hirotonia femeilor

Hirotonia femeilor este o problemă de ține de antropologia creștină. În sectele gnostice ezoterice, adesea întâlnim cele două poluri, masculin și feminin, bine și rău. Această componentă dualistă specifică gnosticismului ezoteric așează în fruntea ierarhiilor două entități spirituale, doi eoni, două emanații divine: una masculină ce este identificată cu Logosul, Fiul, și una feminină, Sophia sau Înțelepciunea (844). Cele două principii au personalitate și împreună cu Divinitatea supremă formează o Triadă divină, din care printr-o dublă filiație, masculină și feminină, provin toate formele de existență din Univers.

Fiindcă gnosticismul nu are un caracter unitar, el fiind împărțit în diverse aspecte doctrinare, nu totdeauna cele două principii, masculin-feminin, pornesc direct din Divinitate, ci Divinitatea poate să emane inițial un principiu asexual, androgin (845).

Și în Kabala întâlnim acest gen de emanație androgină numită Coroana sau Kether, din care provin atât principiul masculin, cât și cel feminin. Aceste scurte referiri la gnosticism și kabalism, unde Dumnezeu este androgin, au fost preluate și dezvoltate în cercurile feministe și sunt luate ca puncte de plecare pentru eliberarea femeii, pentru egalitatea ei cu bărbatul și propulsate ca formule dogmatice de ierarhia sacerdotală feminină. Mișcarea feministă consideră că un Dumnezeu masculin, o istorie creștină dominată de patriarhat, întotdeauna vor fi un obstacol pentru emanciparea și eliberarea femeii din chingile unui trecut retrograd.

Din punct de vedere al antropologiei, teologia creștină a recunoscut specificitatea sexului feminin și a celui masculin, dar și distincția care există sub aspect fiziologic, anatomic, hormonal, psihologic, între cele două sexe, combătând inegalitatea și discriminarea între femeie și bărbat.

Trecând în plan ecleziologic, femeia are potrivit specificității ei naturale și în virtutea Tainei Sfântului Botez acces la preoția universală (1 Petru 2, 4-5), în schimb teologia nu a făcut din femeie o categorie specială în Biserică. Ce semnificație teologică se desprinde din distincția care există în umanitate între masculin și feminin? Femeia are rangul și rolul ei în viața Bisericii, iar dacă este exclusă de la preoție, apărătorii antropologiei creștine invocă drept argument și locul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică. Maica Domnului este „... mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii...”, însumând toate darurile ce puteau fi date unei ființe omenești, fiind deasupra aspostolilor, sfinților și episcopilor, dar cu toate aceste merite, nu i s-a încredințat această slujire (846).

Unii teologi aduc ca argument și simbolismul ecleziologic al femeii: bărbatul reprezintă pe Hristos, capul Bisericii, iar femeia, chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos. Simfonia din Biserică prin locul pe care îl ocupă bărbatul și femeia ar deveni cacofonie, dacă s-ar produce o inversare a rolurilor. Episcopul sau preotul reprezintă totdeauna „chipul” lui Hristos și numai asa, el are o slujire care fundamentează Biserica. Armonia bărbat-Hristos-capul Bisericii, iar femeia-Biserică-Trupul lui Hristos s-ar deteriora în cazul în care femeia ar lua locul episcopului sau al preotului. Femeia este egală în virtutea cuvintelor pauline (Gal. 3, 28), în care nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, totuși este diferită de bărbat și este chemată la o formă specifică de slujire. În Biserica creștină și în societate, încă de la început, a existat armonie și nu anarhie, după modelul lui Hristos, Care este capul Bisericii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor și este.” (Efeseni 5, 23) Semnificația corectă a cuvântului cap, în grecește „Kefali”, nu semnifică puterea și dominația, în sensul subordonării unui de către altul, ci după modelul Sfintei Treimi și al relațiilor interpersonale înseamnă perihoreză și comuniune. Sfinții Părinți au sesizat de la început neorânduielile de natură doctrinară ce le provocau ereziile prin confundarea și subordonarea Persoanelor Treimice, deoarece aceste confuzii se prelungeau și în plan antropologic prin disoluția sexelor, care conduceau la opinia favorabilă a accesului femeilor la preoția sacerdotală. Sfinții Părinți au vorbit despre împreuna existență a persoanelor dumnezeiești, numită și perihoreză, dar și de distincțiile specifice, căutând prin teologia creată să încreștineze litera filosofiei grecești.

