Spovedanie neterminata a poporului meu

[C.tin]

Exista o prejudecata conform careia crestinismul, ortodoxia în special, este ceva pentru babe, pentru inculti sau prosti. Uneori când intri în câte-o biserica întelegi originea acestei presupozitii superficiale. Bisericile sunt de multe ori pline de oameni darâmati, esuati. Dar si strada, lumea este astfel. Asta este fata României de azi, care gaseste totusi în Dumnezeu ultima scapare.
Suntem un popor plin de rani si sechele, ce traieste, în cea mai mare parte a timpului, pe de rost, în rutina si plafonare. Nu poti sa judeci pe nimeni prea aspru: si tu si eu tot pe-acolo suntem.
Istoria ultimilor decenii si pacatele uriase de care suferim si-au lasat ranile deschise în vazul tuturor. Daca ar trebui sa mergem la spovedit ca popor ce-am avea de marturisit? Câteva, mai mari, le-as numi eu aici:......

[C.tin]

Lepadarea de Dumnezeu ca solicitare de stat («"Copii, daca va întreaba tovarasul inspector daca credeti în Dumnezeu, ce o sa raspundeti?"/ "Nuuu!!!", strigara copiii într-un glas»

[C.tin]

Crimele puterii centrale comuniste împotriva elitelor intelectuale si morale (intelectuali de orice orientare politica, preoti, monahi, ierarhi întemnitati, torturati, ucisi în cele mai înfioratoare feluri, doar pentru ca nu erau de acord cu un sistem ale carui metode demonice le-au intuit înainte de a le fi înduratt);

[C.tin]

Crimele omului de rând împotriva vecinului sau, de la pâra la vânzarea pe bani sau favoruri de nimic, sau de frica, sub amenintare ("Tovarase locotenent, permiteti sa va raportez ca vecinul meu mi-a declarat ca a ascultat împreuna cu familia injurii la adresa Partidului la postul de radio Vocea Americii"

[C.tin]

Patologia proprietatii: furtul generalizat. Toata lumea fura fara sa simta vina ("Nu fur de la nimeni, fur de la Stat");

[C.tin]

Lipsa demnitatii si obisnuinta mizeriei morale ("Partidu’ era bun: ne-a dat casa, masa. Ce daca i-a bagat p’aia la puscarie? O faceau pe-a desteptii. Asa le trebe. Mama lor de banditi!");

[C.tin]

Uciderea copiilor nenascuti (avorturile). Prima lege post comunista a fost legalizarea avorturilor. De atunci pâna azi s-au savârsit aproximativ 20.000.000 de avorturi. O medie de peste un milion pe an. (Cum spunea cineva: "Suntem un popor pe jumatate în pamânt!") Azi, fiecarei nasteri îi corespund trei avorturi, asta înseamna ca trei sferturi din sarcinile viabile sfârsesc tragic, prin avort, doar un sfert dintre pruncii conceputi se nasc, iar din acestia nu toti sunt doriti. De aici întelegem ca noi, românii, azi, nu ne dorim copii, ca nu-i iubim, ca ne iubim doar pe noi, asa de tare ne iubim încât ne ucidem copiii ca sa putem noi trai mai bine, mai fara griji.

[C.tin]

Utilizarea fara scrupule a anticonceptionalelor de orice fel. Azi în scopuri desfrânate românii, în marea lor majoritate, folosesc anticonceptionale si asta fara urma de mustrare de constiinta. Chiar si cei care merg la biserica. Sunt smecheri. Fura placerea fara sa-si asume responsabilitatile ce decurg din actul placut, responsabilitati pentru a caror greutate Dumnezeu le-a însotit cu placerea. Pentru a-i usura omului împreuna-lucrarea cu El, a pus Dumnezeu bucurie în toate lucrurile ce tin de viata. În cele ce tin de viata trupului (hrana, îmbracamintea, respiratia, înmultirea neamului omenesc etc.) a pus bucurie trupeasca (legata de satietate, confort termic, aer curat, placere fizica etc.), iar în cele ce tin de viata sufletului a pus bucurie sufleteasca. Pentru procreere, cumva Dumnezeu da plata înainte, învoindu-se cu omul, prin legile firii, ca acesta sa le împlineasca. Omul ia plata placerii fizice, din fire sadita, dar partea lui, munca lui, datoria lui nu si-o îndeplineste. Apoi, cazând din rau în mai rau, spune : "Ce Dumnezeu, ce plata, ce datorie? Nu exista! Fac ce vreau."

[C.tin]

Nefericirea copiilor români. Parintii nu-si doresc copii, folosesc mijloace contraceptive pentru asta, daca totusi au o "sarcina nedorita"(ce usor folosim acest termen!) trei sferturi din ei avorteaza si astfel, dupa acest teribil triaj, se nasc si în România copii. Unii doriti, unii nedoriti. (Cât de mare este drama unui copil nedorit! Este un lucru ce poate ramâne ascuns, dar care lasa asupra copilului o pecete negativa ce o va purta toata viata.) Dar nici cei doriti nu o duc prea bine. Multi parinti sunt fortati de noul stil de viata al societatii românesti (libere) sa devina muncitori de zi-lumina, adica din zori si pâna-n seara, femei si barbati, mame si tati (mai putin liberi, daca nu chiar sclavi pe bani putini). Îti si vine uneori s-o întrebi pe doamna ce controleaza biletele în autobuz, noaptea pe la 10, în schimbul 2 : "Mama draga si amarâta, cu cine ti-ai lasat copiii?" Dar acestea sunt totusi, cazuri fericite. Mai dureros este fenomenul larg raspândit al migratiei parintilor, copiii devenind practic orfani, crescuti de bunici, matusi, vecini, cu urmari greu de înteles acum, în complexitatea lor. Fenomenul acesta este unul cataclismic, lasând în urma multe victime: copii care se sinucid rosi de dorul parintilor ce au plecat "spre binele lor", "sa le ofere un trai mai bun".

[C.tin]

Desfrâul generalizat. Televiziunea, publicatiile pentru adolescenti, revistele "de dama", cele "pentru adulti" poarta azi miasmele grele ale desfrânarii ca moda, ca virtute indispensabila omului "modern". ("Cea mai sexy colega de clasa" s-ar traduce celor vechi prin "colega cea mai provocatoare spre desfrânare" sau "colega fata de care am cele mai desfrânate gânduri") Influentele desfrânarii se întind de la vârste incredibil de mici (3-4 ani) la vârste la care trupul nu prea-l mai ispiteste pe om. Am în memorie doua fetite de 3-4 ani, care înca nu vorbeau bine si îngânau dansând, imitând gesturi sexuale refrenul "Sexi, sexi, stiu ca ma vlei, tata ziua ti gândesti la fimei!". Alta amintire trista este aceea a unui batrân respectabil care nu-si putea desprinde ochiii de pe o reclama stradala, cu multa piele dezgolita si aluzii stravezii.