Distincțiile între persoane nu sunt simple jocuri de cuvinte, ci reprezintă o realitatea atât la nivelul regnului animal, cât și al celui vegetal, iar diferențierea sexuală are o bază biochimică foarte bine determinată, așa cum ne arată cercetările în domeniu, care atestă că cromozomii sexuali sunt prezenzați pe grupajele XY pentru mascul și XX pentru femelă, veritabili fondatori ai antropologiei teologice, Părinții capadocieni Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și Grigore de Nazianz au văzut în unitatea ontologică a umanintății distincția între persoana bărbatului și femeii, potrivit ordinii creației. Între bărbat și femeie nu sunt numai diferențe de tip psihologic și biologic, ci și de ordin spiritual, care își au fundamentul în actul creației și se manifestă în particular în fiecare persoană. Prin confuziile teologice și antropologice create de Mișcarea feministă, se încearcă uniformizări de tip androgin, iar prin afirmarea unei egale demnități a sexelor, în contextul teologiei moderne, se conturează o ființă umană abstractă, asexuată, ce poate fi definit un neomaniheism.

Raportul ierarhiei sacerdotale cu Hristos

O altă problemă teologică fundamentală care se ridică este aceea a relației episcopului și preotului cu Hristos. Această chestiune atrage după sine întrebarea: în ce sens preotul Îl reprezintă pe Hristos? Știind că Hristos este bărbat, o femeie poate să fie învestită cu puterea de a acționa liturgic ca icoană sacerdotală a lui Hristos ? În acest plan apare o nouă temă hristologică fundamentală, și anume aceea a semnificației pe care o are masculinitatea lui Hristos. Argumentul iconic nu este deloc de neglijat, ținând cont că Hristos este bărbat, și nu femeie, iar episcopul (ca și preotul) este icoană a lui Hristos și trebuie să fie bărbat. Când săvârșește Sfintele Taine și toate actele liturgice, preotul are ca dar harul și puterea lui Iisus care lucrează prin el, har și putere care nu mai sunt ale lui, ci ale Bisericii.

În timpul mijlocirii harului Duhului Sfânt, preotul trebuie să înțeleagă că în puținătatea sa omenească lucrează deplin Hristos. Așa cum ne prezină Sfânta Scriptură persoana divino-umană a Mântuitorului, se afirmă cu claritate că Hristos este bărbat, iar preotul trebuie să fie bărbat. Curentul modernist favorabil hirotoniei femeilor se sprijină pe argumente și speculații de ordin social, etic, sociologic și egalitarist, încercând o depășire a discriminării între sexe, dar cu riscul de a aduce religia creștină la același numitor cu spiritualități ce promovează ierharhic orice persoană, indiferent de sex. Cea mai gravă eroare dogmatică a Reformei a fost și este confundarea preoției generale, universale, despre care vorbește Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 9), cu preoția sljitoare, sacramentală.

La preoția universală au acces toți creștinii, ei putând să aducă slujire lui Dumnezeu, așa cum în Vechiul Testament întreg poporul forma o „preoție împărătească”, având chemarea de a sluji lui Dumnezeu (Isaia 61, 6). Toți sunt preoți și jertfe în Biserică, toți sunt învățători și călăuzitori spre mântuirea lor și a altor credincioși apropiați, toți aduc ofrande publice și rugăciuni lui Dumnezeu, în virtutea prezenței harului dat la Taina Sfântului Botez. În afară de rugăciunile individuale, ce nu sunt suficiente pentru mântuire, unele din rugăciuni și jertfele sunt încredințate (preotului), slujitorului care aduce pe Hristos ca jertfă (847). În Vechiul Testament, preoți, în sens propriu, erau numai bărbații din seminția lui Aron. La fel stau lucrurile și în Noul Testament: preoții aleși pentru Taina Preoției au fost numai bărbații, prin care au dobândit un har special pentru această slujire (I Petru 5, 1-2; I Timotei 4, 14, II Timotei 1, 6). Urmând învățătura de neclintit a Bisericii, conformă cu practica pilduitoare a Mântuitorului și a Sfintei Tradiții, Biserica Ortodoxă și cea Catolică au conservat preoția sacramentală, admițând la această taină numai persoane de sex masculin. În Bisericile protestante, dispariția preoției sacramentale și a succesiunii apostolice a dus la imposibilitatea transmiterii harului și la pierderea capacității de a săvârși Sfintele Taine, cu excepția Botezului. Preoția sacerdotală își are originea direct în porunca Mântuitorului Hristos (Ioan 20, 21-22), de aceea ea nu poate aparține comunității, ci succesiunii apostolice ce s-a menținut prin ierarhie.

De ce o femeie nu poate fi preot? Pentru că Hristos și Apostolii au fost bărbați, iar umanitatea și masculinitatea lui Hristos au un rol determinant. Iisus nu a fost uman și masculin în sens abstract sau general și nu putea să fie bărbat și femeie, în același timp: ceea ce este sigur este faptul că a fost de sex masculin.

Relația particulară între preotul hirotonit și Hristos este una profundă, de mister, așa cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Nu o ființă umană face ca pâinea și vinul să devină Trupul și Sângele lui Hristos; este însăși acțiunea lui Hristos răstignit pentru mântuirea noastră”. Preotul este înaintea noastră, făcând ceea ce Hristos a făcut și zicând cuvintele pe care Hristos le-a zis, dar puterea și harul sunt ale lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt cei care împlinesc toate, iar preotul pregătește limba sa și iși oferă mâinile (848).
Reply With Quote
  #6  
Vechi 29.04.2014, 13:06:52
sophia sophia is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 25.06.2007
Religia: Ortodox
Mesaje: 3.611
Implicit

Din ce carte ai citat? Autor?
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape
Reply With Quote
  #7  
Vechi 29.04.2014, 13:46:24
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

În cadrul Sfintei Liturghii bizantine, în timpul anaforalei euharistice, preotul celebrator nu vorbește „in persona Christi” sau ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, ci „in persona ecclesiae”, ca reprezentant al Bisericii, acționând și mulțumind nu în numele său personal, ci în numele Bisericii. Dacă și Biserica Ortodoxă ar începe să hirotonească femeile, ne-am găsi nu peste mult timp în situația de a invoca pe „Mama noastră care ești în ceruri și de a boteza în numele Mamei și al Fiului și al Sfintei Duh”, așa cum deja unii dintre creștinii occidentali au început să o facă. Se poate spune că subiectul acesta plasează întreaga problemă în miezul unor tulburări ce duc la serioase complicații de natură trinitară, hristologică și antropologică greu de conceput, iar termenii teologici folosiți până acum în teologie ar trebui reformulați radical.

Hristos a evitat orice ambiguitate

Se afirmă că atitudinea lui Iisus față de femeie este tributară practicilor și mentalității evreiești, care nu admiteau femeile la preoție. A judeca deciziile lui Hristos față de această problemă înseamnă criticarea lui Iisus ca Dumnezeu și Om, înseamnă că El poate fi vazut ca o simplă persoană umană, care a rămas în schema unor concepte ancestrale și retrograde ale neamului în care S-a născut. Este o apreciere injustă, simplistă și pur umană care Îl plasează pe Hristos în rândul marilor întemeietori de religii. Să nu uităm că Hristos a știut foarte bine ce face, ce zice și cum acționează, fiindcă învățătura și atitudinea Sa nu au fost umane, ci divino-umane.

Bineînțeles că religia iudaică, religia revelată, nu putea accepta, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, confuziile învățătorești și practicile religioase specifice popoarelor păgâne. Nu trebuie decât să oferim unele exemple pentru a vedea de ce religia mozaică a avut o atitudine tranșantă față de femeile preotese. Pitia era preoteasa oracolului lui Apolon din Delfi, iar la Roma erau preotesele zeiței Vesta și preotesele zeului Bacchus, care celebrau faimoasele banchete. Practicile orgiastice ale cultelor cananee împotriva cărora s-au ridicat profeții Vechiului Testament au dat naștere unei atitudini ostile față de accesul femeilor la sacerdoțiu.

Reflectând maniera în care Iisus a așezat Taina Preoției, suntem izbiți de atitudinea Sa, fiindcă El nu S-a rezumat numai la niște simple cuvinte de instituire, ci dă îndemnuri clare însoțite de semne pentru a confirma cu tărie învățătura Sa. Numeroasele texte arată rostul aleșilor Săi în această misiune: „Precum M-ai trimis pe mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17, 18). „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă...” (Luca 10, 16), iar Sfântul Apostol Pavel va susține cu tărie rolul preotului ca trimis și mijlocitor al lui Hristos (II Cor. 5, 20).

Redeșteptarea ereziilor gnostice în Apusul de tradiție creștină

Cu acest titlu generic “gnosticism în lumea creștină” se poate defini curentul feminist de sorginte păgână, ce are ca vârf de lance hirotonia femeilor și care tinde să vicieze aspecte fundamentale ale teologiei creștine. O primă problemă care deranjează teologia feministă este dominația masculinului în lume. Mișcarea feministă aduce ca argument împotriva dominației masculine în viața religios-socială și politică opinia potrivit căreia elementul masculin este absent la conceperea lui Iisus. Problema nu este una nouă, iar pentru a înțelege această afirmație și pentru a avea o imagine clară a întregii problematici, vom arunca o privire în trecutul creștin al primelor veacuri, tulburat de aceleași dispute. Când se face această afirmație, trebuie reamintite unele aspecte ce au frământat și au marcat procesul de plămădire a religiei creștine. Biserica primelor secole a rămas fidelă rânduielilor lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos și transmise de Sfinții Apostoli. Teologii contemporani răsăriteni fac toate eforturile de a păstra intactă învățătura moștenită de la Mântuitorul, în ciuda unei afirmații necugetate făcută de arhiepiscopul de Caterbury, Mgr. Georges Carey, ce spunea în februarie 1991 odată cu instalarea sa în noua funcție : “Ideea potrivit căreia numai un bărbat poate reprezenta pe Hristos înaintea Sfintei Mese constituie o mare erezie” 849. Aceste cuvinte ce aparțin capului Bisericii Anglicane determină o cercetare atentă a trecutului, pentru a putea găsi răspunsuri problemelor prezente..

Problema femeilor preoți nu este una ipotetică, apărută în vremurile de astăzi, ci aparține începutului istoriei Bisericii, când diverse grupuri schismatice și eretice gnostice din secolele II și IV aveau femei preoți și chiar ierarhi. Sfinții Părinți au avut o atitudine critică arătând că masculinul și femininul nu sunt numai categorii antropologice (sau biologice), ci și categorii cosmice, iar accesul femeilor la Taina Preoției își găsește rădăcinile în spiritualități ezoterico-păgâne, și nu în învățătura Mântuitorului Hristos.

În cartea Contra ereziilor, Irineu de Lyon vorbește de un anume Marc Magicianul ce săvârșea Liturghia împreună cu o femeie 850, apoi arată că cei doi nu se limitau numai la actul liturgic al săvârșirii Sfintei Liturghii, ci urmau o serie de profeții: “Iată harul a căzut peste tine, deschide-ți gura și profețește ; femeia răspundea atunci: eu niciodată nu am profețit și nu știu a profeți” 851, apoi, prin invocații magice, ucenicii săi se rugau Mamei celei Veșnice 852.

În afara acestui episod caricatural, critica lui Irineu se îndreaptă și spre condamnarea încrederii acordate femeilor pe care le acuza de depravare sexuală în numele divinității, apoi găsim reproșul de cupiditate (pofta de bani), pentru că Marc avea în jurul său în special femei bogate, care-i puteau aduce câștiguri substanțiale.

Un alt autor care descrie participarea femeilor la sfintele slujbe este Ipolit de Roma ce înfățișează, ca și Irineu, pe Marc săvârșind Euharistia alături de o femeie căreia îi dădea un potir mare ce conținea Euharistia, pe care o vărsa în alte potire mai mici. Ipolit îl acuză pe Marc nu numai de acte magice, ci că folosea ca materie în Taina Euharistiei unele amestecuri de diferite lichide pe care el le numește droguri 853. Liturghia despre care vorbește Ipolit este o critică nu numai la adresa formulelor inventate, pe care le consideră grave erori, dar și la adresa prezenței femeilor în cult 854, ce o consideră erezie. Despre accesul femeilor la preoție ne mai vorbește și Sfântul Epifanie când amintește despre practicile greșite ale sectei collyridienilor, care admiteau ofrandele femeilor.

Numele de collyridieni vine de la grecescul colluridion care însemna “pâine mică”. Este vorba de o sectă, tracă de origine, care oferea un fel de cult Fecioarei Maria, unde pâinile erau aduse ca ofrandă pe o masă 855. Ipolit îi critică pe frigieni pe care îi acuză că s-au lăsat înșelați de două femei pe care le considerau profetese 856. Tertulian, în perioada când a făcut parte din secta montaniștilor, amintește despre sacerdoțiul feminin, criticând ferm această practică despre care spune că este împotriva învățăturii Mântuitorului Hristos și a practicii apostolice 857. Sfântul Epifanie arată că niciodată de la început o femeie nu a slujit ca preot lui Dumnezeu. Bineînțeles că el se referea la practica iudaică și la perioada Vechiului Testament, fără a face referire la preotesele din cultele păgâne ale fertilității.

Despre preotesele lui Montan se spune că îl urmau orbește renunțând la tot, părăsindu-și soții, copiii și casele, iar despre “prorocițele” sale mincinoase – se spune că vorbeau lucruri nebunești și stranii. Montan îi asigură pe toți cei care-l vor urma că vor fi copleșiți de bogate făgăduințe, femeile din preajma sa susținând că au primit prin succesiune darul proorociei. Aidoma lui Codrat și Amia din Filadelfia, Montan “apostolul“ le sugera celor din anturajul său că această charismă profetică va dura în întreaga Biserică până la sfârșitul celei de a Doua Veniri 858.

Problema accesului femeilor la Taina Preoției s-a ridicat și în religia mandeenilor, femeile putând să primească harul hirotoniei, dar trebuia ca mai înainte să fie căsătorite 859. Discuțiile vor fi reluate în timpul ereziilor din perioada Evului Mediu, în sânul mișcării eretice cathare, care accepta hirotonia femeilor. Reacțiile critice ale părinților și scriitorilor bisericești din vechime, cât și ale teologilor contemporani nu pot fi considerate acte de disprețuire a femeii, ci semnale de alarmă față de pericolul gravelor confuzii teologice în cadrul religie creștine, datorită prezenței elementelor de proveniență păgână venite din spațiul străvechi al Asiei Mici, erori păgâne trecute, care își găsesc din nou rezonanța în lumea americană și europeană.

Evaluare. Consecințe teologice

Prin acceptarea hirotoniei femeilor se produc mutații trinitare, hristologice și ecleziologice majore în carul învățăturii creștine. Așa cum am arătat în prima parte a acestui capitol, curentul favorabil hirotoniei femeilor apare în perioada antică în cultele păgâne; el va fi preluat de mișcările eretice medievale, iar în vremurile de astăzi izvorăște din „teologia mișcării feministe”, care nu Îl poate concepe pe Dumnezeu-Tatăl masculin, de aceea în locul numelui Tatălui, se propun denumiri de genul: „Foc, Lumină și Atotputernic”. Potrivit susținătorilor unor astfel de noțiuni, numai așa se poate realiza un echilibru trinitar și interuman între masculin și feminin. Feministele propun pentru prima persoană a Sfintei Treimi numele de Mamă și consideră că, prin schimbarea numelui lui Dumnezeu, se va putea da femeilor posibilitatea de a accede la toate gradele ierarhiei sacerdotale. Considerăm că este o erezie a schimba numele Tatălui și a-I oferi atribute, precum Viață, Frumusețe sau Lumină.

Last edited by tot-Laurentiu; 02.06.2014 at 11:27:02.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 02.06.2014, 11:29:22
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit

Iisus Hristos, prin Întrupare, Și-a asumat natura umană pentru a aduce mântuirea tuturor oamenilor, bărbați sau femei, totuși nu se poate neglija faptul că Hristos este bărbat, identitatea Sa masculină având un loc imuabil în iconomia mântuirii, fapt revelat în Sfânta Scriptură și reflectat de Tradiția Bisericii. Hirotonia bărbaților trebuie să fie înțeleasă în funcție de relațiile intime între Hristos ca unic Mântuitor și preoții care Îl reprezintă pe Hristos. În final, se vor sublinia punctele cele mai importante, pentru care Biserica Ortodoxă, cât și cea catolică rămân fidele învățăturii creștine bimilenare.

Este mai întâi vorba de autoritatea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, care nu poate fi relativizată.

Biserica rămâne credincioasă atitudinii lui Hristos, pentru că Iisus nu a chemat nicio femeie să facă parte din rândul apostolilor, iar alegerea celor 12 este un argument irevocabil împotriva accesului femeilor la Taina Sfintei Hirotonii. Biserica întotdeauna a luat ca normativă atitudinea Mântuitorului și a Apostolilor.

O altă problemă este de natură antropologică. Hristos este bărbat, iar cei care pot să rostească cuvintele Sfintelor Taine și care pot să-L reprezinte nu pot fi decât bărbați. Femeia are un rol bine definit în viața familiei și Bisericii, fiind destinată a fi mamă și membră responsabilă a vieții Bisericii, dar nu poate reprezenta iconic pe Hristos, fiindcă Hristos a fost bărbat.

În ceea ce privește hirotonia femeilor, distincția dintre sexe este foarte importantă. Feministele trec peste faptul că distincția dintre cele două sexe are un rol esențial în viața familială, bisericească și socială, care duce la diferențe majore de sarcini și de comportament între bărbat și femeie. Încercările mișcărilor moderne de a uniformiza femeia cu bărbatul înseamnă pierderea irecuperabilă a frumuseții și bogăției feminine. Rațiunile excluderii femeii de la Taina Preoției nu sunt doar de natură biologică, ci și de natură teologică.

Last edited by tot-Laurentiu; 12.09.2016 at 22:19:19.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 02.06.2014, 13:03:05
Annyta
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Tu centrezi, tu dai cu capul!

Cu scuzele de rigoare pentru remarcă...
Reply With Quote
  #10  
Vechi 02.06.2014, 15:38:08
tot-Laurentiu's Avatar
tot-Laurentiu tot-Laurentiu is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 06.11.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 553
Implicit


Last edited by tot-Laurentiu; 17.10.2016 at 18:25:21.
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare